Perimetrul cuştii - Totul e bine când se termină

 După ce ne-am obişnuit să fie proiectate asupra noastră, prin intermediul romanelor, filmelor şi spectacolelor, aceleaşi începuturi siropoase ale unor poveşti clişeice de dragoste absolută infuzată cu adrenalină şi o eventuală tragedie de final, Andreea Tănase schimbă cursul shakespearian şi aduce în atenţia spectatorilor viaţa intimă şi sfârşitul relaţiei unui cuplu obişnuit, cu grijile, nevoile şi temerile lor. Curajul textului Totul e bine când se termină (disponibil pe LiterNet aici) necesită o oarecare îndrăzneală şi din partea celor care privesc, fiindcă nu de puţine ori spectacolul regizat de Radu Nica, realizat în cadrul proiectului Drama 5. Ediţia a IV-a, te va incomoda, desemnându-te fără voia ta părtaş la încălcarea intimităţii perechii RADUDARIA şi călcând subtil chiar peste pragul voyerismului. Însă poate cel mai înspăimântător efect al acestei piese de teatru este că te va supune inevitabil unei autoanalize.

Personajele complexe interpretate de Paula Rotar şi Paul Socol nu sunt cu nimic diferite de orice alţi membri ai unui cuplu căsătorit care, după mulţi ani de căsnicie - în acest caz unsprezece la număr - trăiţi zi de zi împreună, se hotărăsc să pună punct relaţiei dintre ei. Motivul este, bineînţeles, nu micile diferenţe dintre cei doi sau unicul moment de infidelitate al bărbatului, nici măcar probleme de sănătate care duc la infertilitatea acestuia, ci cuşca în care se află cei doi şi dorinţa de a lărgi perimetrul ei. "Oamenii vor mereu altceva decât au, ei numesc asta: a visa, eu numesc asta: a nu şti să fii fericit" spune o căţeluşă isteaţă pe nume Marona (personajul central din lungmetrajul de animaţie Călătoria fantastică a Maronei), într-unul din momentele sale de înţelepciune canină care ar trebui trecut într-un calendar inspiraţional, alături de citate chinezeşti antice. Monotonia cuplului şi conflictele de principii sunt doar un pretext pentru a începe o nouă viaţă, pentru a intra în posesia acelui ceva ce lipseşte în prezent, urmată de plictisirea de acel ceva şi reluarea acestui ciclu care nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată sau în momentul în care avem revelaţia că lucrul care ne-a lipsit în tot acest timp este cheia de la cuşca ale cărei gratii ne separă de împlinirea de sine. Fiindcă nu e o crimă să ne dorim mai mult şi să lucrăm în direcţia acesta, dar poate reprezenta o problemă dacă în acest proces uităm de unde am plecat şi câte lucruri avem de fapt.

Distanţa emoţională dintre cei doi este accentuată şi cu ajutorul scenografiei şi al conceptului video semnat de Mihai Păcurar, semnul întrebării-neon din fundal planând deasupra lor ca un simbol al nesiguranţei de-a lungul fiecărei decizii pe care perechea o ia împreună. Deşi locuiesc în acelaşi apartament, comunicarea între ei este realizată de la kilometri distanţă, ambii încercând să pară altceva decât sunt cu adevărat şi blocându-şi astfel vulnerabilităţile şi frustrările care continuă să se acumuleze, chiar şi în situaţiile extreme în care au cea mai mare nevoie unul de celălalt. În aceste cazuri, sintagma "totul va fi bine" apare ca un laitmotiv obsedant al perfecţiunii care nu există. Fiindcă ce înseamnă de fapt asta? "Totul" este un concept atât de abstract şi totuşi atât de concret. Întotdeauna ştim ce înseamnă acest tot pentru noi. Sau credem că ştim. Este orizontul până la care se întinde perimetrul cuştii noastre. Absolutul pe care îl putem atinge doar cu privirea şi cu mintea. Motivul pentru care nu suntem niciodată pe deplin mulţumiţi. La fel ca oricare dintre noi, Daria şi Radu sunt prea ocupaţi să acorde atenţie aspectelor negative ale relaţiei lor, în loc să se concentreze pe ceea ce contează cu adevărat: tot ce au clădit împreună în cei unsprezece ani de relaţie şi cât de bine se cunosc, de fapt, unul pe celălalt. Monotonia şi nepotrivirile cotidiene nu reprezintă intrinsec o fatalitate a unei căsnicii şi în cazurile în care ajung să fie una, pot fi combătute prin metode mai puţin drastice.

Prin cutezanţa lor de a interpreta personajele cu o sinceritate aparte, Paul Socol şi Paula Rotar ne învaţă o lecţie despre ce înseamnă să preţuim cu adevărat lucrurile simple, la pachet cu defectele şi dezavantajele lor, în loc să luăm totul "for granted", cum ar spune americanul. Cu siguranţă, dacă aş fi scris aceste rânduri la o zi după ce am văzut spectacolul, comentariul meu ar fi arătat foarte diferit tocmai pentru că, pe o anumită treaptă, m-am identificat cu situaţia lor şi cu titlul piesei. Am fost orbită de aceleaşi lucruri de care au fost orbite şi personajele, într-atât încât, la un nivel inconştient sau printr-o coincidenţă teribilă, eram pe cale să îmi închei propria relaţie în baza conceptului "totul e bine când se termină", astfel ratând toată esenţa întregii poveşti pe care textul Andreei Tănase ne-o expune. De fapt, în realitate, cheia cuştii suntem chiar noi. Iar totul e bine când continuă...