Cristina Comandaşu: Ioana Cristina Goicea este unul dintre numele cele mai strălucitoare pe care le are România printre tinerii muzicieni de astăzi. Tu ai dublă cetăţenie, dar asta nu te împiedică să te promovezi, de fapt, tot timpul ca un artist român. Ai plecat de aici, din România, ai fost formată de fapt în România şi ai avut un traseu ascendent formidabil, ultima ta reuşită fiind cea de la Concursul Regina Elisabetha de la Bruxelles. Eu îl vad ca fiind cel mai greu concurs de vioară din lume. E o reuşită excepţională. Aş vrea să ne spui tu mai multe despre acest parcurs al tău, de când ai început să studiezi vioara şi până acum, în 2019.
Ioana Cristina Goicea: Da, într-adevăr, parcursul a fost foarte, foarte natural pentru că provin dintr-o familie de muzicieni. După cum ştiţi, mama mea, Cristina Anghelescu, şi bunicul meu, Aurelian Anghelescu, m-au format. Mi-au pus vioara în mână de la o vârstă foarte fragedă, în jur de 4 ani. Practic, toată educaţia mea muzicală s-a format în România până la vârsta de 18 ani, când m-am hotărât să plec în Germania, să schimb puţin şi să am şi eu o altă viziune. Şi am avut de-atunci începând noroc de profesori foarte buni întotdeauna. Ăsta aş putea spune că a fost norocul meu.
C.C.: De ce tocmai în Germania? Şi ce ţi-au adus studiile din Germania?
I.C.G.: În primul rând, l-am cunoscut pe domnul profesor Petru Munteanu. L-am cunoscut în România, la Bucureşti, la un concurs - aveam 16 ani. După aceea, am început să studiez cu el şi mi-am dat seama că e un profesor foarte, foarte bun. Întâlnirea cu el a fost motivul principal, dar, după aceea, bineînţeles, gândindu-ne la faptul că în Germania practic sunt cele mai multe posibilităţi din toate ţările europene - este ştiut ca paradisul artiştilor. Şi, într-adevăr, am făcut o alegere bună fiindcă mi s-au oferit foarte multe oportunităţi; inclusiv instrument, burse şi tot ceea ce are de-a face cu studiatul şi pregătirea pentru concursuri.
C.C.: Ce înseamnă pregătirea pentru concursuri?
I.C.G.: Înseamnă baza pe care o ai, pe care am învăţat-o în România, baza tehnică... experienţa este un factor extrem de important la un concurs şi experienţa a fost căpătată pe parcursul anilor, bineînţeles... înseamnă munca, înseamnă studiul, nervi foarte tari... Multe lucruri înseamnă concursurile. De fapt, înseamnă să ai o singură şansă să fii cel mai bun în momentul ăla şi nu mai există altă şansă. Deci, trebuie să ştii mental că ai o singură şansă şi trebuie să dai tot ce poţi atunci.
C.C.: Sigur, pentru un artist tânăr de astăzi, concursurile devin aproape ceva obligatoriu. Prea puţini se afirmă în viaţa concertistică internaţională fără această participare la concursuri importante internaţionale. Este foarte importantă, de altfel, şi experienţa de scenă, iar tu ai cântat pe scenă de când erai foarte mică.
I.C.G.: Da, exact. Experienţa de scenă, experienţa de repertoriu - eu am învăţat foarte mult repertoriu de mică - toate aceste lucruri mi-au ajutat foarte mult. Faptul că am cântat întotdeauna în România cu orchestre de la 15 ani, am cântat toate concertele mari... În Germania şi în străinătate de-abia acum am concerte multe cu orchestre mari. E foarte greu, a durat ani de zile, dar am avut şansa foarte mare să pot să cânt în România şi asta cred că mi-a creat o siguranţă şi experienţa pe care am acumulat-o. Mi-a ajutat foarte mult.
C.C.: După ce ai ajuns în Germania la studii şi ai putut să faci o comparaţie între ce ai învăţat în România şi ce ai învăţat în afara României, care este specificul cu care se mai poate mândri în continuare şcoala românească violonistică?
I.C.G.: Noi am avut o şcoală de vioară excepţională şi suntem recunoscuţi pentru numele care au plecat din România şi care au făcut carieră peste tot. Este această conexiune dintre şcoala rusă şi franceză, cred că asta este cel mai important - o mixtură - şi cred că, într-adevăr, ar trebui ca şcoala românească să fie pe cât posibil dusă mai departe de noi, de reprezentanţii acestei şcoli.
C.C.: Pentru că interviul acesta va ajunge la un public mai larg, care de fapt nici nu ştie ce înseamnă o şcoală violonistică rusă, ce înseamnă una franceză... prin ce se deosebesc ele sau care e specificul fiecăreia dintre ele?
I.C.G.: În general, cred că la amândouă este vorba de sunet. Bineînţeles că sunetul este cel mai important aspect, sunetul e măiestria... tehnica de mâna dreaptă, tehnica arcuşului, cum se produce acest sunet... toate aceste lucruri. Iar tehnica rusă este cunoscută, de asemenea, pentru robusteţe... este vioara pusă în mână cum trebuie. Toţi violoniştii sovietici, care au fost cei mai mari artişti, au toţi o prezenţă şi o postură şi o tehnică excepţionale.
C.C.: Mi-aduc aminte, când stăteam de vorbă cu directorul Filarmonicii din Dusseldorf - acolo, în orchestra aceea cântă mulţi români; de altfel, asta e o realitate pentru multe dintre orchestrele din Germania, unde au cel puţin un român în componenţă - şi-l întrebam de ce-i alege, mai ales pe violonişti, pe cordari? Şi el mi-a spus: "Păi nu vedeţi cum cântaţi! E o pasiune acolo pe care alţii nu o mai au!" Tu cum simţi lucrul ăsta? E pasiunea şi emoţia pe care o transmit violoniştii români ceva care diferenţiază, face diferenţa de fapt?
I.C.G.: Într-adevăr. Pasiunea aceasta nu pot să spun că e vorba numai de violoniştii români care o transmit, este vorba de persoană, în general. Şi, indiferent de naţionalitate, cred că dragostea pentru muzică şi pasiunea pe care o transmiţi iubind muzica trebuie să fie acolo. Asta este cheia.
C.C.: Cred că asta este o marcă şi pentru tine, nu-i aşa?
I.C.G.: Întotdeauna am încercat să fiu cât de naturală pot, să fiu eu, şi cred că asta e cel mai important. Să fii tu, să nu încerci să fii niciodată altceva. Să fii tu şi prin asta cred că transmiţi cel mai mult.
C.C.: Şi tu cum te-ai descrie, atunci?
I.C.G.: Eu sunt eu şi prezint ceea ce simt, ceea ce cred eu că respectivul compozitor pe care-l cânt a vrut să spună. Asta este imaginea pe care o am înainte să intru pe scenă şi ştiu clar ceea ce vreau să transmit. Simt acest lucru şi cred că asta şi publicul, sau cel puţin până acum, a înţeles, a prins asta de la mine. Asta este cel mai important.
C.C.: După Regina Elisabetha, ce porţi s-au mai deschis pentru tine?
I.C.G.: Eu aveam de dinainte concerte foarte multe şi nu e ca şi cum m-am dus la Concursul Regina Elisabetha fiindcă nu aveam nimic şi mă aşteptam ca după concursul ăsta să mi se rezolve toată cariera. Eu merg mai departe şi bineînţeles că foarte multe persoane m-au contactat, foarte multă lume s-a uitat şi m-au contactat chiar şi pentru anul următor şi din alte ţări să-mi ofere posibilităţi. Deci, nu ştiu dacă neapărat legat de concurs, dar de faptul că lumea s-a uitat, şi asta e cel mai important - vizibilitatea. Recent, am cântat în Franţa, la un festival foarte frumos, la Annecy, un recital incluzând şi lucrări de Enescu - Sonata a III-a şi Ravel. A fost foarte, foarte bine. Recitalul a fost foarte bine primit. Şi o să mai fie, tot aşa, un concert în 2020, în Belgia, dar bineînţeles că lucrurile vin spontan.
C.C.: Revenim la recitalul nostru din 12 octombrie 2019. Spun al nostru, pentru că am muncit împreună la realizarea lui. Trebuie să spun că Radio România Muzical ţi-a propus acest recital înainte ca tu să apari în postura de concurentă la Concursul Regina Elisabetha. Noi te urmăream demult şi a fost una dintre primele opţiuni în momentul când am spus cine ar putea fi Moştenitorii României muzicale de astăzi. Cum ţi se pare acest titlu al proiectului nostru?
I.C.G.: Mi se pare ceva deosebit şi mă bucur mult că sunt asemenea idei şi oameni care vor să dezvolte ideile acestea, care invită muzicieni tineri, artişti plecaţi în străinătate cum sunt şi colegii mei Andrei Ioniţă şi Adela Liculescu, muzicieni fantastici care se întorc acasă şi dau recital pentru publicul român. Este o idee foarte, foarte bună acest proiect.
C.C.: Cât de important este pentru voi, care locuiţi în majoritatea timpului în afara ţării, să veniţi să cântaţi acasă?
I.C.G.: Eu vin mult în România, vin în fiecare an. Am multe concerte, inclusiv acum, şi pe 10 octombrie 2019 la Sibiu - deschiderea stagiunii cu Leonid Gorokhov, profesor de violoncel la Hanovra, un violoncelist excepţional din şcoala rusă. Cântăm dublul de Brahms. După aceea, pe 12 - în Bucureşti, pe 18 - la Radio; voi cânta Concertul de Bruch cu Orchestra Radio. O să mai fie şi în ianuarie 2020, cu Filarmonica "George Enescu". Sunt multe concerte în România, multe apariţii.
C.C.: Dar nu prea multe recitaluri, nu-i aşa?
I.C.G.: Nu, exact. Asta a fost lucrul care încă n-a fost înţeles în România... un recital, un concert cameral... cred că încă se mai poate lucra. Publicul vine, bineînţeles, la concertele cu orchestră, e clar, dar la recitaluri, puţin mai greu şi asta cred că trebuie dezvoltat fiindcă acolo este cel mai aproape de sufletul omului - un recital de muzică de cameră, un recital de trio, de cvartet...
C.C.: Şi, pentru a vedea un artist de fapt... să ne gândim, un concert durează în jur de 30 de minute, voi veţi fi pe scena Sălii Radio pe 12 octombrie 2019 cel puţin 60 de minute fără pauză... este, clar, şi un timp mai lung de a crea o legătură emoţională cu voi şi de a vă vedea evoluând, de a vă vedea adevărata capacitate, pentru că repertoriul pe care îl propuneţi - tu şi Andrei Banciu, trebuie să spunem - este unul foarte special. Toate piesele au în comun virtuozitatea şi strălucirea. Hai să vorbim puţin despre program, dar şi despre legătura ta cu Andrei Banciu!
I.C.G.: Bineînţeles, sunt piese de virtuozitate, dar nu numai. Am vrut să combin piesele de virtuozitate cu lucrările de foarte mare intimitate şi emoţionalitate cum, spre exemplu, este Meditaţia şi Melodia de Ceaikovski. Este şi Sonata de Ravel, care n-aş putea spune că e o piesă de virtuozitate, în orice caz este o lucrare deosebit de specială...
C.C.: Virtuozitate expresivă, poate, să îi spunem.
I.C.G.: Da, şi cu acea parte a doua blues, jazz... am vrut să combin toate acestea, am vrut să fie şi această sonată şi să o potrivesc cu alte lucrări pentru public, să fie bine înţelese de public. Cred că e o combinaţie destul de interesantă acest program.
C.C.: Şi vei cânta alături de partenerul tău de recital din ultimii şapte ani, nu?
I.C.G.: Nu este singurul meu partener de recital, dar cu Andrei cânt foarte des şi suntem şi foarte buni prieteni şi asta cred că e un punct foarte important în colaborarea noastră. Ne-am cunoscut la Leipzig, la clasa doamnei profesoare Mariana Sârbu, şi de atunci, din 2012, cântăm foarte mult împreună şi am făcut foarte multe lucruri împreună şi foarte mult repertoriu, şi concursuri. Continuăm şi acum chiar dacă locuim în oraşe diferite şi fiecare e ocupat.
Aşadar, vă aşteptăm pe 12 octombrie 2019 la Sala Radio. Va fi un recital, dar, şi mai mult decât atât, lansarea în România a unuia dintre primele discuri ale Ioanei Cristina Goicea, Romantic exuberance. Ioana Cristina Goicea şi Andrei Banciu vor oferi autografe pe acest disc care a putut fi ascultat la Radio România Muzical pe 7 octombrie 2019, de la ora 19.00, în premieră românească.
Biletele la recital sunt disponibile la https://www.bilete.ro/mostenitorii-romaniei-muzicale/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu