Zilele şi nopţile de vară au o oarecare lejeritate. Nu-ţi
trebuie mult: un pahar de limonadă, o îngheţată de fistic, o melodie pe
care te trezeşti că o fredonezi zîmbind sau un film ce nu atinge
profunzimi psihologice, dar te face să rîzi de parcă ai privi viaţa cu
aceeaşi uşurinţă ca la 17 ani. Dacă la toate astea se adaugă albastrul
cerului şi al mării, totul devine mai simplu.
Atunci cînd a apărut, Mamma Mia! (2008, r. Phyllida Lloyd) a avut un succes fulminant de box-office, iar în Marea Britanie, DVD-ul a avut cele mai mari încasări din istorie în ziua lansării. Datorită acestui record, era previzibil că va exista o continuare; dar, din cauza acestui record, era puţin probabil ca partea a doua a filmului să poată fi la fel de apreciată ca prima. Şi totuşi: Mamma Mia! Here We Go Again (2018, r. Ol Parker) are toate atuurile pentru a rivaliza cu fratele lui mai mare. Presimt chiar că i-o va lua înainte, căci în mod cert partea a doua este mai reuşită şi mai amuzantă decît prima.
Într-o cronică apărută pe site-ul BBC, Nicholas Barber scrie că Mamma Mia! Here We Go Again poate fi considerat, cu un pic de îngăduinţă, un fel de The Godfather II, dacă nu neapărat din punct de vedere al calităţii, atunci măcar din cel al structurii. Ordinea cronologică a acţiunii are loc şi după evenimentele descrise în prima parte a filmului şi înainte de acestea. La începutul filmului o regăsim pe Sophie pregătind petrecerea de redeschidere a hotelului mamei sale, Donna Sheridan, despre care aflăm că a murit în urmă cu un an. În secvenţa următoare facem saltul cu 30 de ani înapoi, pe vremea cînd Donna a absolvit facultatea şi a decis să plece pe minunata insulă grecească Kalokairi. (În fapt, geografia ficţională e fictivă, în realitate filmările din prima parte au avut loc pe insula grecească Skopelos, iar cele din partea a doua pe coasta dalmată a Adriaticii, în insula croată Vis.) În Mamma Mia! Sophie (Amanda Seyfriend), fiica Donnei (Meryl Streep), îşi cunoaşte cei trei taţi posibili, Sam (Pierce Brosnan), Harry (Colin Firth) şi Bill (Stellan Skarsgård). Călătoria în trecut din partea a doua a filmului o ia de la capăt, pe vremea cînd adulţii de acum erau tineri şi îndrăgostiţi, iar scurtele aventuri sentimentale ale Donnei au dus la naşterea Sophiei şi la amenajarea unui hotel. A fost nevoie de trei bărbaţi pentru obţinerea unei femei atît de minunate, se glumeşte în Mamma Mia! Here We Go Again. Rosie şi Tanya (Julie Walters şi Christine Baranski), prietenele din tinereţe ale Donnei, vin să asiste la redeschiderea hotelului, iar alături de ele intră în scenă două personaje noi, mexicanul Fernando Cienfuegos (Andy Garcia), managerul hotelului, şi Ruby Sheridan, bunica lui Sophie, interpretată de Cher, care îşi face intrarea triumfală în cadru coborînd dintr-un elicopter.
Cu aşa o distribuţie de cinci stele, nu prea avea ce să meargă rău. Meryl Streep nu mai deţine rolul principal (personajul ei a murit acum un an) şi are doar o apariţie scurtă, la final. Îi ia locul Lily James, care este strălucitoare, energică şi fermecătoare în rolul tinerei Donna. Adorabilă în scena în care, îmbrăcată cu o fustă lungă portocalie, culege portocale, acestea îi cad în cap, o capră o vede, ea se strîmbă la capră, iar capra o pune pe fugă. Donna cea tînără are voce, are graţie şi convinge. Nu acelaşi lucru se poate spune despre actorii care joacă în părţile retrospective şi sînt partenerii tineri ai Donnei. Nici o legătură între carisma lui Sam, Harry sau Bill maturi şi Jeremy Irvine, Hugh Skinner sau Josh Dylan. Brosnan, Firth sau Skarsgård sînt infinit mai seducători decît copiile lor tinere. Arborii, vinul şi brînza au mai multă valoare pe măsură ce se învechesc, vîrsta îi prinde mai bine pe unii bărbaţi abia atunci cînd ajung la maturitate, punctează un personaj. "Age becomes you" e replica adresată lui Colin Firth şi sînt complet de acord cu ea. Aproape că îţi vine să adaugi: "Mamma mia! How can I resist you?". Cei trei taţi posibili cu tîmple uşor cărunte cîştigă detaşat competiţia actoricească în faţa unor tineri cam stîngaci şi prea puţin chipeşi. Rosie şi Tanya tinere (Alexa Davies şi Jessica Keenan Wynn) sînt ceva mai dezinvolte, dar pînă la urmă tot actriţele din vechea gardă stîrnesc cele mai multe hohote de rîs, fie şi numai pentru nonşalanţa cu care afirmă că "Gînditul este o greşeală". Cum să nu te distreze maliţiozitatea detaşată, specifică femeilor trecute de valul primei tinereţi, cînd Baranski face remarci ironice la adresa bărbaţilor sau cum să nu apreciezi auto-ironia cu care Walters mărturiseşte: "Cred că sufletul meu pereche sînt carbohidraţii"?
Umorul este marele plus al filmului şi cu siguranţă mult mai bun decît în prima parte. Secvenţa în care Colin Firth, la bordul unei ambarcaţiuni, se agaţă de catarg cu braţele în vînt alături de Stellan Skarsgård poate figura cu succes în fruntea unui ipotetic clasament al încercărilor de parodiere a imaginii iconice din Titanic. Scenele muzicale sînt şi ele mai bine închegate în Mamma Mia! Here We Go Again. Multă energie în secvenţele Waterloo, dintr-un bar franţuzesc, şi When I Kissed The Teacher, plasată la ceremonia de absolvire a Donnei; duioşie şi lirism cînd se cîntă One of Us, I Have a Dream, I've Been Waiting for You sau My Love, My Life. Se reiau hiturile de top ale discografiei ABBA, folosite cu precădere în filmul de acum 10 ani, cum ar fi Dancing Queen, Super Trouper, Mamma Mia, dar de data predomină melodiile ceva mai puţin cunoscute. Totuşi, fără să fi fost un mare fan ABBA, m-am surprins că îmi amintesc aproape cuvînt cu cuvînt piese precum Andante, andante, Angel Eyes sau Fernando. Cher îi cîntă lui Fernando Cienfuegos, adică Andy Garcia, şi e de la sine înţeles că nu e cazul să vă astupaţi urechile; poate că aspectul ei o să vă facă să strîmbaţi din nas, dar vocea nu a lăsat-o. De altfel, după filmări, Cher a anunţat că va scoate un album cu cover-uri după piesele interpretate de trupa suedeză. Şi încă un pont pentru nostalgici: dacă sînteţi suficient de atenţi, în cîteva cadre o să îi recunoaşteţi pe doi dintre membrii formaţiei ABBA: Benny Andersson şi Björn Ulvaeus. Nu cîntă, dar foarte bine face acest lucru Lily James.
Am fost bucuroasă să constat că disonanţele legate de interpretarea muzicală din prima parte s-au mai estompat. Nu doar că întreaga acţiune a filmului este mai coerentă, şi actorii sînt mai bine utilizaţi. Citeam pe undeva că în unele cronici s-a spus despre Pierce Brosnan că a cîntat aşa de rău în Mamma Mia! de parcă era în mijlocul unei examinări medicale a prostatei. Cam dur, însă adevărul e că nu vocea e punctul lui forte. În Mamma Mia! Here We Go Again, cei care ne-au demonstrat deja că nu au talente muzicale extraordinare cîntă puţin spre deloc, ceea ce nu poate decît să fie în favoarea spectatorului.
Cine vrea o porţie cinstită de amuzament poate încerca liniştit acest musical. E vesel şi optimist, cine nu a fost încă în vacanţă să meargă neapărat să îl vadă, la fel şi cei care iubesc filmele romantice sau muzica trupei ABBA. Să zic drept, nu m-am dat în vînt după prima parte şi nu aveam aşteptări prea mari nici de la a doua. Ba chiar existau niscaiva premise să nu îl văd deloc. Proiectorul de la multiplex a avut o defecţiune la canalul de sunet şi am aşteptat 40 de minute pe scaun să înceapă filmul. Dar nu mi-a părut rău că am avut răbdare: surpriza a fost că am ieşit de la film ca după o plimbare pe ţărmul mării. Ştie Donna ce ştie atunci cînd spune că "cele mai bune lucruri în viaţă sînt cele care se întîmplă pe neaşteptate".
Atunci cînd a apărut, Mamma Mia! (2008, r. Phyllida Lloyd) a avut un succes fulminant de box-office, iar în Marea Britanie, DVD-ul a avut cele mai mari încasări din istorie în ziua lansării. Datorită acestui record, era previzibil că va exista o continuare; dar, din cauza acestui record, era puţin probabil ca partea a doua a filmului să poată fi la fel de apreciată ca prima. Şi totuşi: Mamma Mia! Here We Go Again (2018, r. Ol Parker) are toate atuurile pentru a rivaliza cu fratele lui mai mare. Presimt chiar că i-o va lua înainte, căci în mod cert partea a doua este mai reuşită şi mai amuzantă decît prima.
Într-o cronică apărută pe site-ul BBC, Nicholas Barber scrie că Mamma Mia! Here We Go Again poate fi considerat, cu un pic de îngăduinţă, un fel de The Godfather II, dacă nu neapărat din punct de vedere al calităţii, atunci măcar din cel al structurii. Ordinea cronologică a acţiunii are loc şi după evenimentele descrise în prima parte a filmului şi înainte de acestea. La începutul filmului o regăsim pe Sophie pregătind petrecerea de redeschidere a hotelului mamei sale, Donna Sheridan, despre care aflăm că a murit în urmă cu un an. În secvenţa următoare facem saltul cu 30 de ani înapoi, pe vremea cînd Donna a absolvit facultatea şi a decis să plece pe minunata insulă grecească Kalokairi. (În fapt, geografia ficţională e fictivă, în realitate filmările din prima parte au avut loc pe insula grecească Skopelos, iar cele din partea a doua pe coasta dalmată a Adriaticii, în insula croată Vis.) În Mamma Mia! Sophie (Amanda Seyfriend), fiica Donnei (Meryl Streep), îşi cunoaşte cei trei taţi posibili, Sam (Pierce Brosnan), Harry (Colin Firth) şi Bill (Stellan Skarsgård). Călătoria în trecut din partea a doua a filmului o ia de la capăt, pe vremea cînd adulţii de acum erau tineri şi îndrăgostiţi, iar scurtele aventuri sentimentale ale Donnei au dus la naşterea Sophiei şi la amenajarea unui hotel. A fost nevoie de trei bărbaţi pentru obţinerea unei femei atît de minunate, se glumeşte în Mamma Mia! Here We Go Again. Rosie şi Tanya (Julie Walters şi Christine Baranski), prietenele din tinereţe ale Donnei, vin să asiste la redeschiderea hotelului, iar alături de ele intră în scenă două personaje noi, mexicanul Fernando Cienfuegos (Andy Garcia), managerul hotelului, şi Ruby Sheridan, bunica lui Sophie, interpretată de Cher, care îşi face intrarea triumfală în cadru coborînd dintr-un elicopter.
Cu aşa o distribuţie de cinci stele, nu prea avea ce să meargă rău. Meryl Streep nu mai deţine rolul principal (personajul ei a murit acum un an) şi are doar o apariţie scurtă, la final. Îi ia locul Lily James, care este strălucitoare, energică şi fermecătoare în rolul tinerei Donna. Adorabilă în scena în care, îmbrăcată cu o fustă lungă portocalie, culege portocale, acestea îi cad în cap, o capră o vede, ea se strîmbă la capră, iar capra o pune pe fugă. Donna cea tînără are voce, are graţie şi convinge. Nu acelaşi lucru se poate spune despre actorii care joacă în părţile retrospective şi sînt partenerii tineri ai Donnei. Nici o legătură între carisma lui Sam, Harry sau Bill maturi şi Jeremy Irvine, Hugh Skinner sau Josh Dylan. Brosnan, Firth sau Skarsgård sînt infinit mai seducători decît copiile lor tinere. Arborii, vinul şi brînza au mai multă valoare pe măsură ce se învechesc, vîrsta îi prinde mai bine pe unii bărbaţi abia atunci cînd ajung la maturitate, punctează un personaj. "Age becomes you" e replica adresată lui Colin Firth şi sînt complet de acord cu ea. Aproape că îţi vine să adaugi: "Mamma mia! How can I resist you?". Cei trei taţi posibili cu tîmple uşor cărunte cîştigă detaşat competiţia actoricească în faţa unor tineri cam stîngaci şi prea puţin chipeşi. Rosie şi Tanya tinere (Alexa Davies şi Jessica Keenan Wynn) sînt ceva mai dezinvolte, dar pînă la urmă tot actriţele din vechea gardă stîrnesc cele mai multe hohote de rîs, fie şi numai pentru nonşalanţa cu care afirmă că "Gînditul este o greşeală". Cum să nu te distreze maliţiozitatea detaşată, specifică femeilor trecute de valul primei tinereţi, cînd Baranski face remarci ironice la adresa bărbaţilor sau cum să nu apreciezi auto-ironia cu care Walters mărturiseşte: "Cred că sufletul meu pereche sînt carbohidraţii"?
Umorul este marele plus al filmului şi cu siguranţă mult mai bun decît în prima parte. Secvenţa în care Colin Firth, la bordul unei ambarcaţiuni, se agaţă de catarg cu braţele în vînt alături de Stellan Skarsgård poate figura cu succes în fruntea unui ipotetic clasament al încercărilor de parodiere a imaginii iconice din Titanic. Scenele muzicale sînt şi ele mai bine închegate în Mamma Mia! Here We Go Again. Multă energie în secvenţele Waterloo, dintr-un bar franţuzesc, şi When I Kissed The Teacher, plasată la ceremonia de absolvire a Donnei; duioşie şi lirism cînd se cîntă One of Us, I Have a Dream, I've Been Waiting for You sau My Love, My Life. Se reiau hiturile de top ale discografiei ABBA, folosite cu precădere în filmul de acum 10 ani, cum ar fi Dancing Queen, Super Trouper, Mamma Mia, dar de data predomină melodiile ceva mai puţin cunoscute. Totuşi, fără să fi fost un mare fan ABBA, m-am surprins că îmi amintesc aproape cuvînt cu cuvînt piese precum Andante, andante, Angel Eyes sau Fernando. Cher îi cîntă lui Fernando Cienfuegos, adică Andy Garcia, şi e de la sine înţeles că nu e cazul să vă astupaţi urechile; poate că aspectul ei o să vă facă să strîmbaţi din nas, dar vocea nu a lăsat-o. De altfel, după filmări, Cher a anunţat că va scoate un album cu cover-uri după piesele interpretate de trupa suedeză. Şi încă un pont pentru nostalgici: dacă sînteţi suficient de atenţi, în cîteva cadre o să îi recunoaşteţi pe doi dintre membrii formaţiei ABBA: Benny Andersson şi Björn Ulvaeus. Nu cîntă, dar foarte bine face acest lucru Lily James.
Am fost bucuroasă să constat că disonanţele legate de interpretarea muzicală din prima parte s-au mai estompat. Nu doar că întreaga acţiune a filmului este mai coerentă, şi actorii sînt mai bine utilizaţi. Citeam pe undeva că în unele cronici s-a spus despre Pierce Brosnan că a cîntat aşa de rău în Mamma Mia! de parcă era în mijlocul unei examinări medicale a prostatei. Cam dur, însă adevărul e că nu vocea e punctul lui forte. În Mamma Mia! Here We Go Again, cei care ne-au demonstrat deja că nu au talente muzicale extraordinare cîntă puţin spre deloc, ceea ce nu poate decît să fie în favoarea spectatorului.
Cine vrea o porţie cinstită de amuzament poate încerca liniştit acest musical. E vesel şi optimist, cine nu a fost încă în vacanţă să meargă neapărat să îl vadă, la fel şi cei care iubesc filmele romantice sau muzica trupei ABBA. Să zic drept, nu m-am dat în vînt după prima parte şi nu aveam aşteptări prea mari nici de la a doua. Ba chiar existau niscaiva premise să nu îl văd deloc. Proiectorul de la multiplex a avut o defecţiune la canalul de sunet şi am aşteptat 40 de minute pe scaun să înceapă filmul. Dar nu mi-a părut rău că am avut răbdare: surpriza a fost că am ieşit de la film ca după o plimbare pe ţărmul mării. Ştie Donna ce ştie atunci cînd spune că "cele mai bune lucruri în viaţă sînt cele care se întîmplă pe neaşteptate".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu