Diana Buluga (foto: Bogdan Botaş)
Raluca Bugnar: Ce mi-ai spune despre tine dacă acum ne-am întâlni pentru prima dată?
Diana Buluga: Salut! Sunt Diana şi când eram mică îmi doream să devin spion. Am ajuns actriţă. Îmi plac călătoriile, pisicile, să lucrez peste program şi să mă implic în proiecte care fac bine comunităţii.
R.B.: Ai un frate cu 10 ani mai mic decât tine. Ai fost genul de soră care şi-a împărţit uşor jucăriile?
D.B.: Adevărul e că mi-a luat un pic să mă obişnuiesc cu faptul că nu mai sunt singură la părinţi. Cred că există şi acum nişte poze cu el foarte mic şi cu mine bosumflată. Ha! Noi am locuit doar 4 ani împreună pentru că la 14 ani m-am mutat la Iaşi, unde am făcut liceul. Aşa că toată "averea" mea de-atunci, în mare parte păpuşi aduse de la ruşi, i-a rămas lui. Le-a schimbat rapid pe maşini şi elicoptere. Acum, el e la facultate la Iaşi, iar eu locuiesc în Cluj de peste 10 ani. Ne-am cam construit relaţia la telefon şi-am învăţat să împărţim mai degrabă experienţe, gânduri sau emoţii care să facă distanţa să nu pară mare lucru. Dar să ştii că mi se pare mişto să fiu sora mai mare. E un sentiment plăcut când mă sună să-mi ceară sfaturi sau pur şi simplu să-mi povestească ce i se întâmplă.
R.B.: Te-am întrebat asta pentru că, aşa cum te ştiu de mulţi ani, eşti un om care împarte şi dăruieşte cu mare drag. Mi se pare că vezi şi actoria ca pe un set de jucării minunate pe care oricine ar fi bine să le aibă şi să le folosească. Cred că ţi-ai construit toate proiectele tocmai din plăcerea de a împărţi jucăriile astea: Luna Creativă pentru adolescenţi, Terapia prin Artă pentru oamenii din spitale, atelierele de teatru şi improvizaţie din zilele de luni... Ce te-a făcut să-ţi împarţi meseria cu atâţia oameni? Nu te temi chiar deloc de concurenţă? :)
D.B.: Da, acum o văd aşa. Dar am avut tot felul de momente. Inclusiv unul, prin anul doi, când eram ferm convinsă că vreau să mă las. Noroc cu domnul Habala, proful de scrimă, cu care am stat la o poveste lungă şi m-a convins să-i mai dau o şansă. Apoi a fost momentul post-absolvire, când habar n-aveam încotro s-o iau. Mi se părea aproape imposibil să te descurci, eram proaspăt ieşită din bula facultăţii, mi se părea că nu ştiu nimic şi că nu vreau decât să dorm şi să mă trezesc peste câţiva ani.
Apoi, au început să apară colaborări şi diverse oportunităţi şi lucrurile s-au legat. Am lucrat la un spectacol la Fabrica de Pensule, cu teatrul din Deva am colaborat la alte 3 spectacole, apoi m-au chemat la Târgovişte. Vreo 3 ani am fost cu casa la purtător.
Iar cu proiectele educaţionale sau sociale a fost o întâmplare fericită. Am fost invitată la un moment dat de o fundaţie să ţin un atelier de teatru pentru copii, cineva de acolo m-a recomandat în altă parte, apoi am ajuns să lucrez şi cu adulţi, să-mi construiesc o metodologie şi să-mi dau seama că fac bine ceea ce fac.
Am descoperit că teatrul (arta, în general) poate produce transformări benefice în ceilalţi. Am avut şi am cursanţi la atelierul de teatru care pun în practică ceea ce învaţă de la mine în viaţa de zi cu zi - la job, cu prietenii sau în familie - şi asta îi ajută să fie mai curajoşi, mai atenţi sau pur şi simplu mai jucăuşi. Ce-mi place cel mai mult e nivelul de încredere pe care-l au la finalul unui astfel de atelier. Asta i-a determinat pe unii să îşi schimbe jobul, să călătorească mai mult, să se arunce cu paraşuta sau să facă, în sfârşit, declaraţia aia de dragoste.
Cred foarte tare în valoarea educativă a teatrului şi a învăţatului prin joacă, de aici toată energia şi pofta cu care am început să lucrez şi cu adolescenţi, de câţiva ani încoace. Lumea lor mă inspiră şi mă şochează, în acelaşi timp. În plus, mă simt bine în gaşcă.
Terapie prin Artă, un alt capitol foarte fain din viaţa mea, a început cu câţiva actori, printre care şi eu, şi câţiva regizori debusolaţi după absolvire, care voiau să joace, respectiv să regizeze, şi-au nimerit pe scena neconvenţională a spitalului. Şapte ani mai târziu, înseamnă o doză de normalitate şi speranţă în spitalele în care ajungem, oferte de lucru pentru artiştii tineri şi forma mea personală de a da înapoi şi a mulţumi pentru tot ce am primit de-a lungul timpului.
Nu, nu mă tem de concurenţă, chiar mă motivează.
R.B.: Când ai absolvit facultatea nu aveai unde să te angajezi în domeniu. Şi din situaţia asta ai creat, împreună cu o mână de colegi, o asociaţie - compania independentă de teatru şi film Create.Act.Enjoy. Cum ţi-ai găsit resursele pentru a deveni - din studentă - manager în mediul ONG-ist?
D.B.: Având (prea) multă ambiţie, cum îmi spunea o bună prietenă zilele trecute. Cred că procesul s-a bazat în mare parte pe instinct. Voiam doar să ne facem treaba, dar am înţeles că pentru asta trebuie să ne construim decorul în care să ne desfăşurăm. Nu ştiam nici să batem cuie în el, nici să dăm cu vopsea sau să sudăm. Adică habar n-aveam să scriem proiecte de finanţare şi rapoarte birocratice, tehnice sau contabile. Am căzut, ne-am ridicat, am urlat, ne-am împăcat, am împachetat, am despachetat, dar le-am învăţat pe toate din mers. Şi-am avut mare noroc să fac asta alături de oameni care au fost dispuşi să mă înveţe sau să înveţe alături de mine.
Primele spectacole le-am făcut din nimic, practic. Improvizam costume din ce aveam pe-acasă, un decor minimalist şi găseam spaţii alternative în care să jucăm. Aşa ne-am plimbat prin ţară cu primele spectacole de la Create.Act.Enjoy. Băgam totul în Citroën-ul cu două portiere şi duşi eram. Perioada aia mi-a prins foarte bine, m-a învăţat să mă adaptez în timp record la tot felul de situaţii imprevizibile: scene prea mici, săli fără căldură, spectatori care nu ştiu exact la ce vin, certuri pe fond de oboseală, ţepe financiare şi alte mici "drame" pentru care, sincer, acum sunt recunoscătoare.
R.B.: Simţi că artistul din tine are de suferit în relaţia cu managerul cultural care eşti?
D.B.: Hmmm... Cumva. Posibil ca artistul din mine să aibă nevoie de mai multe ore de somn, de mai multe cărţi citite, de mai mult timp de relaxare. Dar nu am ales niciodată managementul înaintea actoriei. Proiectele în care sunt implicată ca actriţă au întotdeauna prioritate. Nu mă prezint foarte des ca manager cultural, de exemplu. Pentru că nu cred că ar trebui să te definească o funcţie, ci modul în care îţi faci treaba. Când lucrez la un spectacol la Naţional sau într-un proiect care nu ţine de Create.Act.Enjoy este, cumva, mai simplu. Pentru că sunt acolo sută la sută şi mă concentrez doar pe actorie. Când sunt şi producător, şi actriţă, e mai complicat. Când repetam la 3milioane, de exemplu, mă simţeam datoare să mă asigur că toată lumea se simte bine la repetiţii, că toţi au ce le trebuie şi, în acelaşi timp, să-mi învăţ textul, să propun improvizaţii, să mă documentez. Repetam în paralel şi la Naţional, unde lucram şi acolo la plin. Şi asta m-a făcut destul de irascibilă, pentru că îmi suprapuneam prea multe task-uri şi eram foarte obosită. Dar am băgat perioada aia în rucsacul cu "experienţe care te călesc şi la care te rog să te gândeşti de două ori înainte să le repeţi". Însă mi-e foarte greu să spun "nu" când vine vorba de proiecte care-mi plac. Cred că de la tata moştenesc asta, pentru că nici el nu poate sta locului niciodată, tot timpul îşi construieşte noi proiecte şi proiecţele.
În sfârşit, revenind la întrebarea ta, îmi place să cred că artistului din mine îi foloseşte disciplina managerului, iar managerului îi folosesc creativitatea şi inventivitatea artistului.
R.B.: După cât timp ţi-a venit natural să le dai ordine prietenilor şi iubitului tău? E greu să lucrezi cu oameni apropiaţi?
D.B.: E cel mai greu să lucrezi cu oameni apropiaţi! Ha! E oribil câteodată! Pentru că limita e atât de subţire şi pentru că multe cuvinte spuse la lucru sunt luate prea personal şi duse acasă. Oamenii se supără atât de repede!
Eu chiar nu mi-am dorit să fiu "şefa clasei", dar ajungeam de fiecare dată, pentru că sunt o fire responsabilă şi pentru că mă ofer tot timpul să ajut sau să mă implic. Nu mă pot abţine, pur şi simplu. De la "Ţi-ar plăcea să intri în proiectul ăsta?" până la "Vrei să mă ajuţi mâine să mă mut?", de cele mai multe ori voi spune "Da". Nu-i foarte sănătos şi lucrez la a mai spune şi "nu" din când în când.
Mie îmi e mai simplu şi mai uşor atunci când sunt în echipe pe care nu le coordonez, când trebuie să ascult de altcineva. Numai că dacă ai experimentat cum e să fii lider şi ai deprins nişte skills în zona asta, te prinzi foarte repede când ai de-a face cu cineva care bate câmpii, nu ştie ce vrea sau nu ştie ce să ceară de la tine. Şi-atunci mă cuprinde un sentiment de ăla teribil că îmi pierd timpul şi că aş fi putut face alte o mie de lucruri utile societăţii.
R.B.: Faptul că lucrezi cu echipe diverse şi destul de mari face să fie mai greu să ai încredere în oameni sau dimpotrivă?
D.B.: Ador să lucrez cu echipe diferite. Pe mine rutina şi plictiseala mă sperie foarte tare, de asta şi călătoresc de fiecare dată când am ocazia. Cu cât există mai multă diversitate, cu atât sunt mai fericită.
Legat de încredere, nu ştiu ce să zic... Au fost situaţii în care oameni foarte apropiaţi m-au dezamăgit sau situaţii în care încrederea şi ajutorul au venit din partea cui mă aşteptam mai puţin. Am învăţat să nu mai am aşteptări de la ceilalţi. Să iau lucrurile aşa cum sunt şi să nu-mi conturez eu dinainte cum ar trebui să fie o situaţie sau alta.
R.B.: După mai mulţi ani "în independent", ai fost angajată prin concurs la Teatrul Naţional Cluj. Dar nu ai renunţat la ONG. De ce?
D.B.: Pentru că sunt două experienţe diferite a căror combinaţie profesională îmi face foarte bine.
La Naţional am ocazia să joc cu profu' Ionuţ Caras, pe care în continuare îl simt ca pe un îndrumător, lucru pentru care-i mulţumesc tare mult. Cu Anca Hanu, Irina Wintze, Petre Băcioiu şi mulţi alţi actori şi oameni foarte speciali, care m-au primit în familia lor. Plus, o serie de întâlniri cu regizori cu care nu m-aş fi putut întâlni prea uşor în independent: Alexandru Dabija, Roberto Bacci, Răzvan Mureşan...
Iar de independent nu m-aş despărţi niciodată pentru că acolo mi-am înfipt steagul prima dată. E ca şi cum aş spune că nu vreau să mai merg niciodată acasă, la Huşi. Fără independent nu aş fi ajuns să lucrez cu Cristian Pascariu la scurtmetrajele După un an şi Alazia, să-mi dau seama că pot fi foarte comică, să ajung în India sau să fac un spectacol care să mă ajute să trec peste moartea bunicii mele.
Sunt şase ani de când mă împart între astea două medii, am avut şi perioade în care am simţit că mi-e greu, dar nu m-a bătut niciodată gândul să renunţ. Ţi-am zis de la început că-mi place să lucrez peste program.:)
R.B.: Ai jucat pe scena TNC acelaşi rol ca şi Kate Winslet în Carnage de Roman Polanski, dar ai fost şi purtătoarea de cuvânt a Coaliţiei pentru Familie în 3milioane, spectacol produs de Create.Act.Enjoy. Din rolurile de până acum, ce ai păstrat cu tine? Ce te-a marcat?
D.B.: Emoţia descoperirii, ca-n reclama Kinder. Îmi place foarte mult când reuşesc să mă surprind eu pe mine. Momentele surprinzătoare sunt foarte faine pentru un Capricorn. Îmi place şi să construiesc, să văd de la o zi la alta cum se compune puzzle-ul, atât la mine, cât şi la colegii mei. Îmi plac rolurile provocatoare, cu cât îmi dă mai multe bătăi de cap un rol, cu atât mai bine. Şi îmi plac foarte mult echipele în care toată lumea lucrează cu poftă şi chef. Cam aşa a fost la Zeul măcelului, spectacolul făcut după acelaşi text care a stat şi la baza lui Carnage. Atunci am urcat pentru prima dată pe scenă alături de Marian Râlea, o altă întâlnire care mi-a picat bine.
Iar spectacolul 3milioane, regizat de Adina Lazăr, mi-a dat ocazia să transpun scenic o gândire şi un fel de-a fi cu care nu mă identific absolut deloc, ca om. Asta a făcut să fie cu atât mai incitant. Ţin minte că la premieră am avut emoţii foarte mari. Când aduci pe scenă un "personaj" real, pe care l-ai văzut la tv sau în conferinţe, despre care ştii că e contemporan cu tine, chiar dacă tu nu îi împărtăşeşti în niciun fel opiniile, îţi doreşti să fii cât mai fidel realităţii, să nu pici în capcana caricaturii.
Păstrez foarte viu şi momentul în care am jucat Poveşti de dragoste la prima vedere (r. Tudor Lucanu) în prezenţa Adrianei Bittel, al cărei monolog îl interpretez în spectacol. Sau personajul Ema, o tânără bolnavă de cancer, în scurtmetrajul Alazia (r. Cristian Pascariu), care mi-a provocat anumite schimbări de perspectivă.
Când ai noroc şi te întâlneşti cu un personaj care îţi place şi care te place, e ca şi cum explodezi în toate culorile curcubeului. E ca atunci când te îndrăgosteşti!
R.B.: În scurtmetraje sau reclame, ai avut deja câteva experienţe de filmare. Ce te atrage la film?
D.B.: Modul diferit în care trebuie să-ţi turezi motoarele interioare, felul în care orice detaliu contează şi cum poate fi el evidenţiat, temperarea jocului şi minimalismul, mecanismele unui platou de filmare, faptul că ai avantajul unei noi duble şi, nu în ultimul rând, eternizarea a ceea ce ai făcut, în contrapunct cu efemeritatea teatrului.
Îmi place că se lucrează foarte mult cu nuanţe şi subtilităţi. Bineînţeles, ele există şi în teatru, dar în film poţi da zoom pe ele oricând.
R.B.: Ce te fascinează din cinematografie? Ca actor, ca spectator.
D.B.: Poveştile spuse bine. Tilda Swinton. Sălile de cinema în care nu se vorbeşte.
R.B.: Ce crezi că poate face actoria pentru oameni, ce nimic altceva nu poate?
D.B.: Să emoţioneze. Să educe. Să protesteze. Să mângâie.
Nu poate rezolva problemele majore ale umanităţii. Dar poate încuraja oamenii să lupte pentru asta.
Diana Buluga
Data naşterii: 12 ianuarie 1988 A absolvit Facultatea de Teatru şi Film din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, la clasa Ionuţ Caras şi Mara Opriş În prezent, este actriţă a Teatrului Naţional "Lucian Blaga" Cluj şi actriţă/manager cultural în cadrul Asociaţiei Create.Act.Enjoy. Activitatea desfăşurată până în prezent însumează peste 40 de roluri şi întâlniri cu regizori precum: Alexandru Dabija (Ţiganiada, Mein Kampf, Linoleum, Sânziana şi Pepelea), Răzvan Mureşan (Richard al III-lea se interzice, Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre), Adina Lazăr (Eat Me, 3milioane), Tudor Lucanu (Poveşti de dragoste la prima vedere), Leta Popescu (American Dream). În film, a colaborat cu regizorul Cristian Pascariu la scurtmetrajele După un an şi Alazia. A participat la workshop-uri susţinute de Anna Wehsarg, David Zinder, Samuel Mathieu, Valentina di Piante etc. Diana Buluga a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu