Răzvan Penescu: Înainte de a plonja în trecut pentru a vedea cum s-au adunat lucrurile în viaţa ta sau în viitor pentru a descrie încotro te duci, te rog să facem o poză a prezentului, a acestui moment precis din viaţa ta. Pune în câteva rânduri ceea ce e important de spus despre tine într-un pseudo-CV narativ care să fie punct de plecare pentru cei care te vor cunoaşte până la finalul acestui interviu.
Maria Müller: În acest moment, sunt o artistă "freelancer" care locuieşte la New York şi care îşi caută locul într-o industrie pe cât de atrăgătoare, pe atât de dificil de navigat. Pot spune că sunt încrezătoare în propriile puteri şi în ce am învăţat în ultimii ani. Sunt actriţă, producătoare, dansatoare şi, mai nou, scriitoare de scenarii. Acum lucrez la câteva proiecte simultan şi sunt deosebit de încântată de toate. Unul dintre ele este filmul pe care l-am scris şi în care voi juca rolul principal, acela al lui Helene Bădescu. Acest proiect este unul foarte important pentru mine, deoarece este inspirat direct de povestea mea, povestea unei actriţe românce la New York. De asemenea, tocmai am primit un rol într-un lungmetraj american care are loc în anii '80, al cărui nume nu îl pot dezvălui încă. Pe lângă toate acestea, lucrez la deschiderea propriei mele companii de teatru, alături de alte actriţe din diferite colţuri ale lumii. Compania noastră se numeşte Et Alia (traducerea din latină pentru "Şi altul"), iar primul nostru spectacol va avea loc pe 15 noiembrie 2019, la un teatru numit Dixon Place, în Manhattan. Deşi deschiderea unei companii de teatru în NY este un drum anevoios care înseamnă mult efort, destul de multe hârtii şi multă, multă răbdare, cred că cel mai important lucru este echipa, iar eu lucrez cu cele mai deosebite colaboratoare: Giorgia Valenti din Italia, Ana Moioli din Brazilia, Isabella Uzcátegui din Venezuela şi Gemma Allan din Africa de Sud. Aceasta sunt eu, cea de acum.
Posterul filmului pe care l-am scris şi în care voi juca
R.P.: Hai să ne întoarcem la început. Cum a fost copilăria ta? Ce îţi mai aminteşti, unde ai crescut?
M.M.: Ah, mi-am iubit copilăria. Am avut o copilărie extrem de fericită şi totul li se datorează părinţilor mei care mi-au oferit tot ce am avut nevoie: suport emoţional, încurajare constantă şi libertatea de a face ceea ce îmi doream, atâta timp cât nu neglijam şcoala. Am crescut în Bucureşti, în Drumul Taberei. Drumul Taberei este un cartier care m-a învăţat multe. Ieşind cu prietenii de la bloc în copilărie, am înţeles diferenţa dintre "booksmart" şi "streetsmart". Şi mi-am dat seama că nu sunt streetsmart deloc. Copiii cu care mă jucam încercau să mă înveţe să trec pe roşu, să sar gardul, să mă dau peste cap la bara de bătut covoare din faţa blocului. Dar când mai ieşea vreo vecină să ne uşuiască (uneori cu borcane cu apă rece), parcă nu îmi mai venea să fiu "cool." Mi-a luat ceva să înţeleg că toată treaba nu prea era de mine.
R.P.: Şi cum arăta viaţa ta de "booksmart"? Ce făceai la şcoală, ce făceai acasă?
M.M.: Mă duceam la şcoală (mult prea) de dimineaţă, veneam acasă, făceam teme şi mă duceam la cursurile de actorie. Când mai rămânea timp, ieşeam şi cu prietenii la joacă. Încă de mică, ai mei m-au învăţat să fiu echilibrată şi să nu fac excese. Dacă lucram prea mult într-o zi, de exemplu, mă încurajau să iau pauze şi să mă duc să petrec timp cu fratele meu, Vladimir, sau cu prietenii.
R.P.: Cum era relaţia cu fratele tău?
M.M.: Relaţia mea cu Vladimir a fost întotdeauna şi încă este una deosebită; nu aş fi putut cere un frate mai bun. Mereu m-a înţeles şi m-a ascultat şi îmi place să cred că, dacă am simţul umorului, este datorită lui. Fiind cu 9 ani mai mare decât mine, mereu l-am văzut ca pe un model şi am vrut să fac tot ce făcea el. Norocul meu că a fost un om cu capul pe umeri şi nu a făcut prostii! (râde) Ţin minte că voiam foarte tare să fac parte din grupul lui de prieteni şi că, atunci când şi-a format o trupă de heavy metal, m-am străduit foarte tare să îmi placă şi mie heavy metalul. Eram în primul rând la toate concertele lui, încercând să îl susţin, dar şi să atrag atenţia celor din gaşca lui. Uitându-mă înapoi, nu cred că am fost niciodată cel mai mare iubitor de metal, dar am încercat să fiu, ca să mă integrez în grupul lui de prieteni, în care era suficient de drăguţ să mă introducă oricum, chiar dacă eram "bebeluşul".
R.P.: Aveai şi prieteni doar ai tăi?
M.M.: Iubesc oamenii şi mă consider "a people's person", dar mi-a luat ceva să îmi găsesc grupul ideal. Abia în liceu mi-am dat seama cu ce oameni îmi place să îmi petrec timpul.
R.P.: Când şi cum a intrat teatrul în viaţa ta?
M.M.: Teatrul a intrat în viaţa mea la vârsta de 7 ani, când am început să iau lecţii de actorie. Voiam să fac o activitate extra-şcolară şi am încercat câteva până am dat de teatru. Dar şi când am dat de el, nu i-am mai dat drumul. A fost "dragoste la primul spectacol". Ţin minte cum eram în culise prima dată şi eram atât de emoţionată încât mi-am spus că nu mai vreau să joc a doua oară. Dar în momentul în care am păşit pe scenă, am avut un sentiment de calm fantastic şi am ştiut imediat. De atunci, nu am mai tăcut din gură despre teatru. Încă nu tac, este subiectul meu preferat.
R.P.: Spui că ai încercat să faci şi alte lucruri înainte de teatru. Cât timp le-ai dat să te cucerească? Şi cum te-ai prins că teatrul e cel la care merită să zăboveşti până să ajungi în acea zi din culise?
M.M.: Înainte să descopăr teatrul, am încercat câteva activităţi la care m-am priceput atât de puţin, încât le-am şi dat uitării. În doar câteva lecţii îmi dădeam seama că nu sunt pentru mine. De un singur lucru îmi amintesc destul de bine: baletul. Lui i-am dat mai multe şanse decât celorlalte. Îmi amintesc că am fost prima din grupa mea care reuşise una dintre poziţii şi nu am mai tăcut din gură povestind despre asta. Cred că le enervasem pe toate fetiţele de acolo şi pe doamna instructor cu atât mai mult. Bineînţeles că la cei patru ani ai mei nu puteam înţelege cum e cu modestia, cu moderaţia. Un timp, lucrurile au mers bine. Dar pe măsură ce înaintam cu lecţiile, instructoarea ne atingea din ce în ce mai des cu băţul ca să ne facă să ne îmbunătăţim poziţiile. Momentul când au aflat părinţii mei despre asta a coincis cu momentul în care lecţiile de balet au luat sfârşit. Nu am fost tristă deloc.
La ceva timp după aceea, mama a auzit de la o prietenă despre nişte cursuri de teatru pentru copii. La momentul acela, şcoala respectivă îşi ţinea cursurile într-un subsol mic dintr-un bloc. Încă din prima zi am început să iubesc acel subsol şi sentimentul bun pe care îl aveam când eram acolo. Doamnele profesoare mi-au arătat ce înseamnă să te joci şi să creezi ceva frumos din asta. Teatrul e joc şi dacă uităm să ne jucăm, pierdem din esenţă. La fiecare curs începeam cu câte un joc: de imaginaţie, de improvizaţie, de atenţie, de memorie. Cu siguranţă pe atunci nu le înţelegeam pe deplin rolul în dezvoltarea mea artistică, dar abia aşteptam să se facă luni la ora 5 ca să mă joc. Când am început să repetăm pentru primul spectacol, Povestea vorbei, cursurile mi-au plăcut şi mai mult. Făceam acum şi exerciţii de dicţie şi când am reuşit pentru prima oară să recit Cosaşul Saşa de la început până la final fără să mă încurc, nu am fost capabilă să îmi stăpânesc mândria. Da, nici de data asta! (râde). Le-am recitat Cosaşul Saşa părinţilor, fratelui meu Vladimir, bunicilor, prietenilor, vecinilor şi oricui era acolo să mă asculte. După multe jocuri, exerciţii, Cosaşul Saşa şi repetiţii, eram (credeam eu) în sfârşit gata de primul meu spectacol.
Când a venit vremea să îmi aştept intrarea pe scenă în culise, m-a copleşit un val de emoţie şi m-am întrebat dacă tot ce simţisem până atunci la cursuri fusese fals. Mi-am spus "Ok, înţeleg, ţi-a plăcut la cursuri, dar emoţiile astea sunt crunte! Ăsta e ultimul spectacol, să-ţi fie clar!". Dar apoi am păşit pe scenă şi m-am calmat. Ceva a făcut "click" în mine. După spectacol, m-am dus la toţi cei care mă ascultaseră recitând Cosaşul Saşa şi le-am spus "Eu mă fac actriţă".
R.P.: Ce a urmat după Cosaşul Saşa, cum ai continuat? Au mai fost momente de cumpănă? Au fost momente care ţi-au confirmat şi întărit decizia de copil?
