duminică, 5 aprilie 2020

Libertatea implică responsabilitate

George Chiper-Lillemark s-a născut în Focşani în 1979. După studii de filozofie şi de cinema, a devenit unul dintre cei mai prolifici directori de imagine din România.
Pentru premiile GOPO 2020, este nominalizat la Cea mai bună imagine pentru filmul 
Touch Me Not / Nu mă atinge-mă şi, ca regizor împreună cu Mihai Mincan, la Cel mai bun documentar pentru Omul care a vrut să fie liber.

George Chiper-Lillemark (foto: Kristaps Dzenis)

Cristian CaloianAi o prezenţă consistentă în industria de film românească, însă locuieşti în afara ţării. Acum unde creezi mai mult, în România sau în Danemarca?
George Chiper-Lillemark: În ultimii ani activitatea mea a fost preponderent în România. Am şi proiecte internaţionale. Am mai avut anul trecut un film în Letonia, la Riga şi în trecut am avut destul de multe colaborări în Turcia. După ce am terminat facultatea, în 2008, în 2009-10 am fost pentru prima oară în Turcia. Atunci a început cariera mea internaţională. Am filmat un scurt metraj cu Erol Mintas, Snow / Zăpadă, care ulterior a câştigat Marele Premiu la Altîn Portocal / Portocala de Aur, Antalya.
După ce am făcut acest film, au mai fost cîteva scurt-metraje în Turcia. Apoi a venit al doilea lungmetraj cu Emin Alper, Beyond the Hill (2012), care a cîştigat la Berlinală menţiunea pentru debut şi premiul Caligari, un premiu mai mic.

C.C.: Un cineast care lucrează în industria românească poate fi prezent şi în cea internaţională.
G.C.-L.: Nu vreau să zic că am fost un deschizător de drumuri, dar în generaţia mea, ca operator, nu prea cred să fi fost mulţi care lucrau pe afară. Asta a fost prin 2011-12, când am filmat primul lung metraj în Turcia, apoi cu Erol Mintaş, Song of My Mother, un film care a cîştigat Marele Premiu la Sarajevo.
Cu toate acestea, dincolo de adresă, aş zice că sunt ancorat mai degrabă în industria românească.

C.C.: Ai fost nominalizat pentru Omul care a vrut să fie liberun documentar centrat pe o figură aparte. Cum ţi-a venit ideea, cum ai aflat de Cezar Mititelu?
G.C.-L.: Am crescut cu această poveste. Tatăl meu a studiat filosofia şi a fost coleg cu Cezar Mititelu. De altfel, apare şi în primul interviu din film. Tatăl meu (Vasile Chiper, care apare cu primul interviu în film) îl cunoscuse în facultate sau, mai degrabă, după terminarea facultăţii. Îmi spunea că Cezar ar fi murit. Au fost mai multe interviuri, dintre care unele nu au ajuns în montajul final, în care oamenii practic erau surprinşi că Mititelu a supravieţuit atît de mult. Era şi lumea aia în care nu exista Internet, iar tipul ăsta nu avea un domiciliu stabil, telefon. Se adaugă şi un pic de frică. Unii l-au cunoscut şi au pierdut total contactul. Nu era uşor de menţinut legătura, mai ales dacă erau repartizaţi în diverse zone din ţară. Cînd am început şi am vorbit cu Mihai Mincan de documentar, cumva ştiam că ar fi murit prin anii 1980. Cu timpul, am descoperit mai multe.
La început, şi focusul era cumva diferit. Mai degrabă ca o poveste despre doi prieteni, Cezar Mititelu şi Alexandru Monciu-Sudinski. Eu, unul, îi receptasem la pachet din relatările tatălui meu, ca pe un fel de cuplu boem al facultăţii de filosofie din Bucureşti. Pe măsură ce am intrat în poveste, a devenit clar că relaţia a fost mai episodică decît cum o vedeam eu din poveşti.
Cu Sudinski, deşi avea o operă literară interesantă, am găsit mai puţine mărturii ca personaj. Practic, s-a schimbat raportul şi ar fi devenit prea complex să ai o poveste despre doi oameni ancorată doar în partea din studenţie cînd cei doi au funcţionat ca un cuplu, cînd erau foarte buni prieteni şi făceau tot felul de chestii împreună. După asta vine gestul lui Monciu cu greva foamei, cînd e arestat pentru prima dată Mititelu. Apoi, căile li se despart complet, adică nu mai există un destin comun identificabil.

C.C.: Aţi vrut să îl descrieţi ca pe un Socrate modern, eluziv, care nu a lăsat mare lucru decît o imagine unor cunoscuţi.
G.C.-L.: Nu am încercat neapărat, ci a devenit evident, chiar destul de devreme, că ăsta este singurul mod de a face documentarul, de a spune povestea. Sau, cel puţin, singurul mod onest. Aveam un individ care nu a scris nimic, nu a fost înregistrat şi care, ca atribut esenţial, era faptul că vorbea cu oamenii şi avea influenţă asupra lor, că putea să-i schimbe. Avea acest proiect de transformare umană. Iar această realitate era clar că nu o puteam accesa decît prin mărturiile celorlalţi. Iarăşi, cînd spuneam că iniţial ştiam că e mort, mi-a plăcut foarte mult ideea asta a unui personaj real, a unui om care intră în mitologia urbană şi ale cărui contururi se disipează, devin incongruente.
Astfel, din mărturiile puse cap la cap, a ieşit un portret incongruent şi parţial şi, pe alocuri, contradictoriu. Aici intervin şi documentele de urmărire din dosarul de Securitate. Cînd le citeai, exista tentaţia de a le lua ca atare, dar şi alea trebuiau interpretate. În momentul în care cineva dădea declaraţii la Securitate, trebuie să pui sub semnul întrebării veridicitatea mărturiei, posibil exagerată. Oamenii veneau să împlinească nişte aşteptări din partea ofiţerului.
Aşa că e legitim să te întrebi: e real ce se spune acolo? Este autocenzură, este exagerare?

George Chiper-Lillemark (foto: Kristaps Dzenis)

C.C.: Aţi făcut şi o muncă detectivistă, de jurnalist de investigaţie. Aţi mers mult pe urmele lui, inclusiv în arhivele CNSAS.
G.C.-L.: Am mers în paralel. Am pornit de la taică-meu, care mai ştia încă vreo trei-patru persoane care îl cunoscuseră. Am ajuns apoi la ei şi îi rugam să îşi mai amintească dacă mai ştiau pe cineva care îi fusese apropiat lui Mititelu. De asemenea, dacă în discuţie mai apărea un nume nou, încercam să găsim contactul. Uneori a fost destul de vag, ne despărţeau treizeci sau patruzeci de ani. Unele s-au legat, altele nu.

C.C.: Au fost oameni care v-au refuzat?
G.C.-L.: Da.

C.C.: Candiescu?
G.C.-L.: Candiescu nu a refuzat propriu zis. El era un om în vîrstă, cu o anumită construcţie mentală. Nu era deschis către dialog. Avusese un rol important în povestea grevei foamei a lui Sudinski. Cînd Mititelu a fost arestat, Sudinski s-a dus la Candiescu care era un om respectat, ca cercetător la Institutul de Filosofie şi Logică şi membru de partid. Nu era neapărat cu greutate, dar avea o carieră în spate. Sudinski era mai degrabă boem, aşa că s-a dus să-i ceară o caracterizare, un fel de mărturie, că Mititelu este întreg la minte (Securitatea încerca să-l declare fără discernămînt). Iar Candiescu spune că e un om integru, cu discernămînt, însă credinţa lui morală este că nu trebuie să presteze munca salariată. Dar, în afara de asta, este în posesia tuturor facultăţilor mintale.

C.C.: Viaţa lui Mititelu diferă înainte şi după 1989. Pare că după revoluţie nu îşi mai găseşte locul. Cumva aparţine comunismului şi nu a putut să supravieţuiască ulterior.
G.C.-L.: Eu l-am receptat aşa, nu ştiu dacă are şi valoare de adevăr. La un moment dat, am avut in interviu, care nu a intrat în film, cu un cuplu din Piteşti. El profesor de filosofie, coleg cu tatăl meu, ea profesoară de psihologie, amîndoi pensionari. Încercam să înţelegem cum i-a afectat. În esenţă, cei doi ziceau că era o lume atît de închisă şi de aşezată încît orice personaj care ieşea din rînd era surprinzător. Toţi oamenii erau la fel şi, deodată, apărea unul care alegea altceva. Astfel că avea o putere enormă în epoca aia, dincolo de carisma lui şi de un mod de a aborda oamenii. În conversaţii era foarte puternic şi fascinant. Cred că este şi o chestie care ţine de contextul acela, în care oamenii mergeau la cinema, mai vedeau un spectacol de teatru, dar nu exista mult non-conformism. Nu exista o ofertă de alteritate. Cred că a fost similar şi cu Meditaţia Transcendentală.
Era un fel de foame de diferit, de inedit. De cineva care să îţi arate şi altceva decît narativul oficial. Era o lume aşezată: terminai facultatea, erai repartizat la un post, predai, ieşeai la pensie. Cînd absolveai, îţi vedeai tot parcursul vieţii. Puţine şanse să schimbe ceva.

C.C.: Este acesta un film mai degrabă despre trecut, despre epoca ceauşistă, în care astfel de rarităţi erau deopotrivă admirate şi temute, sau mai degrabă despre prezent, în care căutarea şi radicalismul lui Cezar Mititelu pot vorbi şi unei audienţe care nu mai este legată biologic de perioada comunistă, pentru care libertatea este o experienţă cotidiană? Pentru care acea libertate absolută ar putea rămîne un model. Este, aşadar vorba despre un dizident anti-comunist sau despre un profet care vorbeşte actualităţii?
G.C.-L.: Mai degrabă a doua variantă. E despre un om care este acut în prezent. Mi se pare, dimpotrivă, că societatea română este rămasă în reflexe ceauşiste. Am citit un articol din The Guardian care susţinea că revoluţiile est-europene din 1989 nu au avut un proiect propriu. De obicei, cînd ai o revoluţie, vrei să obţii ceva. Finalitatea schimbărilor de regim a fost "să trăim ca dincolo", un fel de racordare, de sincronism cu lumea occidentală. Aşa cum văd eu România, mi se pare că nu am terminat procesul sincronizării cu Vestul. Poate generaţiile mai tinere nu au această obsesie, "să ajungem ca dincolo", dar, oricum, pe ansamblu, încă suntem dominaţi de această dorinţă.
Dar scopul unei societăţi nu poate să fie "să fie ca altcineva". Asta arată o mare criză identitară. Dacă am reduce la nivel individual, o fi bine pentru un adolescent să aibă un role-model, dar nu demonstrează că este un individ ancorat în realitate, care ştie ce vrea. Iar societatea românească este încă aici.
Paradoxal, ce încerca să facă Mititelu rezona mai degrabă cu lumea occidentală, cea în care trăiesc eu acum. Visul neo-liberal, consumerist, "să am o maşină, o casă la periferie", începe să se piardă.
E o discuţie mult mai ancorată despre ce înseamnă să trăiesc autentic, ce influenţă am asupra lumii, ce responsabilităţi am faţă de lume, ce responsabilităţi vin la pachet cu ceea ce cumpăr. Pînă la urmă, Mititelu milita pentru un mod angajat, conştient şi autentic de a fi în lume, de a fi activ şi responsabil pentru felul în care eşti în lume. Să fii conştient de rotiţa care eşti şi de ce se întîmplă în întregul mecanism. De asta a şi refuzat munca salariată. A fi responsabil şi conştient de viaţa ta, asta mi se pare că rezonează cu toată povestea asta cu personal development, mindfulness, etc. - un fel de criză acută a capitalismului, un mod de a te interoga. Iar Mititelu e foarte actual, dar, în acelaşi timp, poate precoce pentru societatea românească.

C.C.: Apropo de capitalism şi capital, cum aţi făcut rost de resurse, de finanţare?
G.C.-L.: Resursele au fost oferite de societatea românească prin mecanismul numit Centrul Naţional al Cinematografiei. Am scris un proiect, l-am depus acolo, a cîştigat finanţare.

C.C.: Fondurile au fost, aşadar, suficiente?
G.C.-L.: Suficient nu e niciodată. Dar, da, într-o oarecare măsură. Producătorii sunt cei care s-au uitat la partea financiară. Noi, în estimarea iniţială le-am spus cam cîte zile de filmare ar fi şi da, finanţarea CNC a acoperit costurile. Nu aş spune cu largheţe, ca şi cum ar fi fost sume imense la dispoziţie. Dar, atunci cînd a fost cazul, ne permiteam bilete de tren ori producătorul Radu Stancu ne dădea maşina lui personală. Erau şi bani pentru stat la hotel şi de mîncat trei mese pe zi. A fost o producţie normală, aş zice.

C.C.: Atît în Omul care a vrut să fie libercît şi în Touch me Notavem temele marginalului şi a libertăţii. Te preocupă ambele teme în egală măsură sau te duci mai mult către una dintre ele?
G.C.-L.: În filmul despre Mititelu, sunt coregizor şi operator, în cel al Adinei Pintilie, operator. În legătură cu cel de-al doilea, nu că aş fi agnostic faţă de subiect, am citit un scenariu, mi l-am asumat, însă este un alt tip de relaţie, operator-regizor.

C.C.: A fost doar o colaborare "tehnică"?
G.C.-L.: Depinde ce se înţelege prin "tehnic". Da, sunt implicate decizii tehnice, necesare şi care vin ca nişte unelte. Ca o paletă a unei materialităţi cu care lucrezi. Revenind la întrebarea anterioară, eu văd o legătură între ele. Atunci cînd o societate sau un grup lasă spaţiu de expresie pentru oricare dintre membri, avem o societate liberă, în care poţi să te dezvolţi în funcţie de preferinţe şi de ceea ce simţi - libertatea de expresie.
Nu îmi dau seama dacă în sensul lui Mititelu, care probabil şi-ar defini conceptul de "libertate" mai spartan, mai degrabă ca o libertate stoică, în care trebuie să înţelegi cine eşti. Să îţi asumi libertatea în funcţie de rolul şi poziţia ta în lume. El vorbeşte mai degrabă despre responsabilitate decît de libertate. Şi da, libertatea implică responsabilitate.

C.C.: Cum ai lucrat la Touch Me NotImaginea este crucială şi reuşită. Contribuţia ta a fost consistentă aici, de la focalizări încărcate de sens pînă la control coloristic foarte bun.
G.C.-L.: E a doua colaborare cu Adina, după Balastiera #184. Am pornit de la scenariu, cum fac cu toţi regizorii, apoi discuţii pe decupaj, mizanscenă. Prin discuţiile astea ajungem la diverse teme relevante din punct de vedere plastic: culoare, lumină, spaţiu, alte mijloace de expresie. Adina are preferinţe estetice bine definite. Ştie ce vrea şi mai ales ce nu vrea. Lucrurile astea pot fi greu de guvernat. La ea apare tema controlului. Îi place un tip de încadratură şi de mizanscenă foarte precisă. Personaje la margine de cadru, chestii foarte aşezate, construite într-o anumită mizanscenă, într-o anumită logică plastică.
În acelaşi timp, vrea şi libertate. Şi vrea libertate totală pentru actor! Din punct de vedere tehnic, al logisticii filmării, chestiile astea intră în conflict. Vrea şi control, şi libertate. Pentru a obţine acest echilibru, a trebuit să depăşim diverse obstacole tehnice şi de abordare a imaginii.
Am mai lucrat cu ea şi împărtăşim afinităţi estetice. De exemplu, dacă spui: "spaţiu alb imaculat", automat o să spun "lumină rece". Pe de altă parte, şi dacă spui: "este un film despre corporalitate şi emoţie", o să spun că trebuie un tratament naturalist al tonalităţii pielii. Dacă îi transformi pe oamenii ăia într-o chestie hiper-stilizată, atunci şi pielea îşi pierde prezenţa. Spaţiul, la rîndul său, conform scenariului, a trebuit să fie rece şi aseptic.
Aşadar, am fost pe aceeaşi lungime de undă în general, iar acolo unde au fost dezbateri - pentru că Adina este un regizor vizual - a fost pînă la urmă uşor de discutat pentru că vorbim acelaşi limbaj. De exemplu, profunzimea de cîmp. Planul doi şi ceea ce e între personaj şi cameră doream să fie blurat, neclar, iar claritatea doar pe personaj. Pentru a obţine asta trebuie să foloseşti obiective cu distanţă focală lungă, şi, automat, înseamnă încăperi mari, chiar de 15 metri. În relaţie cu departamentul de scenografie, a trebuit să obţinem locuri de filmare compatibile cu estetica asta.

C.C.: În Touch Me Notapari chiar ca figurant. Eşti obişnuit să fii mai degrabă în spatele camerei, decît în faţa ei.
G.C.-L.: Nu am vocaţie de actor. Trebuia să fac ceva în care mă simt în largul meu - să montăm o chestie pe o cameră. Adică, mi-am făcut treaba. Ceva care trebuia făcut şi la care mă pricep. Am făcut abstracţie de faptul că sunt filmat. Nu am dat aşa mare importanţă.

C.C.: La ce lucrezi acum? Ce planuri ai?
G.C.-L.: Un lungmetraj de ficţiune cu Mihai Mincan, Spre Nord (working title), la care ar trebui să începem filmările din toamnă. Mai lucrez la un documentar cu Mihai Grecu, cu care nu am mai lucrat pînă acum. El era la intersecţia dintre video art şi documentar, şi mi se pare foarte interesant faptul că vine din altă zonă. Ar trebui să îl filmez din aprilie. De asemenea, de mai multă vreme, lucrez la un documentar cu Alexandra Gulea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu