Lucrurile se pot întâmpla atunci când politicienii au o coardă sensibilă pentru un anume domeniu - TIFF, 2020

 Pentru că evoluţia pandemiei a anulat în 2020 majoritatea evenimentelor culturale importante, desfăşurarea celei de-a 19-a ediţii TIFF echivalează cu un adevărat miracol. Peste 130 de producţii vor fi proiectate în 10 spaţii în aer liber în Cluj-Napoca şi în împrejurimi, pe parcursul celor 10 zile de festival, care se vor încheia duminică, 9 august 2020. Organizatorii impun un protocol sanitar strict, în concordanţă cu prevederile legale, dar păstrează inconfundabila atmosferă TIFF, încercând să ofere o mostră de normalitate într-un an marcat de incertitudini şi de provocări majore.

Directorul şi unul dintre iniţiatorii festivalului, regizorul Tudor Giurgiu a vorbit în cadrul unui interviu acordat în exclusivitate pentru LiterNet despre felul în care cinematografia e influenţată de schimbările globale, despre adaptare, necesităţi şi previziuni. Chiar dacă, în mod cert, evoluţia filmului şi traseul său către public vor suferi schimbări în perioada următoare, forţa celei de-a şaptea arte va fi cu noi în continuare şi ne va ajuta, în felul ei special, să ne redescoperim într-o nouă realitate.

Andrei Vornicu: În 2020 avem o ediţie TIFF ieşită din comun. Dacă aţi face abstracţie de ea şi aţi privi retrospectiv, care vi s-a părut cea mai deosebită?
Tudor Giurgiu: Prima, probabil, pentru că era ediţia cea mai imprevizibilă în sensul că nici noi nu eram constituiţi ca o echipă şi nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Pregătirea primei ediţii a semănat foarte mult cu pregătirea acestei ediţii, când am avut sentimentul că jucăm şah cu un adversar necunoscut şi că nu-i putem anticipa deloc proxima mutare. Aşa a fost şi în prima ediţie când nu ştiam ce efect va avea festivalul la public şi dacă va interesa pe cineva.

A.V.: Care a fost cea mai mare satisfacţie pe care v-a procurat-o prima ediţie?
T.G.: Păi, la prima ediţie bucuria enormă a fost că au venit oameni şi că au umplut săli. Încă de atunci am avut nu unul, ci trei cinematografe. Aveam sentimentul că e un pariu cu sens şi că nu era în capul nostru ideea asta de "Mamă, ce festival facem!", ci e for real şi are un efect în rândul oamenilor. Asta a fost cea mai puternică senzaţie.

A.V.: V-aţi dorit în mod conştient să ajungeţi la anvergura pe care a căpătat-o TIFF în timp? Aţi avut un model anume în acest sens?
T.G.: Nu. Pofta vine mâncând. An de an efectul şi feedback-ul din rândul oamenilor ne-a dus mai departe. A fost ca un fel de râu care curge şi care la un moment dat se mai măreşte, o mai ia pe câte o potecă. E important să ştii într-un context în care te măreşti unde să pui punct, unde să pui stop. Am prieteni care sunt nostalgici după atmosfera intimă a primelor ediţii şi li se pare că TIFF a crescut "monstruos" şi e un festival greu de cuprins, ceea ce-i adevărat, dar în egală măsură şi noi simţim foarte clar că nu trebuie să exagerăm şi să ni-l imaginăm că va creşte, că va fi... nu ai unde. Oraşul îţi dă semnalul ăsta că e suficient aşa cum e, că e bine aşa cum e şi că nu trebuie să exagerăm.

A.V.: Există vreo legătură între prima ediţie şi cea de faţă, poate la nivelul unui public foarte select, a unei esenţe?
T.G.: E greu de comparat pentru că ce e bizar în 2020 e că nu vezi oamenii. Eu am avut senzaţia asta la gala de deschidere. Nu simt oamenii, nu văd decât o pereche de ochi. E o ediţie atât de bizară încât aş vrea s-o uit cumva. În egală măsură ne bucurăm că o facem, dar e un an căruia aş vrea să-i dau un delete dacă aş putea. E o ediţie pe care o s-o ducem până la capăt, dar e atât de diferită... Şi când eşti într-un spaţiu mare de cinema, să nu poţi să vezi faţa oamenilor, să-i vezi cum se bucură... la deschidere auzeam reacţii, auzeam râsete, dar nu-i vedeam, şi asta e cumva foarte ciudat.

A.V.: Cred că mai degrabă e un privilegiu în condiţiile de faţă, pentru public, să participe la TIFF. Care a fost momentul în care aţi decis că, totuşi, festivalul va avea loc şi în 2020, indiferent sub ce auspicii şi în ce condiţii?
T.G.: Din martie 2020, de când ne-a fost clar că lucrurile se vor schimba şi va fi un cu totul alt context pentru TIFF, ne-am spus că trebuie să încercăm să-l facem. Noi gândim optimist şi nu dramatizăm, nu ne uităm la drobul de sare care stă să cadă şi recunosc că sunt cel care impregnează gândirea asta. Nu e mai puţin adevărat că tot eu le spuneam colegilor: Se vor deschide sălile de cinema. E imposibil să nu se deschidă. Ei se uitau la mine uşor nedumeriţi, dar eu spuneam că trebuie să deschidă sălile pentru că rămăsesem printre ultimele trei ţări în Europa unde sălile nu erau deschise. Şi iată-ne cu o lună înainte de festival, hotărâţi şi convinşi că vrem să-l facem, dar realizând că, de fapt, tot planul la care noi lucram nu mai e valid, pentru că ne devenea clar că sălile nu se vor deschide. Şi-atunci, într-o lună, a trebuit să ne repliem, să căutăm spaţii în aer liber, să le măsurăm, să le investigăm, şi să mutăm tot festivalul în aer liber. Ăsta a fost un turning point, dar niciodată nu am avut vreo temere cum că nu l-am putea face pentru că ştiam că lucrăm cu oameni foarte buni, care au experienţă în organizare şi nu ni s-au părut niciodată nişte piedici insurmontabile toată organizarea şi toată pregătirea pe care o presupune respectarea măsurilor şi a normelor de pandemie.

A.V.: În condiţiile de faţă mai e rentabil un astfel de eveniment sau e mai degrabă un sacrificiu pe care îl faceţi pentru a continua o tradiţie foarte îndrăgită.
T.G.: E justă întrebarea pentru că e limpede: să ţii atâtea spaţii de proiecţie deschise doar pentru o proiecţie sau două, plus nişte costuri logistice, de tehnică, aducem echipamente din Germania, e limpede că orice judecată pură de business nu funcţionează şi nici nu puteai să gândeşti în termenii ăştia, să pui bilete de 100 lei sau mai ştiu eu cum. Cred că e important în 2020 să arătăm că nu ne dăm bătuţi, că festivalul se întâmplă şi că poţi să dai oamenilor măcar o boare de sentiment că, de fapt, viaţa îşi poate relua cursul ăla pe care îl ştim. Şi faptul că festivalul se ţine face bine la un fel de tonus mental că lucrurile uşor, uşor pot reveni înapoi, chiar dacă eu cred că va fi un proces de durată.

"Cred că tot modelul ăsta de supremaţie a theatricalului o să dispară rapid"

A.V.: Autorităţile nu se grăbesc să redeschidă sălile de cinema, cum nu se grăbesc să redeschidă nici teatrele. Care credeţi că e motivul pentru care cinemaul în România are un statut marginal? E o lipsă de educaţie artistică sau o carenţă la nivel cultural?
T.G.: E simplu: politicienii întotdeauna vibrează la lucrurile de care ei sunt apropiaţi. Sportul, de exemplu. Sportul întotdeauna a fost un domeniu favorit, un mediu în care politicienii se mişcă natural, pe care-l înţeleg, pentru că îi preocupă. Ţin minte când era prim-ministru Tăriceanu, fiind pasionat de maşini, a fost prima dată când se punea în discuţie ca România să găzduiască circuit de Formula 1. Lucrurile se pot întâmpla atunci când politicienii au o coardă sensibilă pentru un anume domeniu. Primăriţa Firea, oricâte s-ar spune, e un om care părea, cel puţin o vreme, foarte apropiată de teatre şi artişti şi a ajutat în mod considerabil: s-au creat teatre, săli, Bucureştiul stă foarte bine în sensul ăsta. Cinemaul nu e sexy pentru politicieni pentru că nu au înţeles, nu s-au apropiat de el, nu îi preocupă, probabil pentru mulţi zona de filme de autor care iau premii e un domeniu cu care să te lauzi, dă bine la export, dar când tragi uşa îi înjuri că zici "Futu-i cu filmele lor, sunt lungi, sunt plicticoase!". După cum ei nu pricep nici măcar dimensiunea asta de business pe care o aduce cinemaul, faptul că s-ar încasa bani enormi în ţară dacă ar stimula în mod financiar aducerea unor producţii străine. Or, de asta sunt dificultăţi. Noi ca breaslă n-am ştiut să punem presiune în momentele necesare, să fim solidari, să avem un lobby puternic. În egală măsură, nu e o problemă care să fie pe agenda curentă, cum n-a fost niciodată. Sunt multe altele care ard.

A.V.: Cum va schimba emergenţa platformelor online industria cinematografică şi cea de festival? Va avea un impact consistent sau e greu de estimat, cel puţin la noi, în România?
T.G.: Eu cred că va fi, cum zic americanii, a disruption will happen soon, pentru că perioada asta a lovit crunt player-ii mari din industria mondială, în special în America. Sunt filme mari care fie erau filmate, fie trebuiau să fie distribuite şi care stau acum în conservă pentru că orice lansare în momentul ăsta înseamnă pierderi de zeci de milioane de dolari. Şi din punctul ăsta de vedere cred că lucrurile se vor schimba radical şi tot modelul ăsta de business existent acum cred că se va transforma pentru că mi se pare aberant să ne mai imaginăm că filmele trebuie musai lansate în cinema, după care trebuie să treacă un timp până ce filmele ajung pe canale pay TV şi eventual simultan pe platforme. Cred că tot modelul ăsta de supremaţie a theatricalului, cum zic tot americanii, o să dispară rapid. Nu ştiu cine va avea curajul prima dată să inoveze şi să propună un model de distribuţie inovativ, radical, care să aibă şi sustenabilitate, dar sunt absolut convins că această difuzare online a filmelor, care în pandemie a fost la putere, lucrul ăsta va afecta major felul în care filmele o să circule. O spun şi de pe propria-mi piele: în primăvara lui 2020 trebuia să facem lansarea Parking în Spania şi co-producătorii cu distribuitorii au concluzionat că pentru un astfel de film, care e fragil, nu e o comedie, e mult mai potrivit să îl lansăm direct în online. Cred că filmul a avut mult mai multă atenţie în Spania în felul ăsta decât dacă am fi avut o lansare tradiţională în cinema - şi nici până azi nu s-ar fi putut întâmpla - în care ne mai băteam cu încă zece filme americane şi ar fi fost încă unul între. Cred că e important să ai viziune şi să îţi asumi riscuri. Asta în anii care vor urma.

A.V.: Ce măsură sau măsuri ar trebui să se ia pentru a se sprijini cinematografia în România?
T.G.: Reforma trebuie să înceapă de la instituţii pentru că modul în care funcţionează instituţiile e unul total rudimentar şi arhaic, adică instituţiile există după nişte reguli de fiinţare care sunt similare cu ale unei agenţii de piscicultură sau silvicultură. Lumea nu înţelege că pentru domeniul ăsta e important să existe consultări periodice cu profesioniştii, să ai sentimentul că, la CNC cel puţin, e un loc super deschis unde ai oameni care să fie competenţi pe probleme de development de proiect, de audit, de finanţare, dar situaţia e tragică pentru că instituţia e slăbită, oamenii sunt puţini, hărţuiţi, prăfuiţi unii din ei, plătiţi prost. Eu de aici aş începe, cu redefinirea rolului acestor instituţii şi a felului în care cinematografia în întregul ei, de fapt, e sprijinită. E important de regândit şi rolul arhivei, felul în care arhiva ar putea să funcţioneze mai mult în online pentru că, iată, revenim la online şi sunt extrem de multe bijuterii şi lucruri care s-ar putea valorifica şi ar putea să fie accesibile publicului larg. Mă refer la stimularea producţiei de film documentar. Sunt atât de multe lucruri care pot fi făcute, dar asta nu se poate face decât cu un moment zero în care trebuie spus: OK, suntem dispuşi să o luăm de la zero, să reconstruim, un efort greu, care trebuie făcut cu oameni noi, cu energie, dar unde trebuie să ai un back-up politic şi unde mediul politic ar trebui să înţeleagă că această redefinire presupune costuri, salarii mai mari. În momentul de faţă asta mi se pare că e o Golgotă de urcat pentru că politicienii, oricâte intenţii bune au, ei văd vârful aisbergului, dar sunt foarte puţini cei care îşi propun, au timp şi vor să intre în măruntaiele de funcţionare şi să îşi bată capul cu redesenarea, fluxuri, proceduri, desfiinţări de instituţii, comasări. Îţi dau un exemplu: România Film, care este un organism muribund, un fel de animal în moarte clinică, dar faţă de care nici un guvern nu a luat o decizie tranşantă: ce facem cu sălile, unde ajung, ce se întâmplă? E lăsată să se zbată şi se târâie de la o guvernare la alta fără să se ia nişte hotărâri. E nevoie de o asumare politică importantă şi să vrei să faci ceva cu cinematografia, dar mi-e teamă că lucrul ăsta n-o să-l prind.

"Lucrez la un proiect despre ce s-a întâmplat la Sibiu la Revoluţie"

A.V.: Voiam să vă întreb când aţi preconiza că s-ar putea întâmpla asta.
T.G.: Eu nu mai cred nimic pentru că realitatea mi-a dovedit că partidele sunt slabe, degeaba există lideri care sunt poate unii cu viziune, unii înţeleg problemele care ne dor, dar la final ajungi să lupţi cu inerţia şi cu imobilismul existent în ministere unde sunt aceiaşi oameni de zeci de ani, funcţionari care în general preferă să nu fie deranjaţi, să nu facă nimic, ideea de reformă îi sperie şi, în concluzie, nu se face nimic.

A.V.: A existat vreun moment de glorie în cinematografia românească a ultimelor trei decenii sau o veritabilă pantă ascendentă?
T.G.: Momentul de glorie a fost când Mungiu a câştigat Palme d'Or, la Cannes 2007. În mod normal, un astfel de moment ar fi trebuit să fie folosit la maxim, să fi generat o transformare a sistemului, să aibă un efect în cascadă în multe direcţii şi zone. La câţiva ani după, îmi aduc aminte şi acum, finanţările pentru film în loc să crească, au scăzut. Efectul, la noi: dacă cineva obţine nişte rezultate, dup-aia lucrurile merg mai prost. Noi funcţionăm total atipic... ţara lui Ionesco. S-a pierdut atunci, după mine, o mare şansă şi probabil că nici noi, ca breaslă, n-am jucat o carte bună, mai radicală şi mai lipsită de compromisuri.

A.V.: În ce proiect personal sunteţi implicat în prezent?
T.G.: Lucrez la un proiect despre ce s-a întâmplat la Sibiu la Revoluţie şi e complicat, e ca şi cum sap în nişte tranşee, dezgrop mult noroi şi multă mizerie adunată acolo. E o poveste delicată pe care puţini o ştiu, dar care în lunile decembrie-ianuarie-februarie '89-'90 a lăsat multe traume în comunitatea locală din Sibiu. Sunt poveşti cutremurătoare. M-am întâlnit cu oameni care au suferit atunci şi care în continuare sunt afectaţi de ce s-a întâmplat. Încerc cumva la anul, să vedem dacă om avea bani, dacă se va putea să spunem povestea acelor zile nebune şi, inevitabil cumva, cred că filmul s-ar putea transforma într-un document despre ce-a însemnat momentul ăsta, decembrie '89 în România, pentru că mi se pare că în afară de Hârtia va fi albastră al lui Radu Muntean, care e un film absolut excepţional, lipsesc filmele solide şi puternice despre acest moment. Cred că e de datoria noastră de cineaşti să vorbim despre istoria recentă. Chiar ieri m-am întâlnit aici, în Cluj, la o terasă, cu un tânăr care m-a abordat, mi-a mulţumit pentru filmul De ce eu? şi mi-a spus că de-abia văzându-l a înţeles ce s-a întâmplat în România anilor 2000 pentru că el de-abia se născuse atunci şi nu avea cum să ştie. Or, cred că e o responsabilitate a cineaştilor de a vorbi despre lucrurile astea.

A.V.: În încheiere, un film preferat sau ceva recomandări în actuala ediţie TIFF?
T.G.: Apa ca un bivol negru e unul dintre filmele pe care le-am văzut la facultate când studiam film documentar şi pe care aş vrea să-l revăd pentru că e în versiune restaurată şi mi se pare un film care a lansat o generaţie mare de regizori şi operatori. DAU. Natasha care mi se pare un film foarte îndrăzneţ şi e de fapt un proiect faraonic pe care puţini şi l-ar imagina fezabil într-o ţară cum suntem noi, unde ne uităm la fiecare bănuţ atunci când facem un film, or în cazul DAU. Natasha au filmat trei ani, 24 ore din 24, un context absolut special. Şi, sigur, ca o plăcere vinovată, am mai spus-o, e filmul Thalasso al lui Guillaume Nicloux, cu Gérard Depardieu şi Michel Houellebecq, care ei joacă propriile roluri. E un film la care am râs copios. E absolut hilară toată circumstanţa de-acolo, iar ei sunt adorabili.

A.V.: Mulţumesc în numele cititorilor LiterNet pentru interviu! Vă şi ne urez tuturor să fie 10 zile în care ploaia să ne ocolească pentru a ne putea bucura de toate filmele TIFF-ului.