M.M.: După Cosaşul Saşa au urmat nenumărate alte exerciţii de dicţie, dar şi spectacole, cum ar fi Şatra, Cartea fermecată şi multe altele. Până la intrarea la liceu, la Gheorghe Lazăr, nu ţin minte să fi avut momente de cumpănă. Când am intrat la liceu, lucrurile s-au schimbat puţin. Andrei Gheorghe, coordonatorul trupei de teatru AS a liceului, a fost cel care mi-a schimbat percepţia şi înţelegerea cu privire la ce înseamnă teatru. Am început să citesc mai mult, să studiez personaje din filme şi să văd personajele pe care le jucam eu cu alţi ochi. Începuse să îmi placă să intru din ce în ce mai adânc în istoria lor. De la Andrei am învăţat să fiu umilă în arta mea şi să fiu mai concentrată pe proces decât pe rezultat. Înţelegerea mai profundă a subiectului a adus după ea şi nişte îndoieli care până atunci nu erau acolo. Dar cu siguranţă nimic de durată. Iubeam din ce în ce mai mult ceea ce făceam.
Unul dintre momentele care mi-au confirmat şi întărit decizia a fost într-o seară, după una dintre reprezentaţiile spectacolului Clasa noastră, un spectacol greu de Tadeusz Slobodzianek despre crimele îndreptate asupra comunităţii evreieşti dintr-un mic orăşel polonez, pe care l-am jucat în clasa a XI-a. Mama unei membre din trupa noastră a venit la mine şi mi-a spus că a văzut spectacolul de mai multe ori, dar că de fiecare dată monologul meu o emoţionează. Un comentariu simplu, dar care m-a mişcat profund. Am realizat cât este de important pentru mine să creez artă care să genereze astfel de emoţii. Prin clasa a XII-a ajunsesem să fiu foarte entuziasmată să merg la facultate şi să mă concentrez doar pe actorie.
Pe scenă în rolul Raselkăi din piesa Clasa noastră de Tadeusz Slobodzianek
R.P.: Cum a venit decizia de a pleca în SUA? Ai fugit de ceva sau după ceva?
M.M.: Decizia de a pleca în SUA a fost inspirată tot de Andrei, care mi-a spus câte ceva despre viaţa şi teatrul american. Pe măsură ce mă documentam despre America, simţeam o chemare. Şi am ştiut că instinctul meu a fost corect atunci când am ajuns pentru prima oară în New York şi imediat m-am simţit în locul potrivit. Pot spune că am fugit după un vis care, la momentul respectiv, părea puţin prea ambiţios şi chiar comic în ochii unora. Dar acum, uitându-mă înapoi, realizez că am luat cea mai bună decizie pe care o puteam lua la momentul acela.
R.P.: Hai să zăbovim puţin la şcoală. Ai fost 12 ani în sistemul de învăţământ românesc. Apoi ai trecut timp de 4 ani prin cel american. Chiar dacă o comparaţie nu e 100% potrivită dată fiind diferenţa de vârstă în care te-ai întâlnit cu cele două sisteme, care sunt plusurile şi minusurile celor două experienţe?
M.M.: Într-adevăr, există diferenţe între sistemele de învăţământ. Comparaţia pe care o voi face nu este 100% potrivită din multe motive, mai ales din cauza faptului că facultatea pe care am terminat-o eu nu este cea mai bună ilustrare a sistemului de învăţământ american, deoarece este privată şi se află în New York. Dar pot spune că sistemul american îşi împinge elevii să gândească în mod critic şi să pună întrebări, nu să ia totul aşa cum este. Dacă în România am învăţat multe discipline care la timpul respectiv păreau separate, în SUA am învăţat să le leg, să le îmbin, să mă ajut de una ca să o înţeleg pe cealaltă. Profesorii şi prietenii mei americani m-au îndemnat să aplic tot ce învăţ în tot ce învăţ, deşi poate sună banal. Nu mi se pare că această abilitate mi-a fost dezvoltată în România, unde părea că nu există un interes pentru cum se integrează fiecare materie în sfera mai largă de cunoştinţe a elevilor. De asemenea, este uluitor câtă plagiere este încă permisă în şcoala românească. Din nou, asta vorbeşte despre faptul că uneori cunoştinţele nu sunt trecute prin filtrul gândirii, ci luate ca atare.
Alte plusuri pentru sistemul american ar fi sentimentul puternic de comunitate şi resursele şi oportunităţile pe care le oferă. Se organizează mereu discuţii cu oameni de valoare, evenimente de networking şi de integrare, întâlniri cu oameni din industrie etc. Dacă vrei să propui o iniţiativă, vei fi ascultat şi există o mare posibilitate ca iniţiativa ta să fie şi implementată. Din nou, vorbesc dintr-o perspectivă de privilegiată.
Un plus pentru sistemul românesc ar fi faptul că mi-a format "thick skin" şi că am învăţat să primesc critica fără să fiu ofensată. Profesorii români m-au ajutat să îmi construiesc un scut fabulos şi să nu iau personal feedback-ul negativ. Deşi poate că acesta nu e tocmai un plus ce trebuie cultivat în şcoală (râde puţin amar).
R.P.: Cum s-a produs alunecarea de la teatru spre film? A fost o decizie asumată şi dorită sau aşa a vrut viaţa?
M.M.: Alunecarea de la teatru spre film s-a produs încet, dar sigur. Cred că proiectul care m-a făcut să îmi dau seama că poate mă pasionează şi actoria de film a fost Smoking, regizat de Victor Cioabă. Au urmat apoi din ce în ce mai multe şi în ultimul timp pare că locul îmi e mai mult pe ecran decât pe scenă. Pare că viaţa a vrut să mă ducă în direcţia asta, dar parcă nici eu nu m-am opus. Am avut oportunitatea să lucrez la câteva filme atât în România cât şi în SUA şi, aşa cum se întâmplă în această industrie, un proiect a dus la altul şi tot aşa. Mi s-a întâmplat de multe ori în SUA să fiu aleasă pentru un proiect datorită faptului că am făcut treabă bună cu un altul şi cineva m-a remarcat. Niciodată nu poţi să dai greş dacă vii la timp şi eşti pregătit. Aşa că sunt destul de dură cu mine în ceea ce priveşte disciplina şi pregătirea personajelor.
R.P.: Să facem o mică paranteză pentru Smoking căci mi se pare că treci prea repede peste el. Pentru cei care nu ştiu, şi există probabil destul de mulţi pentru că acest scurtmetraj a circulat relativ puţin prin circuitul festivalier din România, îl poţi povesti pe scurt, în două fraze?
M.M.: Smoking este un scurtmetraj care, în afară de mine, îi mai are în distribuţie pe Maria Drăguş, Vlad Sfetcu şi Bogdan Suciu. Personajul meu (Felicia) şi cel al Mariei sunt prietene şi iau trenul către mare. În compartimentul în care se află intră doi băieţi, cei patru antrenându-se într-o conversaţie despre homosexualitate şi abuz în familie, care scoate la iveală anumite adevăruri despre fiecare dintre personaje.
R.P.: Ai jucat în acest scurtmetraj alături de Maria Drăguş, practic împărţiţi rolurile principale şi între voi nu se vede vreo diferenţă. Totuşi Maria Drăguş era deja o actriţă cunoscută pe plan internaţional, avusese un rol aproape principal în complexul Bacalaureat al lui Cristian Mungiu, film cu premiu la Cannes în 2017, fusese nominalizată între actorii tineri de urmărit (programul Shooting Star) la Festivalul de Film de la Berlin în 2014 şi lucrase cu Michael Haneke la cruntul Das weiße Band / The White Ribbon în 2009. Cum e să împarţi ecranul cu o astfel de actriţă? Înveţi ceva? Îţi creşte încrederea în tine? Te ajută să te auto-evaluezi?
M.M.: Colaborarea cu Maria Drăguş cu siguranţă m-a învăţat câteva lucruri. Cred foarte mult în faptul că atunci când lucrezi cu cineva bun, devii şi tu mai bun. Am apreciat foarte mult dorinţa ei de a repeta constant şi de a încerca să creeze o relaţie cât mai convingătoare cu mine, chiar dacă ne cunoscusem doar cu o zi înainte de a începe filmările propriu-zise. Şi pe platou a dat dovadă de profesionalism şi perseverenţă. Româna nu este prima ei limbă şi ţin minte că se supăra foarte tare când nu îi erau corectate greşelile pe care le făcea, chiar dacă erau foarte mici. Este cu siguranţă o perfecţionistă şi ne-a împins pe toţi să fim la fel.
Cu Maria Drăguş pe platoul filmului Smoking
R.P.: După această paranteză necesară, să ne întoarcem puţin la viaţa de actor din America. Citim despre slujbele de şoferi, chelneri, bucătari pe care le-au avut mari actori înainte de a fi remarcaţi, uneori din întâmplare, şi a ajunge marii actori pe care îi ştim acum. Pare mult hazard în impunerea pe piaţa americană. Cât e adevăr şi cât e legendă în poveştile astea?
M.M.: Poveştile despre joburile "de supravieţuire" pe care le au actorii sunt cât se poate de adevărate şi asta se întâmplă extrem de frecvent. Un foarte mic procent dintre cei care termină actoria îşi câştigă existenţa doar din asta. E aproape imposibil, mai ales într-un oraş ca New Yorkul, unde o mare parte dintre actori se mută ca să devină "the next big star". Aproape unul din doi chelneri, barmani, babysitteri, vânzători etc. sunt actori. Este adevărat că sunt multe oportunităţi în New York, dar este tot la fel de adevărat că numărul de oameni care vor să aibă această carieră este imens.
R.P.: Înveţi în şcoală o reţetă prin care să urci trepte spre o recunoaştere sau e după stomacul şi norocul fiecăruia? Ai posibilitatea să creşti prin paşi mici sau e o industrie de totul sau nimic?
M.M.: În şcoală înveţi să fii un actor bun şi un artist desăvârşit. Dar talentul şi pregătirea nu sunt totul (din păcate). Trebuie să fii cât se poate de bun la networking şi la a te promova pe tine însuţi. Dacă faci treabă bună la un proiect (vii la timp, eşti pregătit din toate punctele de vedere, de la text la propuneri de abordare a rolului şi eşti o prezenţă plăcută pe platou / la repetiţii), cel mai probabil cineva te va recomanda şi vei face alt proiect. Eu aşa am făcut majoritatea proiectelor mele. Pe de altă parte, am prieteni care au primit o oportunitate mare o dată, iar apoi cariera lor s-a lansat de la sine. Am cunoştinţe care au lucrat ani de zile în roluri mici şi au urcat încet dar sigur pe scara succesului şi au ajuns unde şi-au dorit destul de târziu în viaţă şi cunoştinţe care au fost abordate de producători datorită numărului mare de followeri de pe social media. Nu este nicio regulă sau reţetă în industria aceasta. Dar eu consider că dacă munceşti din greu, de multe ori îţi creezi norocul şi singur. Am făcut nenumărate proiecte neplătite, am colaborat cu oameni neserioşi şi nepăsători, am lucrat în condiţii destul de rele, dar mereu a ieşit ceva bun din toate experienţele acestea. Prin faptul că m-am menţinut activă în aceste cercuri, am cunoscut din ce în ce mai mulţi oameni şi până la urmă am primit şi oportunităţi ceva mai mari.
R.P.: Ştiu că e o întrebare la care nu prea se răspunde, dar cât şi cum se câştigă din meseria asta? Te poţi susţine de la început sau mereu trebuie să vii cu bani de acasă?
M.M.: Depinde de foarte multe lucruri. Majoritatea prietenilor mei lucrează în timpul zilei la Starbucks, de exemplu, şi seara dau audiţii şi merg la repetiţii. Viza mea nu îmi permite să îmi iau un job care nu este în domeniul meu, aşa că sunt limitată la a-mi câştiga pâinea prin artă. Ceea ce este un lucru bun şi un lucru rău în acelaşi timp. Un lucru rău pentru că uneori proiectele artistice nu plătesc suficient şi nu sunt neapărat constante (iar chiria e foarte scumpă), dar un lucru bun pentru că mă forţează să mă concentrez pe motivul pentru care sunt în America şi nu mă lasă să îmi pierd timpul şi energia cu alte activităţi.
R.P.: Viaţa ta publică (cu bemolul de rigoare la acest moment, căci încă nu aleargă paparazzi după tine non-stop) pare să fie, inclusiv din fotografiile care ilustrează acest interviu, plină de zâmbet, entuziasm, încredere. Totuşi care e zona ta de umbră? De ce te temi, când te temi? Ce te face să îţi pui întrebări? Ce e greu, când e greu?
M.M.: Într-adevăr, zâmbesc des şi sunt entuziasmată de viaţa mea. Sunt conştientă de oportunităţile pe care le am şi de toţi oamenii minunaţi care mă înconjoară şi care m-au ajutat până acum în drumul meu. Cred mult în faptul că energia pozitivă şi recunoştinţa atrag după ele experienţe minunate, aşa că încerc să mă concentrez mereu pe lucrurile bune. Dar desigur că am multe temeri şi îndoieli. Mi-e teamă să nu-i dezamăgesc pe cei care cred în mine, să nu cad în plasa acestei industrii care uneori poate fi nemiloasă, să nu pierd din vedere arta pe care îmi doresc să o fac pentru proiecte care plătesc mai bine şi multe altele. Eu am o dorinţă desăvârşită să fac artă de calitate, să joc roluri importante care să aibă un impact şi să spun poveşti nespuse până acum. Ca actor, este greu uneori să te menţii pe această cale. În mod ironic, uneori proiectele mai puţin bune plătesc mai bine decât cele bune, iar tentaţia este mare, mai ales când ştii că trebuie să plăteşti chiria. Dar eu încerc mereu să găsesc oportunităţile potrivite şi să nu fac compromisuri dacă ce primesc în schimb nu este suficient de valoros.
Un alt mare lucru de care îmi este teamă este să încetez să mă reinventez. Nu vreau să mă opresc niciodată din a creşte şi a-mi depăşi limitele. De multe ori, actorii sunt etichetaţi cu un anumit "tip" din care le este greu să iasă. Pericolul este că ajung să joace acelaşi rol în toate filmele / spectacolele. Vreau să descopăr mereu ce anume face fiecare personaj unic, chiar dacă personalitatea sa poate este asemănătoare cu a altuia. Versatilitatea este un muşchi la care încerc să lucrez în mod constant. Până acum am jucat roluri foarte diferite, de la fată inocentă de liceu până la amantă încântată de ideea de putere sau soră iresponsabilă care are probleme cu drogurile. Sper să continui să primesc oportunităţi cât mai diverse.
Pe scenă în rolul Maisie din piesa Heart's Desire de Caryl Churchill
R.P.: Îţi lipseşte limba română?
M.M.: Îmi lipseşte, mai ales când vorbesc cu părinţii pe facetime. Tind să traduc fraze din engleză care nu există în română şi uneori nu îmi pot găsi rapid anumite cuvinte. Prietenii mei mereu mă iau peste picior pentru treaba aceasta şi ne amuzăm copios. Dar limba română este o mare parte din ceea ce sunt eu şi nu îmi doresc să o pierd niciodată.
R.P.: Ce citeşti, ce asculţi, ce te inspiră, ce te face să lăcrimezi?
M.M.: Citesc multe cărţi biografice. Mă inspiră să ştiu cum au ajuns unde au ajuns oamenii pe care îi admir. Cea mai recentă carte biografică pe care am citit-o a fost Born a Crime a lui Trevor Noah. Este un artist pe care îmi doream foarte mult să îl cunosc mai în profunzime. L-am văzut şi live şi am o admiraţie deosebită pentru povestea, umorul şi talentul lui fantastic. Citesc şi ficţiune, cel mai recent roman fiind A Prayer for Owen Meany a lui John Irving. Prima mea datorie ca artist este să spun poveşti. Iar Irving are un dar nemaipomenit de a spune poveşti. Descrierile şi modul lui de a picta personajele sunt o sursă de inspiraţie pentru mine.
De ascultat, ascult de toate! De la muzică reggae până la country, reuşesc să îmi găsesc un favorit în fiecare gen muzical. Muzica este o parte foarte importantă a vieţii mele şi reprezintă o altă modalitate de a-mi cunoaşte personajele. Aproape pentru toate îmi fac un playlist, mă gândesc ce le-ar plăcea să asculte. Astfel, reuşesc să adaug straturi şi detalii şi să le aduc la viaţă. Ascult de asemenea şi un podcast numit Hollywood Reporter Awards Chatter, unde mari actori îşi povestesc vieţile, începând cu unde şi când s-au născut până la cele mai recente proiecte. Din nou, ador să aud poveşti diferite ale oamenilor de succes, deoarece ele îmi amintesc că fiecare are drumul lui şi că nu există o reţetă sau o cale "corectă" de a ajunge unde îţi doreşti să ajungi.
Să lăcrimez mă fac multe lucruri. Sunt o persoană destul de emoţională. Plâng la desene animate, la melodii cu versuri care par să vorbească despre mine, la spectacole de teatru bine realizate, la lucruri frumoase şi sincere pe care le aud, la momente artistice care sunt despre şi cu femei puternice. Nu mă dau în lături de la a plânge, deoarece calitatea de a fi sensibil este un element cheie în meseria mea.
R.P.: Ce regreţi, ce te feliciţi că ai făcut la momentul potrivit?
M.M.: Nu regret nimic major. Consider că şi dacă am făcut ceva care la momentul respectiv părea a fi o greşeală, am învăţat din greşeli şi am ajuns unde sunt astăzi. Aşa că nu regret. De felicitat în schimb, mă felicit că am luat deciziile importante ale vieţii mele la momentele la care le-am luat. Mă felicit că mi-am ales meseria asta atât de devreme (şi că m-am ţinut de ea), că am plecat la New York atunci când am făcut-o, că am primit toţi oamenii în viaţa mea (chiar şi pe cei care mi-au pus beţe în roate, pentru că acele experienţe m-au maturizat) şi pentru că am trăit multe momente de spontaneitate. Sunt destul de organizată şi îmi place să am planuri făcute, dar spontaneitatea este un muşchi la care lucrez constant şi de fiecare dată când am fost spontană mi-am mulţumit ulterior. Acesta este un alt element important al meseriei de actor şi de aceea consider că dacă nu pierd această calitate în viaţa reală nu o voi pierde nici pe scenă (sper).
R.P.: Există timp liber?
M.M.: Nu îmi dau seama dacă nu există timp liber sau dacă nu-i permit eu să existe. Aşa cum am spus, sunt o persoană organizată căreia îi place să rezolve lucrurile la timp, deci mereu îmi găsesc de făcut ceva. Dacă nu lucrez într-un fel sau altul la filmul pe care l-am scris, probabil lucrez la compania de teatru pe care am înfiinţat-o. Dacă nu sunt nici acolo, probabil ajut firma de producţie cu care colaborez. Dacă nu, merg la teatru sau la yoga sau mă întâlnesc cu oameni cu care pregătesc următorul proiect.
R.P.: Cum defineşti succesul, cum defineşti eşecul?
M.M.: M-am gândit mult la cum definesc eu succesul. Definiţia mea s-a schimbat mult de-a lungul timpului şi încă nu consider că am un răspuns satisfăcător. Dar cred că momentan văd succesul în a trăi lejer din arta mea, în a spune poveştile pe care vreau să le spun fără să fac compromisuri şi în a lucra cu oameni talentaţi.
Eşecul ar fi ca în trei ani de acum încolo să mă uit înapoi şi să realizez că sunt în acelaşi punct. Eşecul ar fi să mă complac pentru că lucrurile nu sunt aşa cum mi le doresc eu. Eşecul ar fi să mă înconjor de oameni care nu mă îndeamnă să îmi depăşesc limitele.
R.P.: Care e sensul teatrului / filmului în această lume, în acest moment?
M.M.: Consider că arta este foarte importantă în ziua de azi!!!! Teatrul şi filmul sunt două medii cruciale prin care artiştii au posibilitatea de a atrage atenţia asupra lucrurilor importante şi de a da o voce unora pentru care poate nu a fost loc în această industrie până acum. Se petrec schimbări majore în lumea teatrului şi a filmului în momentul de faţă şi nu pot descrie cât de fericită sunt. Se face loc pentru femei, pentru oameni de culoare şi pentru comunitatea LGBTQ. Ajungem încet încet la o diversitate artistică uluitoare. Dar trebuie să împingem în continuare şi să creăm teatru şi film de calitate, care să fie mai mult decât entertainment. Cred mult în arta care ne face să gândim, să ne punem nişte probleme, să reflectăm asupra unor aspecte sociale şi politice cu care ne confruntăm. Teatrul şi filmul sunt cele mai delicate moduri de a deschide conversaţii şi de a purta dialoguri, iar eu asta îmi doresc ca lumea să facă după ce intră în contact cu personajele mele.
Pe scenă în rolul Elisabeth din piesa Faith, Hope and Charity de Ödon von Horvath
R.P.: Sună foarte corect şi cuminte ce spui. Totuşi ce îţi doreşti tu să faci prin teatru / film? Cum vrei să influenţezi direct lumea?
M.M.: Lucrez acum la un spectacol de teatru care pune în oglindă situaţia politică actuală din State şi alte evenimente care s-au întâmplat în trecut, arătând astfel că istoria se repetă şi că nu învăţăm aproape deloc din ea, izolând fiecare eveniment şi promiţându-ne că "aşa nu se va mai întâmpla." Dar se întâmplă. Din nou şi din nou. Este de datoria mea să încerc să pun întrebări şi să caut răspunsuri, chiar dacă de cele mai multe ori răspunsurile pe care le găsesc nu fac decât să aducă după ele mai multe întrebări.
Ador faptul că din ce în ce mai multe discursuri din timpul ceremoniilor de Oscar, de exemplu, sunt despre probleme cu care societatea se confruntă. Actorii folosesc platforma care le este oferită pentru a creşte numărul de oameni informaţi. Iubesc şi arta care scoate la iveală frumosul şi dragostea şi lucrurile care ne fac să fim fericiţi. Dar dragostea, spre exemplu, este un subiect atât de comun în artă, încât mereu sunt curioasă în ce moduri noi o pot aborda sau ce aspecte ale ei sunt încă nedescoperite şi ne pot face să ne uităm înăuntrul nostru şi să punem sub semnul întrebării lucruri pe care credeam că le ştim.
R.P.: De departe pare că America lui Trump e mai puţin primitoare şi mai reticentă decât în trecut. Simţi pe tine eticheta "Made in Romania" sau "Made in Europe" sau nu îi pasă nimănui de unde eşti? Există limitări (sau avantaje) pentru diferite grupuri de oameni bazate pe gen, rasă, credinţe, locuri de baştină sau e o meritocraţie perfectă în care cel mai potrivit pentru rol primeşte rolul?
M.M.: Cu siguranţă e departe de a fi o meritocraţie perfectă. Există limitări din cauza faptului că nu am cetăţenie americană şi au fost, de exemplu, agenţi care erau interesaţi să lucreze cu mine şi care şi-au pierdut interesul de îndată ce au auzit că nu am nici măcar Green Card. Eticheta o simt totuşi mai puţin de la oameni şi mai mult de la sistem în sine. Este frustrant să ştiu că nu pot controla unele lucruri şi că ceva care nu depinde de mine îmi influenţează atât de mult colaborările. Cu toate astea, există şi o parte bună. Deşi încă suntem departe de a avea diversitate perfectă în industrie, în New York cel puţin se încurajează din ce în ce mai mult această idee. Sunt mult mai multe filme şi seriale acum ale căror personaje sunt mai diverse în ceea ce priveşte genul, rasa, credinţele sau naţionalitatea. Diversitatea este un principiu pentru care şi eu lupt şi pe care îl consider extrem de important. Toţi prietenii şi colaboratorii mei gândesc la fel şi am speranţa că lucrurile vor sta din ce în ce mai bine pe măsură ce trece timpul.
R.P.: Ce ne spui de rolul lui Zizi Lambrino pe care îl joci în filmul Maria, Regina României (r. Alexis Sweet Cahill), ce a avut o proiecţie recentă la Les films de Cannes à Bucarest 2019 şi va intra pe ecrane în viitorul apropiat?
M.M.: Spun în primul rând că este un film deosebit de important. Personajul principal este un personaj feminin, lucru care mă bucură nespus. Povestea Reginei Maria este una care merită spusă astăzi şi din care avem multe de învăţat. M-am bucurat să colaborez cu oameni minunaţi precum Anghel Damian (care îl joacă pe regele Carol) şi să lucrez la un personaj care a existat în realitate, chiar dacă asta înseamnă mai multă presiune decât de obicei. Sunt mulţi oameni care ştiu povestea lui Zizi şi care au o opinie deja formată despre ea, dar nu am lăsat acest lucru să mă influenţeze. Consider că Zizi l-a iubit pe Carol cu adevărat şi că norocul nu a fost de partea ei. Sunt curioasă să văd cum va fi primit filmul care va rula din 8 noiembrie 2019 în cinematografele din România.
R.P.: Şi că tot veni vorba despre proiecte pe care le faci în România, ai prezentat la Cluj East European Comic Con 2019. Cum ai ajuns să faci asta şi ce înseamnă această experienţă pentru tine?
M.M.: Este al patrulea an consecutiv în care am prezentat Comic Con, un eveniment făcut pentru iubitorii de seriale, benzi desenate, filme cu supereroi, gameri şi cosplayeri. Este un univers de care sunt fascinată încă de mică (un alt lucru pe care i-l datorez fratelui meu Vladimir). În 2016 am aplicat să fiu voluntară, dar întâmplarea a făcut ca ei să aibă nevoie de o persoană în plus care să modereze conversaţiile cu actorii străini care veneau la eveniment (în acel an au venit doi actori din Game of Thrones, un actor din Supernatural şi unul din Vampire Diaries), pe lângă persoana care deja prezenta competiţia de cosplay. Şi când cineva din echipa de coordonatori a aflat că vorbesc engleză fluent şi că mai prezentasem evenimente înainte, mi-au oferit să devin prezentatoare. Am acceptat cu drag (şi foarte mult entuziasm) şi pentru că în anul acela a mers foarte bine, m-au chemat în fiecare an. E o plăcere să fac parte din această experienţă frumoasă şi să întâlnesc actori mari din filmele şi serialele pe care le admir.
Comic Con 2018 - conversaţie cu Chris Rankin, care l-a jucat pe Percy Weasley în seria Harry Potter
R.P.: Trece te rog în revistă câţiva oameni care au însemnat mult în viaţa ta. Spune câte o frază despre fiecare şi despre relaţia dintre voi.
M.M.: Mama şi tata sunt părinţii fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile. Le datorez totul. Vladimir este fratele pe care îl iubesc nespus, care mă înţelege întotdeauna şi care mă aduce cu picioarele pe pământ când este nevoie. Andrei Gheorghe este prietenul şi omul la care apelez pentru a mă inspira şi a-mi aduce aminte de ce fac meseria asta. Daniela Bordei este persoana care m-a ajutat să intru la facultate şi care a crezut în visul meu la fel de mult cât am crezut eu. Giorgia, Ana, Isabella şi Gemma sunt femeile minunate cu care sunt foarte norocoasă să colaborez la compania de teatru. Ben (regizorul filmului pe care l-am scris), Rohan (celălalt actor, prietenul meu cel mai bun şi frecventa mea sursă de inspiraţie), Jill şi Sara (producătoarele), Cece şi Zack (directorii de fotografie) sunt echipa pe care şi-ar dori-o oricine şi datorită căreia filmul va fi un succes. Andreea, Daria, Natalie, Eva şi Hendrik sunt prietenii care cred în mine, în arta mea şi mă susţin de fiecare dată. Aceasta este doar o mică parte din oamenii care au însemnat şi înseamnă mult în viaţa mea.
R.P.: Vorbeai la începutul interviului despre emoţiile începutului. Aşa că să încercăm să închidem un cerc: dispar emoţiile vreodată?
M.M.: Emoţiile mele nu au dispărut niciodată. Până în ziua de azi le am înainte să intru pe scenă. Dar sunt constructive. Şi reflectă faptul că îmi pasă de spectacolul respectiv. E chiar amuzant, pentru că dacă nu am emoţii, simt că e ceva în neregulă şi apoi încep să am emoţii pentru că nu am emoţii. Aşa că oricum ar fi, nu scap. Plus că îmi plac. Mă fac să mă simt în viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu