În capul meu se întâmplau chestii. Fictive - 10 pentru FILM la TIFF, 2020

 Am cunoscut-o pe Edith acum doi ani şi jumătate la Sighişoara la filmul lui Cristi Puiu, Malmkrog, în care am jucat împreună. Ştiam de ea dinainte pentru că schimbasem nişte e-mail-uri, şi vorbisem la telefon în cadrul proiectelor de la Point, acolo unde ea lucra pe vremea aceea pe producţie. Deci am cunoscut două laturi ale ei foarte caracteristice, şi o să vedeţi mai departe la ce mă refer.

Edith - că aşa o strigăm noi între prieteni cu accentul pe E - este un lider al noilor generaţii care îşi anunţă deja prezenţa din viitor.

 
Edith Alibec (foto: Alex Gâlmeanu)

(Discuţie pe terasă la Eden, 25 iulie 2020, ora 14:00.)

István Teglas: Deci, Edith, tu eşti de la Constanţa?
Edith Alibec: Da.

I.T.: Să începem cu ceva generalist şi tradiţional. De când te-ai apucat să o iei pe drumul care te-a dus către teatru?
E.A.: În mod oficial?

I.T.: Nu în mod oficial. Mă interesează să ştiu de unde se trage.
E.A.: Măi, nu ştiu să îţi zic. Când eram în liceu, chiar şi mai mică de liceu, îmi imaginam că joc prin cameră. Citeam Harry Potter când aveam 12 ani şi îmi imaginam că o să apar şi eu în filmele astea. Deja apăruseră primele filme din serie atunci.

I.T.: Şi făceai ceva anume în sensul ăsta?
E.A.: Nimic. Nu făceam nimic, nu aveam contact cu nimeni, nu cunoşteam niciun actor. Mai mult de atât, nu pot să zic că mergeam în Constanţa la teatru.

I.T.: Şi nici nu ai încercat? Nu ziceai texte singură?
E.A.: Nu. Doar în capul meu se întâmplau chestii. Fictive.

I.T.: Şi când ai început concret?
E.A.: Am încercat ceva în liceu, un cerc de actorie, dar nu mi-a plăcut profesoara. Nici nu prea aveam treabă cu actoria, eu eram la mate-info bilingv. Şi când am ajuns în Bucureşti la facultate, la ASE, în primul an, am început să fac teatru de amatori. Şi să merg la teatru în Bucureşti. Mult.

I.T.: Şi toate astea s-au întâmplat datorită imaginaţiei, a imaginilor pe care le aveai tu în minte?
E.A.: Da, dar şi pentru că deja la momentul acela ştiam că îmi doresc să fac asta, dar nu aveam contextul, nu ştiam unde să mă duc.

I.T.: Pregăteai înăuntrul tău chestia asta sau părea un vis?
E.A.: Părea un vis, dar mă şi pregăteam. Era un conflict constant.

I.T.: Conflict?
E.A.: Da, pentru că părea ceva imposibil, intangibil, chiar şi în a XII-a când mă pregăteam pentru ASE, citeam biografia de la UNATC că mă gândeam că poate voi face asta într-o altă lume sau mai încolo...

I.T.: Dar de ce imposibil?
E.A.: Nu ştiu.

I.T.: Mama ta ştia că vrei teatru?
E.A.: Nu, deloc la vremea aia. Mama m-a văzut prima oară când am jucat în trupa de amatori - Puck în Visul unei nopţi de vară. Ăla a fost punctul în care şi eu am hotărât să fac actorie la modul serios. Şi mama era la fel de uimită... dar tu... cum, de când?

I.T.: Probabil că te-ar fi susţinut dacă ştia. Deşi se şi zicea în general că trebuie să ai o meserie ca lumea...
E.A.: La mine era şi cursul natural să merg la ASE. Făcusem mate-info bilingv (engleză-germană) în liceu şi dacă nu erai hotărât ce vrei să faci, atunci mergeai la ASE Fabiz în germană. Şi eram şi relativ bună la matematică.

I.T.: Păi chiar pari bună la chestiile astea, pe bune, adică...
E.A.: Nu eram olimpică sau ceva. Dar eram ok. Nu eram "uuhh, nu îmi place zona asta".

I.T.: Când ai plecat în Germania câţi ani aveai?
E.A.: Aveam 24 de ani când am plecat în Germania.

I.T.: La Athanor Akademie, facultatea condusă de regizorul român David Esrig, da?
E.A.: Da.

I.T.: De ce te-ai dus acolo? Era clar că ştiai bine limba germană când te-ai dus acolo, dar...
E.A.: Nu mă mai regăseam aici, nu ştiu. L-am văzut pe Esrig la o conferinţă şi a fost pretextul perfect. Nu simţeam că mă mai regăsesc în ţară în niciun fel, în niciun context. Mediul în care eu crescusem, prietenii mei din ASE erau toţi ba la mastere afară, ba în corporaţii şi eu încă căutam pe partea asta cu actoria. Eram într-un limbo.

I.T.: Oricum, în afară de chestia asta cu actoria, te interesa oricum să pleci de aici.
E.A.: Exact. Şi faptul că am putut să plec cu actoria a fost perfect.

I.T.: Şi acolo făceai doar actorie sau şi alte chestii pe lângă?
E.A.: Doar actorie.

