Rodnye. Adică, Rude. Cel mai recent film al rusului Vitaly Mansky. Proiectat la One World România 2018. La 2 ani după ce precedentul său titlu, Under the sun / Sub soarele partidului, deschidea acelaşi festival (într-o epocă în care One World
umplea sălile, nu ca în arcticul martie 2018, când rândurile pline cu
spectatori sunt mai rare decât orele cu plus în catastiful lui Celsius).
Mansky s-a născut la Lvov, adică, în URSS. Astăzi, mama lui şi bună parte din rudele sale locuiesc la Lvov, adică, în Ucraina. Altele sunt găsit în Simferopol. Adică, în Crimeea. Mă rog, Republica Autonomă Crimeea. Ceea ce înseamnă Ucraina. Sau, mai sigur, Rusia. Un unchi bătrân îi face pe americani de fascişti (!) dintr-un sat de lângă Doneţk. Mai corect, Republica Populară Doneţk, desprinsă din Ucraina pentru a deveni parte din Novorusia. Mai sigur, din Rusia. În fine, Mansky mai are un văr prin Odessa, Ucraina, care se mută, pe parcursul filmărilor, în Kiev, Ucraina.
Familia lui Mansky e, la origini, rusă (mă rog, o căutare atentă dezvăluie serioase rădăcini poloneze şi lituaniene). "Oricât de mult i-aş detesta pe ruşi şi oricât de mult ţin la independenţa Ucrainei, trebuie să recunosc că încă mai gândesc în rusă", admite o mătuşă din pro-occidentalul Lvov. "Dar măcar pe ăsta mic l-am dat la şcoală în ucraineană şi acum ştie perfect limba", continuă ea, dezvăluind serioasele diferenţe între cele două limbi, rusă şi ucraineană, pe care necunoscătorii le cam consideră a fi una singură.
Filmul se termină cu "ăsta mic" din vesticul Lvov plecând în armata obligatorie. Adică, pe frontul de est, în Novorusia. Acolo de unde se întorc, periodic, sicrie cu eroi de război. În cea mai bună secvenţă a Rudelor, tramvaiul încremeneşte pe o stradă cu piatră cubică, uşor-înclinată, din scăpătat-aristocraticul Lvov. Următoarele zeci de secunde sunt dedicate convoiului funerar care duce eroii la cimitir.
Toate rudele lui Mansky au păreri politice pe care le exprimă pasionant, vehement, abundent. Două verişoare îşi aruncă imprecaţii via skype pe ruta Simferopol-Lvov. În chestiune sunt Ucraina şi Rusia, idolii în spatele cărora cele două femei sexagenare îngroapă tot ce le-a unit cândva.
O altă familie din Simferopol ascultă discursul de Anul Nou al lui Putin, desface un spumant la miezul nopţii, apoi îngână imnul rus difuzat la televizor. Peste o oră, repetă ritualul, schimbând imnul rusesc cu cel ucrainean. La Kiev, revelionul soseşte cu o oră întârziere. Televizorul îngăduie călătoria din fotoliu.
Dar câte nu îngăduie televizorul! Bătrânul unchi de lângă Doneţk ştie tot pentru că se uită ziua şi noaptea întreagă, cu volumul aproape de maxim, la tv. Mătuşa din Simferopol îl priveşte pe Vladimir în aceeaşi noapte de Revelion pe un ecran mare plasat într-o piaţă înţesată de oameni. Pe ecranul din sufrageria mamei din Lvov, televiziunile de ştiri funcţionează non-stop.
Dintre cei care mai privesc realitatea şi dincolo de dreptunghiul pixelat, găsim surorile din Odessa, una localnică, cealaltă refugiată din calea războiului din Doneţk. O mătuşă din Lvov, locuind cu un câine recuperat de la hingheri după o ştire auzită la radio, mototoleşte posterul cu Nikita Mihalkov, pe care îl asimilează cu Moscova cea care a minţit-o o viaţă, până când s-a dumirit şi ea şi început să înţeleagă cum stau lucrurile. O verişoară din acelaşi Lvov povesteşte unei prietene, la o cafea, cum, până la urmă, pentru ea cel mai important e paşaportul şi faptul că poate pleca oricând.
Rude. Vitaly Mansky îi priveşte, îi întreabă, îi ascultă pe toţi cei de-un sânge cu el, cum pompos ne place să spunem. E atent, empatic, cald şi puţin ironic. Greu de spus cât se (mai) recunoaşte în ei. Uşor de spus cât ne mai recunoaştem în ei. În confuzia, sărăcia, cacofonia, vehemenţa, prostirea, mintirea, naivitatea, bunătatea lor. Adică, ale noastre.
Mansky s-a născut la Lvov, adică, în URSS. Astăzi, mama lui şi bună parte din rudele sale locuiesc la Lvov, adică, în Ucraina. Altele sunt găsit în Simferopol. Adică, în Crimeea. Mă rog, Republica Autonomă Crimeea. Ceea ce înseamnă Ucraina. Sau, mai sigur, Rusia. Un unchi bătrân îi face pe americani de fascişti (!) dintr-un sat de lângă Doneţk. Mai corect, Republica Populară Doneţk, desprinsă din Ucraina pentru a deveni parte din Novorusia. Mai sigur, din Rusia. În fine, Mansky mai are un văr prin Odessa, Ucraina, care se mută, pe parcursul filmărilor, în Kiev, Ucraina.
Familia lui Mansky e, la origini, rusă (mă rog, o căutare atentă dezvăluie serioase rădăcini poloneze şi lituaniene). "Oricât de mult i-aş detesta pe ruşi şi oricât de mult ţin la independenţa Ucrainei, trebuie să recunosc că încă mai gândesc în rusă", admite o mătuşă din pro-occidentalul Lvov. "Dar măcar pe ăsta mic l-am dat la şcoală în ucraineană şi acum ştie perfect limba", continuă ea, dezvăluind serioasele diferenţe între cele două limbi, rusă şi ucraineană, pe care necunoscătorii le cam consideră a fi una singură.
Filmul se termină cu "ăsta mic" din vesticul Lvov plecând în armata obligatorie. Adică, pe frontul de est, în Novorusia. Acolo de unde se întorc, periodic, sicrie cu eroi de război. În cea mai bună secvenţă a Rudelor, tramvaiul încremeneşte pe o stradă cu piatră cubică, uşor-înclinată, din scăpătat-aristocraticul Lvov. Următoarele zeci de secunde sunt dedicate convoiului funerar care duce eroii la cimitir.
Toate rudele lui Mansky au păreri politice pe care le exprimă pasionant, vehement, abundent. Două verişoare îşi aruncă imprecaţii via skype pe ruta Simferopol-Lvov. În chestiune sunt Ucraina şi Rusia, idolii în spatele cărora cele două femei sexagenare îngroapă tot ce le-a unit cândva.
O altă familie din Simferopol ascultă discursul de Anul Nou al lui Putin, desface un spumant la miezul nopţii, apoi îngână imnul rus difuzat la televizor. Peste o oră, repetă ritualul, schimbând imnul rusesc cu cel ucrainean. La Kiev, revelionul soseşte cu o oră întârziere. Televizorul îngăduie călătoria din fotoliu.
Dar câte nu îngăduie televizorul! Bătrânul unchi de lângă Doneţk ştie tot pentru că se uită ziua şi noaptea întreagă, cu volumul aproape de maxim, la tv. Mătuşa din Simferopol îl priveşte pe Vladimir în aceeaşi noapte de Revelion pe un ecran mare plasat într-o piaţă înţesată de oameni. Pe ecranul din sufrageria mamei din Lvov, televiziunile de ştiri funcţionează non-stop.
Dintre cei care mai privesc realitatea şi dincolo de dreptunghiul pixelat, găsim surorile din Odessa, una localnică, cealaltă refugiată din calea războiului din Doneţk. O mătuşă din Lvov, locuind cu un câine recuperat de la hingheri după o ştire auzită la radio, mototoleşte posterul cu Nikita Mihalkov, pe care îl asimilează cu Moscova cea care a minţit-o o viaţă, până când s-a dumirit şi ea şi început să înţeleagă cum stau lucrurile. O verişoară din acelaşi Lvov povesteşte unei prietene, la o cafea, cum, până la urmă, pentru ea cel mai important e paşaportul şi faptul că poate pleca oricând.
Rude. Vitaly Mansky îi priveşte, îi întreabă, îi ascultă pe toţi cei de-un sânge cu el, cum pompos ne place să spunem. E atent, empatic, cald şi puţin ironic. Greu de spus cât se (mai) recunoaşte în ei. Uşor de spus cât ne mai recunoaştem în ei. În confuzia, sărăcia, cacofonia, vehemenţa, prostirea, mintirea, naivitatea, bunătatea lor. Adică, ale noastre.
Descarcă broşura One World Romania, 2018 aici..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu