marți, 10 aprilie 2018

Capra e minunat (sic!) - It's A Wonderful Life

Deşi It Happened One Night / S-a întâmplat într-o noapte trebuia să mă convingă să-l cercetez în continuare pe Frank Capra, am ocolit vreo 20 de ani It's a Wonderful Life / Viaţa e minunată), comedia feel-good pe care a scris-o, a regizat-o şi a produs-o în 1946. Am trecut în noul an 2018 împreună cu povestea tonică a acestui film "de Crăciun", a cărei "bunăvestire" şi a cărei însufleţire ar fi de dorit să rămână cu noi zi de zi.


În ajun citisem cel mai aprig interviu luat lui Tarkovski vreodată. De o femeie, în 1984. Care femeie-jurnalist (Irena Brezna) îi reproşează regizorului rus (stabilit recent în Occident), între altele, că în filmele sale nu găseşti femei emancipate, femei care să aibă o viaţă şi o lume a lor ("a room of their own"), care să fie fericite (sau nefericite) independent de bărbatul alături de care trăiesc. Nu-ţi trebuie multă imaginaţie să-ţi închipui cam ce ar putea ieşi dintr-un astfel de dialog, dacă eşti - cât de cât - familiarizat cu concepţia lui Tarkovski despre "condiţia femeii", o concepţie a cărei lipsă de echivoc îşi are rădăcina în patriarhala intransigenţă paulină ("Nu e bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat" ş.a.m.d.)... Şi mă uitam la personajul principal feminin din It's a Wonderful Life, la devotamentul, la răbdarea şi chiar îndelunga răbdare de care dă dovadă. E ceva din acest personaj în Soţia Călăuzei din Stalker, apropo de Tarkovski. Aşa cum, tot apropo de Tarkovski, filmul lui Capra ne oferă (cu mijloacele cinemaului asumat "comercial", "de public", iar nu ale cinemaului "ascetic", "elitist", practicat de Tarkovski) o reflecţie pe marginea vorbei aceleiaşi Călăuze: "Trebuie doar să crezi, să te rogi. Şi să-ţi aminteşti întreaga viaţă, pentru că omul când îşi aminteşte de trecut devine mai bun...".

Salvarea personajului principal (masculin) din It's a Wonderful Life o asigură (prin intermediul unui "înger de categoria a doua", căruia încă nu-i crescuseră aripile în momentul încredinţării misiunii) tocmai acest remember. Când vezi cum ar arăta lumea dacă nu te-ai fi născut niciodată (pentru că asta îţi doreşti, când ai ajuns pe culmile disperării), eşti gata să primeşti cu bucurie (şi cu iubire) prezentul "în criză", oricât de jalnic ar fi. Prezent care, înainte de acest exerciţiu de "anamneză", îţi părea de nesuportat, iar acum ţi se pare un adevărat rai. (Chiar dacă ştii că ar trebui să pleci la închisoare pentru o vină care nu este a ta, iar poliţiştii ţi-au pregătit deja cătuşele.) Iată o idee parcă tot mai străină în lumea noastră din ce în ce mai dezvrăjită: aripile îngerilor le "creştem" noi. (Tarkovski, Stalker: "Totul depinde de noi, nu de Zona!") Şi nu le "creştem" atât prin clinchet de clopoţei (cum spune povestea), cât prin starea de nevăzută cernere, de "schimbare a minţii" (metanoia), pentru că "pocăinţă" e deja un termen demonetizat.

Comedia lui Capra poate fi redusă la acest motto (pe care, într-un cadru, chiar îl vezi atârnat de un perete, sub fotografia lui pater familias, tatăl personajului principal, un altruist şi un idealist care a ales "partea cea bună", investind în om): "Nu-ţi rămâne decât ceea ce ai dăruit". Asta apropo de comorile "în alb" pe care, în ultimă instanţă, ni le facem doar atunci când suntem - dezinteresat - generoşi. (Steinhardt: Dăruind, vei dobândi.) Dezinteresat? Nu tocmai, pentru că o astfel de investiţie "din inimă curată" devine "interesată", necesară, mai ales atunci când răul din lume ia proporţii.

Ceea ce te poate face să suspini, şi chiar să lăcrimezi (re)văzând It's a Wonderful Life, e doar gândul că ştii că ai cam obosit, că nu mai eşti (nici pe departe, poate) la fel de bun şi de generos ca altădată. Că ţi-ai trădat idealul de a fi frate şi prieten tuturor. Şi încă ceva: contrar părerilor exprimate de pesimişti şi nostalgici, filme ca It's a Wonderful Life (despre homeliness, despre minunea numită familie) încă se mai fac. O dovedeşte candoarea din cel mai recent film al lui Jim Jarmush, Paterson.