I.T.: Mă interesează cumva, pentru că la tine, din ce am observat şi încă observ pe măsură ce te cunosc din ce în ce mai bine, este că tu ai o parte care într-adevăr vine de dinainte, de la ASE mă gândesc, organizatorică cumva. Şi mai eşti şi acum în alte proiecte producător.
E.A.: Da.

I.T.: Şi eu am senzaţia că viitorul artiştilor, mă refer strict la actori, este fix ăsta. Să te pricepi şi la lucruri care sunt în spatele unor producţii. De fapt, ce faci? Că eu habar nu am.
E.A.: Sincer, de fapt, ştii din ce vine chestia asta? Dintr-o dorinţă foarte mare de a pune un proiect în care eu cred pe picioare. Adică ăsta e trigger-ul. Eu, în Germania, după ce am terminat la Esrig, am avut un impuls foarte mare să fac un spectacol după De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi.

I.T.: Spectacolul care cumva te-a...
E.A.: Exact, spectacolul datorită căruia eu încă joc în ziua de azi. Era dorinţa atât de mare încât m-am apucat să îl fac fără plan, fără strategie.

I.T.: Dar ce tare, că asta s-a făcut dintr-o nevoie reală.
E.A.: Da. Era un profesor acolo, care ne povestea cum se face o prezentare de proiect cultural şi eu eram bam. M-am apucat să fac, am documentat, m-am dus să vorbesc cu imigranţi, am scos studii.

I.T.: Asta e foarte tare.
E.A.: Prezentarea a ieşit ca o teză, avea 60 de pagini. În germană. Ca să atrag finanţare. După aceea am fost la Munchen de vreo 4 ori, la Kulturreferat Munchen, ca să le cer nişte bani. Am insistat până când mi-a ieşit. Nu cunoşteam pe nimeni. Am obţinut bani numai ca să fac proiectul. Din banii aceia am luat costume şi un scăunel şi am adus-o pe Dana (regizoarea) în Germania. Nu ne-am plătit şi pe noi.

I.T.: Deci asta a fost ca o şcoală pentru tine care te-a pus...
E.A.: Da, mi-am dat seama că dacă ai drive-ul ăsta să faci un lucru... Uite, şi cu AFCN, că acum se întâmplă proiectul la care noi repetăm. Nu a venit "Hai să mă duc eu pe lângă nu ştiu cine şi să învăţ cum se gestionează un AFCN". Nu, vreau să fac un proiect, învăţ cum se face on the go. Dar nu e o ştiinţă asta...

I.T.: Mie-mi pare.
E.A.: Sunt chestii minore, birocratice. Dar ce cred că contează mai mult e drive-ul, dorinţa de a face lucrul acela, puterea de a persevera cumva când ţi se tot zice nu. La mine drive-ul e artistic. Nu ştiu în ce măsură, poate mai încolo, o să vreau să fac să se întâmple proiectul artistic al altcuiva. Momentan mă dau peste cap pentru proiectele mele.

I.T.: Cam toate proiectele tale de până acum, dacă nu mă înşel, s-au născut din această nevoie. Ai şi ajuns să le produci.
E.A.: Cumva. Proiectele cu Gabi (Gabriel Sandu, dramaturg şi regizor), acolo el e promotorul, eu doar fac executivul.

I.T.: Ştiu că ai lucrat şi la casa de producţie a lui Cristi Puiu, la Mandragora. Cum ai lucrat cu ei?
E.A.: Am lucrat la filmul Malmkrog, am făcut cercetare în primă fază. Şi apoi am şi jucat un pic. Şi după aceea Anca Puiu mi-a zis să mai vin la ei la birou să mai facem una, alta împreună.

I.T.: E clar că tu ai nevoie şi de lumea asta ca să poţi să te susţii. E o sursă de venit mai stabilă.
E.A.: Cumva. Acum nici asta nu ar mai fi valabil.

I.T.: Dar pentru mine e clar că ţi-ai făcut cumva viaţa pe această chestie. Adică tu acum te susţii, când mulţi actori independenţi nu au din ce plăti chirii şamd.
E.A.: Da, clar. Dar e o loterie, adică nu e stabil. Şi nu a fost doar producţia.

I.T.: Mă interesează din cei ai trăit efectiv tu. În ultimii doi ani.
E.A.: Au fost multe în ultimii doi ani:)) Ce am jucat, producţie film, teatru, Mămăliga, ce am mai jucat cu ICR - Mămăliga în Londra, Stockholm, New York. Dar în ultima perioadă, mai ales că nu am mai jucat din cauza situaţiei actuale, am lucrat la un start-up foarte mişto. Un amic al meu care a absolvit Harvard, s-a întors în România şi a fondat Upgrade Academy, un start up pe educaţie.

I.T.: Şi în chestia asta cum ai intrat?
E.A.: Păi eu la finalul anului 2019, după ce am avut premiera de la Uitasem (la POINT, de Gabriel Sandu), chiar dacă ştiam trei proiecte pe care urma să le facem în 2020, m-am apucat să îmi aprofundez cunoştinţele de marketing:)) Că sunt obişnuită cumva să nu iau nimic for granted şi să aştept să se întâmple lucruri. Nu îmi dau - încă - permisiunea să stau... foarte mult. Şi nici nu-mi place. Ori fac ceva creativ eu şi îmi dedic tot timpul acolo...

I.T.: Şi creativ înseamnă multe zone, nu doar actorie, cumva şi partea de creaţie.
E.A.: Da. Ori dacă nu, fac ceva în zona de business cumva. Şi ce am lucrat cu Upgrade a fost cea mai mişto muncă non actorie. Producţia (teatru, film) este mişto pentru mine când sunt implicată şi artistic, că miza este să pui proiectul în care crezi pe picioare. Dar ce am făcut la Upgrade e business, e vorba de profitabilitate, cum facem să creştem, să avem mai mulţi clienţi, marketing. În zona culturală, proiectele se susţin de la stat, nu vorbim de profit decât... destul de rar. Dar Upgrade e un business şi asta e foarte provocator şi mişto pentru mine. Plus că îmi plac oamenii cu care lucrez foarte mult. Şi am reuşit în pandemie să creştem business-ul destul de mult în ciuda contextului.

I.T.: Tu ţi-ai dezvoltat această abilitate cât să trăieşti material şi artistic din lucrurile aceasta, dar să îţi şi satisfaci nevoia de a fi actriţă, dar nu numai, ci să fii creativă în mai multe feluri.
E.A.: Da, şi acum mi se pare că sunt într-un punct în care sunt chiar fericită că actoria o fac chiar din pasiune. Banii nu mă obligă să fac meseria asta. Să iau nu ştiu ce proiect ca să mă susţin.

I.T.: Asta e foarte bine.
E.A.: Practic aleg foarte conştient să fac actorie, să joc, poate chiar în detrimentul unui câştig financiar mai mare din altă parte. Deşi hm. Asta e altă discuţie:)) Intuiţia îmi spune destul de tare că trebuie să continui să joc şi să fac proiectele în care cred. Se vor întâmpla nişte lucruri care cu siguranţă vor fi importante. Şi mi se mai pare tare că muzicienii sau actorii din afară care îmi plac cel mai mult, toţi sunt producători, iniţiază ei proiecte.

I.T.: Ştiu că în perioada asta cu pandemia am tot vorbit că eram curios ce faci, că ştiu că pentru mulţi a fost o problemă, şi cred că tu eşti parte dintr-o generaţie nouă şi cred că devine din ce în ce mai sănătos să vezi lucrurile aşa cum le vezi tu. Cumva e foarte fain ce aud. Eu personal nu mă pricep nici la jumătate din lucrurile pe care zici tu că le faci, dar mi-aş dori să ştiu mai mult. Şi cred că spre asta ne îndreptăm. Nu poţi să aştepţi să îţi vină vreun proiect sau vreun rol. Dar multă lume aşteaptă. Să mă cheme cineva la un casting. Relaxarea asta pe care o ai tu, bucuria pe care o ai tu ca actriţă... Lumea e mai crispată că vrea să obţină, că ştie că e singura lor şansă. Tu că ai dat cu flit la toată chestia asta mi se pare foarte tare şi cred că aşa trebuie să şi fie. Şi să mergi aşa mai departe.
E.A.: Da. Să ştii că şi eu eram un pic lost până la 25 de ani.

I.T.: Asta şi din cauza timpurilor în care trăim.
E.A.: Eu creditez foarte mult perioada din Germania, că eram izolată de lumea în care trăisem până atunci şi de aşteptările celor..

I.T.: În Passau, sau unde ai stat tu.
E.A.: Da, da. În România nu aş fi avut curaj să fac un one woman show atunci.

I.T.: L-ai făcut în Germania prima dată? În germană?
E.A.: Da. Şi a durat până am jucat şi în ţară în română.

I.T.: Tu l-ai făcut în trei limbi dacă nu mă înşel.
E.A.: Da. Întâi în germană, în Germania, apoi la Zurich la Cabaret Voltaire şi abia după aceea am zis "hai să joc şi în România". Şi, sincer, în primele luni când am jucat în ţară nu a fost foarte bine. Nejucând la noi în niciun alt context, nu aveam alt spectacol, era un pic...

I.T.: E greu, e foarte greu...
E.A.: Nu pot să-ţi zic că primele spectacole din Mămăligă au fost foarte bune aici. Era şi o frică. Deşi avusesem un spectacol extraordinar în Zurich. Că ăsta a fost trigger-ul să joc şi în România. Eu spusesem că nu mai joc, dar am jucat în Zurich şi a fost în public şi Jens Nielsen, iubitul Aglajei Veteranyi - relaţia lor a durat 9 ani, până la momentul la care ea s-a sinucis -, şi a fost un spectacol din ăla catharsis. Iar el mi-a dat un feedback wow. Şi am zis "hai că aş fi fraieră să nu continui să joc".

I.T.: Wow.
E.A.: A fost puţin ciudat la început, dar mă bucur că am făcut-o, mi-am depăşit multe frici. Sunt şi mai timidă de felul meu, când eram mică eram foarte timidă, şi asta s-a întâmplat în Germania cu spectacolul ăsta, m-a ajutat să nu îmi mai pese de nimeni şi nimic. L-am auzit pe Ed Sheeran zicând o dată că dacă măcar o singură persoană rezonează cu ce faci, e suficient ca să continui. Şi de atunci ăsta a fost motto-ul după care m-am ghidat. Am jucat în Germania şi pentru doi oameni. Şi faptul că nu am cedat atunci, m-a adus astăzi în punctul în care am jucat pentru mulţi oameni şi o să joc pentru din ce în ce mai mulţi.

I.T.: În engleză cum ai ajuns să-l joci?
E.A.: Îmi doream eu foarte tare să joc în Londra şi în engleză. Prima oară am jucat la ICR Londra şi apoi am găsit un teatru în Notting Hill, The Gate, care a vrut să mă găzduiască. Am făcut şi o aplicaţie Arts Council.

I.T.: Asta cam când s-a întâmplat?
E.A.: Anul trecut, în 2019. Asta cu UK şi Londra e pentru sufletul meu. Am eu o chestie că trebuie să joc în limbi străine:)) Şi acum mai aveam un turneu care s-a anulat din cauza COVID.

I.T.: Vorbeşte puţin despre turneul ăsta că nu toată lumea face asta.
E.A.: Am găsit spaţii în Cambridge, Oxford, Norwich, Londra şi..

I.T.: Ai adunat toate astea şi ai aplicat la AFCN.
E.A.: Nu, întâi la Arts Council. Apoi a venit COVID şi s-a întrerupt tot şi abia apoi AFCN. Dar încă nu ştiu când îl voi face.

I.T.: Mă mai interesează... Faptul că ai început să te dezvolţi ca actriţă, faptul că ai început să îţi deschizi aripile..:)) Ce îţi dă tot ce ţi se întâmplă cu tine? Adică eu am repetat cu tine, repet şi acum, te-am şi văzut, pare că eşti un peşte aruncat în apă.
E.A.: Adică?:))

I.T.: Scoţi nişte lucruri din tine, atât de profunde şi în acelaşi timp emoţionante, adică e clar că talentul tău în momentul ăsta este ca un fel de splash pe care îl arunci aşa pe geam şi eşti aşa.... unde se termină? Te văd şi te-am văzut, nu e o imagine pe care o proiectez asupra ta, ci e o imagine pe care mi-ai dat-o mie. Eu sunt fascinat de foarte multe ori când te văd pe scenă sau la repetiţii. Ce înseamnă asta pentru tine? Adică nu părerea mea, ci faptul că începi să te arunci, să îţi vină lucruri, că te dezvolţi.
E.A.: Mă bucur... Că joc mai mult, ce spuneai şi zilele trecute la repetiţii, capăt uneori o lejeritate cumva.

I.T.: Dar pentru tine lucrurile astea sunt noi, adică descoperi lucruri noi despre tine?
E.A.: Nu neapărat. Eu am mai fost..

I.T.: Ai mai fost aici.
E.A.: Da.

I.T.: Adică tu acum aştepţi practic situaţiile în care poţi să implantezi frumos tot ce ai acumulat, adică ai resursele tale cumva clare...
E.A.: Adică cunosc deja.

I.T.: Cunoşti deja şi acum vrei doar să aplici.
E.A.: Să zicem, ce bine ar fi dacă ar fi aşa simplu. Le am şi ştiu că... E un proces complicat, se leagă de oamenii cu care lucrezi, de proces, cât de în adâncime merge procesul unde sunt implicaţi mulţi oameni. Sunt multe lucruri care se cumulează ca tu, ca actor, să scoţi ce e mai bun din tine într-o situaţie dată. Asta cred că poţi să spui şi tu din experienţa ta.

I.T.: Ce poate să ne lege pe noi doi atât ca actori, dar ca şi oameni, că rar se întâmplă să ai un partener care... dar în fine, asta e altă discuţie. Dar eu ce văd, faptul care pe mine mă aduce aproape de tine este că pari foarte conectată în momentele alea când eşti inspirată. Mă refer ca actriţă pe scenă sau la repetiţii, pari foarte conectată la tine, la emoţiile tale, la tot ce eşti tu de fapt. Eu te-am văzut de câteva ori şi în situaţii în care ai lăsat garda jos. Şi iartă-mă că vorbim despre asta, dar mi se pare important... Tu ai un lucru, cum ai zis că se cheamă?
E.A.: Sensibilitate exacerbată.:))

I.T.: Bine, multă lume are asta. Dar la tine, la prima vedere, nu am senzaţia asta. Şi totuşi după aia să văd că eşti atât de conectată la tine mi se pare foarte tare. Tu ce ai zice despre chestia asta a ta?
E.A.: Cum adică?

I.T.: Ştiu că mi-ai mai spus într-o altă discuţie privată - dar asta e acum, eşti actriţă, deci eşti şi a publicului.:)). Nu ştii dacă poţi să controlezi asta şi odată ce se declanşează nu se mai opreşte. Din ce vine?
E.A.: Băi nu ştiu, sunt multe lucruri.

I.T.: Personale?
E.A.: Probabil. Dar nu cred că e doar asta.

I.T.: Ce e fain la tine, că pe lângă talentul ăsta, pe lângă sensibilitatea asta, le combini, şi mai dai un fel de tentă de uşurinţă? Cred. Ca şi cum ţi-e uşor şi banal. Asta înseamnă să fii cu picioarele pe pământ. Deşi nu pari. Ce e asta? O altă calitate?
E.A.: Cred că la ce te referi tu acum este că sunt foarte conectată..

I.T.: Adică foarte natural poţi să dai înapoi o energie celor din jur în anumite situaţii.
E.A.: Ce îmi place mie cel mai mult la actorie este empatia cu o situaţie prin care nu ai trecut niciodată şi ai senzaţia că treci prin asta chiar dacă nu e povestea ta. Când muncesc pentru ceva, încerc să îmi imaginez cât de tare pot că situaţia e a mea. Şi uneori iese foarte uşor la prima mână. Şi apoi intervine munca. Uite, cum repetăm noi acum, am momente când te văd frati-miu, pe bune frati-miu.

I.T.: Şi eu, şi eu, da. Asta şi din imaginaţia aia de care vorbeai când erai mică.
E.A.: Asta mă fascinează, că noi jucăm acum şi chiar credem că suntem frate şi soră, chiar şi pentru puţin timp. Mă fascinează şi când joc eu, dar şi când văd din exterior, când oamenii ăia sunt pe bune în situaţia aia fictivă.

I.T.: E fascinant într-adevăr. >Mai vreau să povestim un pic despre o chestie. Ai o altă calitate.
E.A.: Asta e un fel de laudă full on:))

I.T.: Asta e şi ideea. Când povesteşti cum construieşti, cum repeţi şi cum joci, ai şi ceva foarte comic. Dar comic, cum îmi place mie. Care te ia din comic şi te duce în partea cealaltă. Un fel de joculeţ între dramă şi comedie. Multe lucruri pe care le transmiţi sunt din zona asta.
E.A.: Ştiu de chestia asta. Am făcut comedie şi în şcoală.

I.T.: Comedia vine din lucruri bine trăite şi aşezate. Din lucruri profunde până la urmă. Dintr-o durere cumva... durerile sunt foarte amestecate.
E.A.: Umorul vine de la suferinţă, zicea Aglaja Veteranyi şi asta...

I.T.: Exact. Da. Te caracterizează foarte bine.
E.A.: Posibil.

I.T.: Aşa, deci, ai mai avea ceva de adăugat? Legat de lumea filmului?
E.A.: Am lucrat la Cristi Puiu puţin. Unde ne-am cunoscut. Şi în rest ce să zic?

I.T.: Pentru tine ca actriţă.
E.A.: Normal că îmi place, am făcut şi un scurtmetraj în Germania, by the way.

I.T.: Serios?
E.A.: Da. L-am scris eu, regizat eu, e prost. Dar are nişte momente care îmi sunt dragi. Are jumătate de oră.

I.T.: Deci te interesează zona asta.
E.A.: Da, da. Cu siguranţă în viitor se vor întâmpla lucruri pe partea asta.

I.T.: La casting-uri ai fost?
E.A.: Foarte, foarte puţine. Patru-cinci. Dar simt, ca şi la teatru, că în film voi avea un parcurs similar. Adică aşa cum am început să lucrez şi cu Cristi Puiu, simt că voi găsi oameni cu care voi rezona şi de acolo..

I.T.: Tu ştii că am vorbit noi despre asta, serialul ăla englezesc Fleabag, care mie mi s-a părut ca ţi se potriveşte perfect, şi tu mi-ai zis după aia că serialul e scris de actriţa principală.
E.A.: Da.

I.T.: Cumva it suits you perfectly.
E.A.: Da, cred că e foarte important să cunosc oameni care se conectează la mine şi eu la ei. Cum a fost şi cu voi în ultimii ani. Şi chiar sunt excited să cunosc regizori de film cu care să se întâmple asta.

I.T.: Acum că zici că tu cauţi. Şi proiectul cu mine şi Judith State, A New and Better You, tot tu ai găsit textul şi ai venit la noi.
E.A.: Da. Gabi a venit el la mine pentru Uitasem. Drumul va fi că voi întâlni oamenii potriviţi în momentele potrivite mai curând decât că voi merge la multe casting-uri.

I.T.: Ce tare.
E.A.: Simt intuitiv asta şi luând şi în considerare şi parcursul meu de până acum, simt că lucrurile se vor întâmpla mai mult prin întâlniri cu oameni. Când o să vină omul ăla care vede ce trebuie în mine şi va crede că împreună putem construi, atunci va fi magic.

I.T.: Ce ştii despre programul 10 pentru FILM la TIFF?
E.A.: Mai nimic.

I.T.: Deci va fi fun pentru tine. Şi oricum o să fiu şi eu pe acolo, deci...

Edith Alibec
 Data naşterii: 22.11.1989
 Studii: Absolventă Athanor Akademie, actorie, 2016
 Proiecte în teatru profesionist şi independent (proiecte importante şi proiecte curente): Fata în De ce fierbe copilul în mămăligă, regizat de Dana Paraschiv jucat în jurul lumii, fără casă (3 premii) / Elena în Uitasem, regizat de Gabriel Sandu la POINT Cultural Hub / Fata în A New and Better You, regizat colectiv de Judith State, Istvan Teglas şi Edith Alibec / Alina în Duşmănie de Gabriel Sandu la Teatrelli (în lucru).
 Proiecte în film: Camerista în Malmkrog de Cristi Puiu.

Deschidere, libertate şi încredere - 10 pentru FILM la TIFF, 2020

 Lucia Mărneanu: Pe Oana o ştiu de 7 ani. O ştiu în calitate de colegă de scenă în vreo două spectacole, în calitate de colegă de asociaţie culturală, în calitate de editor al albumului meu de desene, în calitate de fostă colegă de apartament şi în calitate de bună prietenă. Eu mă bucur de toate calităţile astea ale Oanei şi sper în curând s-o cunosc şi în calitate de actriţă de film. Ca în celelalte ipostaze ale ei, cred că ar face ceva onest, sensibil şi aparte. Ceva... de calitate:)

Petro Ionescu: Încercând să scriu introducerea asta, mi-am dat seama că o ştiu pe Oana din 2008, pe când o asociam cu Teatru 74 din Târgu-Mureş. O grămadă de ani au trecut de atunci, apoi Oana a venit la Cluj şi ne-am intersectat mai des. Dar am început să o cunosc tot mai bine abia în ultimul an, cu sesiuni de râs şi de disecat umanul. Şi chiar dacă nu am lucrat încă împreună la scenă, am descoperit în Oana o artistă dedicată cu care să te însoţeşti la dezbătut concepte şi antrenat gândirea critică.

Lucia Mărneanu: Aşa... Oana, dacă ar fi să existe un documentar observaţional cu tine, timp de o lună să te filmeze cineva constant, cum îţi imaginezi că ar arăta, pe ce ar pica focusul? Sau la ce pot să mă gândesc ca să mi-l pot imagina?
Oana Hodade: Ceva într-o casă, frăsuială foarte multă într-un spaţiu mic, o cameră şi o bucătărie în care se întâmplă tot. Dar acum mă gândesc doar la viaţa de acasă şi, de fapt, mult dintr-o zi nu sunt acasă.

L.M.: Dar ar fi mişto un film din ăsta în care totul să fie axat pe interior şi personajul să lipsească din film...
O.H.:... să ai doar interiorul.

L.M.: Şi să nu ştii ce i s-a întâmplat afară. Un documentar observaţional cu Oana Hodade acasă.
O.H.: Şi dacă nu-i acasă... Scuze, Oana nu-i acasă astăzi. E în vacanţă 10 zile. O să vezi un pat pe care nu-l face nimeni. Documentarul ăsta ar fi narat, ar fi un voice over care ar fi din universul interior.

L.M.: Gândurile tale...? Ca un eseu psihologic.
O.H.: Da. Dar deja n-ar mai fi un documentar observaţional. Ar fi un eseu vizual despre ce-i în capul meu. Şi ar avea o atmosferă misterioasă, dar luminoasă, caldă.

L.M.: Ce te angoasează?
O.H.: Vai de mine, Lucia... Multitudinea de posibilităţi din care trebuie să aleg mă angoasează. Şi să decid constant mă angoasează. Şi incertitudinea mă angoasează destul de tare.

L.M.: Bine, atunci trec la următoarea. La ce visezi?
O.H.: Aşa, lumesc? Un copil. Şi o casă pe malul oceanului în Portugalia. Câini. Şi stabilitate, mai multă stabilitate. Şi o Honda Civic, model 2008, are un spate super fain.

L.M.: Şi profesional?
O.H.: Tot stabilitate, care se instalează încet. Fac o paranteză acum. Am avut o perioadă în care am luat o pauză de la teatru, vreo doi ani. Aşa am simţit, că nu mă mai regăsesc în ce fac şi am făcut un pas în spate, am trecut mai mult pe producţie şi organizare, lucruri pe care le făceam oricum în paralel. Mi-a mers foarte bine aşa o perioadă. Şi apoi dintr-o dată a revenit dorinţa de a face teatru, literalmente ca o foame fabuloasă de la care-ţi tremură tot corpul. Din fericire, toate întâlnirile de atunci încoace au fost foarte bune, cu regizori tineri pe care-i apreciez. Sunt deschisă la tot ce mi se propune şi în general încă sunt într-o perioadă în care spun da fără ezitare. Şi, ca să mă întorc la întrebarea ta, mai visez la un colectiv de artişti cu care să cercetez şi să redescopăr teatrul.

L.M.: De ce actriţă?
O.H.: Universul meu, când eram mică, era populat cu poveşti pe vinil şi o bibliotecă mare din care am tocit, nu ştiu la sugestia cui, în special volumele de teatru. Îi băteam la cap pe tata şi pe fratele meu să citim împreună, ne şi înregistram. Mai târziu, am avut nişte încercări în liceu, am scris şi am regizat un spectacol în care am şi jucat, şi am fost încurajată, culmea, înspre regie. Nu mi-era prea clar ce presupune regia, şi nici nu-mi stătea capul la asta. În naivitatea mea, nu m-am gândit, când am dat la actorie, că asta înseamnă expunere. Eu sunt mai introvertită şi abstractă în gândire şi, dincolo de lupta asta cu expunerea şi vulnerabilizarea, actoria mă forţează să lucrez în concret. Am nevoie de feedbackul constant pe care îl primesc de la colegi sau de la public, asta mă atrage; există o tensiune constantă între mine şi teatru.

Petro Ionescu: Înainte să dai la actorie, care era relaţia ta cu teatrul şi cu filmul?
O.H.: Mă fascinează teatrul, filmul, arta în general din poziţia de receptor, de consumator. Sunt un spectator foarte atent şi imersat, mă las prinsă foarte uşor. În liceu fiind, mergeam la Teatrul Studio al Universităţii de Arte din Târgu-Mureş, unde erau spectacolele de anul IV ale studenţilor. M-a vrăjit ce-am văzut şi m-a făcut să mă întreb ce e asta, cum se face şi cum e să fii acolo, în scenă. Tot la Teatrul Studio a funcţionat pentru o perioadă scurtă o cinematecă, am dat de nişte filme de artă la care altfel n-aveam acces şi care mi-au deschis apetitul către un univers artistic mai special. Era important şi că înainte de fiecare proiecţie se făcea o introducere a filmului, o scurtă contextualizare. Jesus Christ Superstar, musicalul rock din '73, sau Clovnii al lui Fellini mi-au rămas în minte. Au fost nişte întâlniri cu un impact puternic la vârsta aceea.

L.M.: Care e relaţia ta cu sunetul?
O.H.: De câţiva ani înregistrez sunete din locurile în care merg şi sunt mai atentă la multitudinea de straturi de sunet din jur. Vizualul ne păcăleşte foarte tare şi pentru că percepţia noastră se concentrează în principal pe asta, e aproape estompat auditivul. Dar cu cât suntem mai atenţi la ce auzim, cu atât putem să percepem mai multe nuanţe care ţin de ritm, de atmosferă. Sunetul are capacitatea directă şi imediată de a ne transporta într-o lume, ne învăluie într-un mod subtil. Stăteam într-o perioadă în centru şi geamul dădea spre o stradă mică, foarte tranzitată. Am surprins nenumărate frânturi de conversaţii, de la o convorbire la telefon în care cineva anunţă moartea cuiva, oameni care cântă în miezul nopţii, la conversaţii între bunici şi copii, dimineaţa, pe drum spre şcoală. Din ce auzeam, încercam să-mi imaginez cum arată, cine sunt oamenii ăştia, cum e viaţa lor.

L.M.: Ce te incită la film, de ce e incitant gândul de a juca în film pentru tine?
O.H.: Filmul are o dimensiune a naturaleţii, a realului şi asta mi se pare foarte atrăgător. Şi că, odată ce e gata, nu te mai întorci la el să retuşezi, îl laşi în spate şi poţi să-ţi vezi de viaţa ta mai departe. Ah, şi e pentru totdeauna!

L.M.: Cu ce regizor de film ai vrea să lucrezi la modul ideal?
O.H.: Wong Kar-wai. Ca estetică, atmosferă, naraţiune, e un univers care îmi place mult, mă simt de acolo.

L.M.: Dacă ar fi să te identifici cu o actriţă celebră, cu cine te-ai identifica?
O.H.: Nu ştiu. Tu în ce căsuţă m-ai pune?

L.M.: Tipa care a jucat în Antichrist.
O.H.: Charlotte Gainsbourg? Aşa, mai... între.

P.I.: Eu te văd în lumea lui Wes Anderson, personaje care au un umor dubioşel şi o aură specială şi tot timpul planează un umor din ăsta în care te buşeşte râsul când nu trebuie.
O.H.: Da, pe-acolo, ceva naiv şi uşor nepotrivit.

L.M.: Cum ţi-ai descrie parcursul?
O.H.: Sinuos, complicat, ramificat. Atipic pentru o absolventă de actorie.

L.M.: Ştiu c-ai avut o librărie. Ce cărţi aveaţi acolo?
O.H.: Era o librărie mică, în mansarda Teatrului Ariel din Târgu-Mureş. Am deschis-o cu gândul că o să stau acolo să citesc zi şi noapte, şi-aşa că am comandat cărţile pe care voiam să le citesc: proză scurtă, jurnal, biografii, poezie. Şi multe cărţi pentru copii. Sigur că n-am apucat să citesc mai deloc, dar am descoperit atunci mulţi scriitori foarte buni. La Reactor am pornit o bibliotecă de câţiva ani, mai mult cărţi de teatru.

P.I.: Care ar fi zonele tale de actorie?
O.H.: Nu mă regăsesc într-o zonă foarte teatrală, ce propun eu e o actorie mai intimă, mai pe nuanţe, mai pe emoţie, pe care poţi s-o percepi de aproape. Îmi place când pot să pornesc dintr-un punct mai performativ, când pot să lucrez cu prezenţa concretă. În Baladele memoriei, de exemplu, manevrez casetofoane, magnetofoane, un pick-up, jocul cu ele mă ţine ancorată în realul scenic care e şi realul real. Peste asta pot să adaug straturi de fabulaţie, pot să încep să modific, să distorsionez, să lucrez cu mecanisme teatrale, să emoţionez, dar în general dacă lucrurile pornesc de la prezenţă, de la calitatea prezenţei, atunci acolo sunt. Şi, în ultimul timp, pentru că sunt mai analitică eu de fel, încerc să construiesc mai mult din intuiţii şi din impulsuri, din corp, din imagini, din sunete, să scurtcircuitez un pic raţionalul. Film am făcut foarte puţin. Recent şi oarecum apropiat de film e Exeunt, videopoemul performativ la care am lucrat în online cu Bobi Pricop, unde camera video funcţionează pentru mine ca ochiul spectatorului, şi e foarte aproape.

P.I.: Şi despre zona ta de umor?
O.H.: Umorul meu e ciudat, subtil, ofensiv şi un pic pe muchie. Are şi ironie, şi sarcasm, şi naivitate. Mă joc cu cuvintele şi cu absurdul. Râd mult şi când mă intimidează cineva, ca să înmoi stresul, dar şi când îmi place compania cuiva.

P.I.: Dar ai jucat în comedii?
O.H.: Mai mult în bucătărie şi inspirată fiind de alţii, de pisica Luciei, de exemplu. Când pune stăpânire pe mine câte un personaj din ăsta care vrea să spună tot ce-i vine la gură, se întâmplă în cadre intime, între prieteni de obicei. Am făcut câteva personaje comice, dar eu sunt mai pe dramă, într-o zonă mai serioasă, mai psihologizată. În facultate am lucrat cel mai mult pe realism, mai puţin pe comic. Dar mi-ar plăcea. Umorul aduce o dimensiune umană puternică oricărui personaj. Şi ne ţine sănătoşi la cap.

L.M.: Cum arată contextul ideal de creaţie pentru tine, care să te potenţeze la maxim?
O.H.: Contează mult vibe-ul celor cu care lucrez şi să existe chimie între noi. Şi apoi ce contează e să simt deschidere şi încredere. Mă stimulează când pot să am un aport şi la nivel conceptual, nu doar de execuţie. Mă incită şi să testez zone noi. Am lucrat recent cu Leta Popescu pentru atmosfera sonoră de la (In)corect, ceva ce n-am mai făcut până acum. Leta mi-a dat mână liberă şi am funcţionat foarte bine. Libertate şi încredere, deci. Dacă simt asta, mă las uşor ghidată către orice. Şi e reciproc, şi eu pornesc mereu cu deschidere şi încredere. Mă mai stimulează experimentul, când căutarea e pe primul plan, când nu există un capăt definit clar ca formă.

P.I.: Ce te inspiră în munca ta artistică?
O.H.: Cel mai mult, lucrul cu oamenii. Şi apoi toate detaliile pe care le observ în viaţa de zi cu zi, de la umbre, la sunete, obiecte pierdute pe stradă, la fragmente dintr-o carte, asta îmi place să prelucrez. Schimbul care se întâmplă în tipul ăsta de muncă în grup, că nu prea poţi să lucrezi singur în teatru, schimbul ăsta între creatori mă ţine activă şi preocuparea pentru lucrurile care mă sensibilizează şi cum pot să le integrez în ceea ce fac. Şi de-abia în ultima perioadă am început să înţeleg mai clar ce fac, la modul conştient şi asumat şi responsabil.

P.I.: Deci ai fi într-o zonă experimentală, dacă ai fi să te defineşti artistic.
O.H.: Da, lucrez cu multe piste pe care le-am deschis de multă vreme şi care există ca pasiuni, ascult muzică şi mă inspiră pentru ceva ce-aş putea să folosesc într-un spectacol, dau de o idee care poate fi prelucrată într-un text, sau o combinaţie de sunete care pot să creeze o atmosferă. E şi ceva ce încerc să cultiv, interesul pentru multidisciplinaritate.

P.I.: Dar are deschiderea asta legătură şi cu faptul că lucrezi în independent şi că a trebuit să-ţi dispersezi atenţia pe mai multe tipuri de activităţi?
O.H.: Cred că lucrez în independent pentru că e ceva structural, nu mă regăsesc în a face un singur lucru. Pentru mine e important să am libertatea de a testa şi de a mă provoca în diferite funcţii sau poziţii. Nu simt nevoia să-mi asum o singură etichetă. Încerc totuşi să restrâng un pic ariile de interes şi să intru mai în profunzimi.

P.I.: Cum te-ai defini dincolo de planul artistic?
O.H.: Sunt o persoană caldă, calmă, uşor nevrotică. Pun totul sub semnul întrebării şi am nevoie de mult spaţiu personal. Am un balcon plin de plante, mă relaxez îngrijindu-le. Îmi place să privesc lucrurile de la distanţă, mă regăsesc în perspectiva de observator, cel mai mult.

P.I.: Deci eşti oarecum o cameră obiectivă?
O.H.: Da, dacă n-aş fi făcut ce fac acum, mi-ar fi plăcut să fac film documentar.

P.I.: Şi ce-ai fi documentat?
O.H.: Tot! Cotidianul, viaţa obişnuită privită la nivel micro.

Oana Hodade
 Data naşterii: 14 ianuarie 1985
 Studii: Universitatea de Artă Teatrală Târgu-Mureş, actorie, 2008
 Proiecte în teatru profesionist şi independent (proiecte importante şi proiecte curente): Edmond, regia Cristi Juncu, Teatru 74 (2005); Autostrada, regia Adi Iclenzan, Teatrul dramatic Braşov (2010); 9 din 10, regia Leta Popescu, Reactor (2014); Rândul trei, aproape de margine, regia Sânziana Stoican, Reactor (2019); Baladele memoriei, creaţie colectivă de Nicoleta Esinencu, Raul Coldea, Doru Taloş, Ionela Pop, Oana Hodade, Reactor (2019); Marele B, regia Adonis Tanţa, Zug.zone (2019); Exeunt, regia Bobi Pricop, Reactor (2020)
 Proiecte în film: Motivaţional, un film de Ioana Pop, 2016.