sâmbătă, 7 noiembrie 2020

Conversaţii cu oameni dragi (I) - Unde se sparg valurile din Marea Neagră

 Preambul


Se întâmplă să îţi doreşti ceva, dar să nu poţi preciza ce anume sau cum anume să fie, în ce mod să ţi se materializeze dorinţa.
Aşa am păţit eu.
Scriu şi doresc să scriu, dar oscilam între poveşti pentru copii ori pentru oameni mari, între "idei creţe" sau lucruri serioase scrise mai ales pentru ai mei dragi (nu o dată m-am gândit să fiu un fel de Neagoe Basarab actual, care să dea sfaturi fiului său Teodosie, adică să aibă parte copiii, nepoatele şi alţii atât de apropiaţi mie, negru pe alb şi mură-n gură, de experienţa unui om foarte atent la experienţele altora şi la cele personale, aşa cum sunt eu. Ar fi fost un "îndreptar de viaţă").
Imensă naivitate! Câte lecţii de viaţă nu primim, câte sfaturi binevoitoare... Cine le urmează? Numai aceia care oricum le-ar fi urmat, cu sau fără "îndemnurile mele înţelepte".
Aşadar, ideea cade...
Altceva? Altceva? Îmi doresc să fie din zona aproapelui... Îmi doresc să...
Şi mi-a "picat din cer" răspunsul EXACT, de parcă ar fi ştiut mult mai bine decât mine ce simt că mi se potriveşte ca o mănuşă, chiar dacă va fi prima dată că încerc aşa ceva, trebuie să o mărturisesc.
Cum o fi ghicit Răzvan Penescu, sufletul şi coordonatorul LiterNet, de m-a întrebat dacă aş fi de acord să fac interviuri cu oameni dragi, cu oameni apropiaţi mie? Cum o fi ştiut că, DA, am cunoscut şi cunosc oameni extrem de valoroşi din domenii diferite, oameni ce îmi sunt foarte dragi şi a căror carieră, experienţă, talent merită multă atenţie, merită cunoscute.
Nu mă mai întreb, ci o iau ca pe un dar de preţ, în timp ce, la rândul meu, vreau să scot la lumină şi să vă dăruiesc portretele unor oameni interesanţi şi frumoşi din toate punctele de vedere. "Aleşii" mei îmi sunt atât de aproape, încât le voi vorbi la persoana întâi singular.


*
Un pseudo-interviu cu tatăl meu,
inginerul Mircea Ulubeanu, inventatorul stabilopodului

Culmea! Vă promit interviuri şi nu mă ţin de cuvânt? Nu vă temeţi, sunt om serios. Însă cum să nu încep seria portretelor chiar cu tatăl meu? Cum să îl ignor tocmai pe el, pe acela a cărui viaţă o cunosc atât de bine?

Problema care apare, faptul că el a plecat dintre noi acum cincisprezece ani, face imposibil dialogul "live", însă pentru mine nu este o piedică. Am trăit lângă el până în ultima sa clipă şi pot oricând răspunde în locul său la cele mai multe întrebări, pot oricând imagina un dialog tată - fiică, fără să îi pun în gură idei şi cuvinte pe care el nu le-ar fi rostit. O fac cu emoţie şi cu multă dragoste şi nădăjduiesc că tatăl meu ar fi fost mulţumit de ideea mea şi ar fi acceptat o astfel de evocare "în lipsă". Va fi aşadar un pseudo-interviu, aproape adevărat.



Mircea Ulubeanu

Nicole SimaDragă Tati, îmi amintesc că de foarte multe ori, interlocutorii îţi reţineau numele cu "H" - Hulubeanu - , iar tu îi corectai.
Mircea Ulubeanu: Nu era vina lor, cuvântul hulub (porumbel) este mai des folosit, dar eu le spuneam că Ulubeanu este cu "U" de la ulubă.

N.S.: Adică?
M.U.: Uluba este una dintre cele două prăjini care se pun la căruţă, iar calul stă între ele. Dar poate mă întrebi şi de unde vine numele Mircea.

N.S.: Te întreb. De ce Mircea?
M.U.: Pentru că m-am născut la 21 Decembrie 1912, dată la care regina Maria l-a născut pe fiul ei, principele Mircea, acela care a trăit foarte puţin, dar al cărui nume s-a dat atunci tuturor băieţilor veniţi pe lume.

N.S.: Foarte interesant, mai ales că şi mama a primit un nume din oficiu, Victoria, ea fiind născută la Paris puţin după armistiţiul care a asigurat victoria Antantei din 11 Noiembrie 1918.
M.U.: Despre mama ta, dragostea vieţii mele, sper că vom mai vorbi.

N.S.: Vom vorbi, negreşit, ştiu bine cât de mult v-aţi iubit... Dar acum, când suntem doar noi doi, vrei să îmi spui cum erai în copilărie, în tinereţe?
M.U.: Ca băieţii. Genunchi juliţi, uneori le dădeam emoţii părinţilor, tata îmi mai dădea câte o "corecţie" - la vremea respectivă se spunea că "bătaia e ruptă din Rai" - , dar întotdeauna îmi lua apărarea dacă avea loc ceva deosebit care să îi supere pe unii.. Eu aveam simţul dreptăţii, toată viaţa l-am avut, şi, de exemplu, când am fost ţinuţi la şcoală în frig în timpul iernii, am spus colegilor că nu ar strica să dărâme soba dacă tot nu folosea la nimic.

N.S.: Haha! Halal! Ce s-a întâmplat până la urmă? Au dărâmat-o?
M.U.: Da. Eu nu am pus mâna, dar se pare că am fost autorul moral. Frumos a fost că nimeni nu a suflat o vorbă atunci. Cum de a răsuflat totuşi povestea, nu ştiu, însă tata a fost chemat la şcoală. Eram primul în clasă, nu prea aveau ce să îmi facă. M-au chemat şi pe mine, tocmai înainte de vacanţă şi m-au pus să mă tund. Aveam păr aşa frumos, păcat de el! Dar, ca să îmi arăt nemulţumirea, m-am ras în cap, mi-am dat cu cremă pe chelie ca să lucească mai tare şi m-am înfăţişat la cancelarie, scoţând şapca de licean şi salutând ceremonios: "Să trăiţi!" Poate m-o fi "blestemat" atunci directorul, că am chelit apoi destul de tânăr.

N.S.: Noroc că tu eşti frumos şi cu chelie!
M.U.:...?! Mai târziu, ca student, m-am apucat de diverse sporturi destul de periculoase: hochei pe gheaţă, rugbi, ba chiar, fără să afle mama, m-am înscris la jiu jitsu. Şi am venit într-o zi cu nasul strâmb, iar la masă stăteam cumva într-o parte ca mama să îmi vadă partea bună. Evident, imediat şi-a dat seama că e ceva în neregulă şi a trebuit să-i mărturisesc adevărul. Mamele au întotdeauna un al şaselea simţ!

N.S.: Pe lângă sporturi ai mai făcut altceva în afara şcolii?
M.U.: Când au dat-o pe Florica, sora mea mai mică, la balet, m-au înscris şi pe mine. Profesoara era celebra Floria Capsali, foarte tânără pe atunci. Nu am făcut mulţi purici, eram un antitalent. În schimb, la muzică eram bun şi m-au dat la vioară. Am studiat la Conservator cu un mare profesor de vioară şi violă al vremii: Silvio Florescu.

N.S.: Dar până la urmă ai urmat Politehnica şi ai devenit inginer. Ca un clişeu, copiii tăi, Simi şi cu mine am urmat şi profesat ceea ce tu ai fi vrut, poate, să urmezi în continuare, adică muzica.
M.U.: Cine ştie... haide să nu intrăm acum în fineţuri psihologice, fiindcă şi copiii tăi au făcut ştiinţe exacte şi nu muzică.

N.S.: Ai dreptate, nu mai analizez, ci te întreb în continuare. Limbi străine?
M.U.: Era la modă limba franceză. Am studiat-o cu sârg, eram perfect la ortografie şi citisem şi literatura clasică.

N.S.: Eu îmi amintesc cum ne citai uneori din Cidul lui Corneille: "Rodrigue, as-tu du coeur?"
M.U.: Aşa e, Cidul este un moment important din cultura franceză, fiind prima tragedie clasică a teatrului francez. A avut premiera în anul 1636 şi a fost apoi publicat sub formă de carte în anul 1637.

N.S.: Tată dragă, nu cred că se mai "aude" azi prea des de Cidul sau de Corneille. Engleză ştiai?
M.U.: Engleză nu, dar germana da. Mai mult citit decât vorbit. Sigur că atunci când a început să se vorbească mai mult engleza, am început să înţeleg şi eu câte ceva, mai ales că citeam articole de specialitate în toate aceste trei limbi.

N.S.: Văd că începi să vorbeşti despre specialitate. Ai ales Politehnica.
M.U.: Am avut profesori eminenţi în liceu şi aş fi putut alege o altă facultate la fel de bine. La Mihai Viteazul, la limba română şi latină ne preda însuşi Eugen Lovinescu. Uite, acum, fiind pasionat de istorie, dacă m-aş mai fi născut o dată, m-aş fi făcut arheolog. Am ales Politehnica şi am studiat cu sârg.

N.S.: Am văzut cum arată câteva din caietele pe care le-ai păstrat şi sunt impresionată...
M.U.: Am păstrat caietele cu desene. Sute de scheme, la materia numită "Poduri metalice". Profesorul ni le controla absolut pe toate cu mare atenţie.


File din caietele de "Poduri metalice"

N.S.: Mie mi se par perfecte.
M.U.: Îţi dai seama că în meseria mea nu merge altceva decât perfecţiunea. Orice greşeală, cade podul, se dărâmă clădirea, mor oameni.

N.S.: Erai încă student când ai proiectat casa familiei Ulubeanu.
M.U.: Aşa este. Tatăl meu a primit în dar un teren de la o mătuşă de-a lui care nu avea moştenitori. Condiţia a fost să construiască o casă pentru familie. Şi acesta a fost primul meu proiect.

N.S.: Ţi-ai iubit şi respectat mult părinţii.
M.U.: Din nenorocire, pe tata l-am pierdut mult prea devreme, pe când împlinise 53 de ani. O banală apendicită care a devenit peritonită, în anul 1937, fără antibiotice... Moarte sigură. Asta a fost.

N.S.: Şi tu abia ieşeai tânăr inginer.
M.U.: Nu a fost uşor. Am devenit capul familiei. Trebuia să îmi întreţin mama şi sora.

N.S.: Ai mers de la bun început pe şantiere. Am văzut o scrisoare de-a bunicii mele în care, ca o mamă grijulie, îţi spunea ce să mănânci, să nu îţi încarci stomacul seara, mai ales cu carne. Şi îţi mi spunea cât de dor le este de tine şi câtă nevoie ar avea sora mai mică să fii lângă ea.
M.U.: Când am spus că nu a fost uşor, nu m-am referit numai la mine. Înţeleg acum şi înţelegi şi tu că mamei i-a fost cel mai greu. Văduvă, cu griji şi, pe deasupra, după puţini ani a început şi războiul. Imediat cum mi-am luat diploma de inginer, în iunie 1938, m-am angajat la Administraţia Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe Apă (PCA), şi am fost numit şef de secţie. Salariul era foarte bun atunci şi unul dintre profesorii mei ne spusese că un inginer lucrează din greu în lunile de vară şi iarna îşi poate permite să se odihnească pe Coasta de Azur. Nu a mai fost cazul cu războiul şi apoi venirea comunismului. În timpul războiului, ca să scăpăm de bombardamente, tot PCA-ul a plecat din Bucureşti.

N.S.: În refugiu, cum se spunea.
M.U.: Da. Desigur, mi-am luat şi familia. Întâi ne-au mutat în Ardeal, la Cincşor. Erau mai multe familii de ingineri de care ne-am apropiat şi am rămas apoi buni prieteni. Un alt loc de refugiu a fost Poiana Mare, mai la sud de Craiova. Peste tot, oamenii erau foarte primitori, aşa încât, uneori, puteam uita chiar faptul că eram în plin război. Atunci am remarcat pentru prima dată anumite diferenţe dintre felul de a fi al ardelenilor faţă de olteni.

N.S.: Haha... Ca şi în glumele cu olteni sau ardeleni?
M.U.: Să zicem... Oricum, veniserăm peste ei, li se rechiziţionaseră cele mai bune camere, nici lor nu le era uşor, aşa încât le eram deosebit de recunoscători.

N.S.: După război te-ai căsătorit.
M.U.: O iubeam pe mama voastră deja de câţiva ani, dar ne-am căsătorit în decembrie 1944. Era cea mai frumoasă, cea mai bună, fină, generoasă, optimistă fiinţă din lume. Avea darul de a-i mulţumi pe toţi şi nu critica niciodată pe nimeni. A devenit o mamă extraordinară.

N.S.: Mie-mi spui? Mamă şi apoi bunică tot atât de bună şi devotată. Cum a fost după căsătorie? Eraţi în Bucureşti, nu-i aşa?
M.U.: Nu eram. Am plecat imediat la Timişoara unde mă chema datoria. Se terminase cu PCA şi m-am angajat la un grup de şantiere din oraşul de pe Timiş. Acolo s-a născut Simi, fratele tău. Ce mândri eram! Ce fericiţi!

N.S.: Te cred!
M.U.: Mai târziu am fost inginer şef la Întreprinderea de Construcţii feroviare Iaşi. Simi era mic şi a avut loc atunci o ploaie cu grindina cât oul, eu eram la lucru şi când am ajuns acasă nu i-am găsit. Am umblat înnebunit prin tot oraşul. Muriseră oameni, cai, alte animale din gospodării. Din fericire, ei erau bine, într-o cofetărie. Intrase apa până la genunchi, dar Simi, mic, era cocoţat pe o masă şi nu s-a udat. A fost momentul în care am realizat că, la nevoie, eu mi-aş da şi viaţa ca să le fie lor bine.

N.S.: Mi-ai spus-o şi mie, de nenumărate ori "Mi-aş da viaţa pentru voi!"
M.U.: Am spus-o din tot sufletul! După ce te-ai născut şi tu, m-am angajat la Ministerul Transporturilor, în Bucureşti (în timp a avut mai multe titulaturi, ultima fiind IPTANA - Institutul de Proiectări Transporturi Auto, Navale şi Aeriene).

N.S.: Şi acolo ai rămas până la pensie. Ştiu sediul, lângă Gara de Nord şi ştiu cum veneai zilnic pe jos de la Institut până acasă. Cu un ocol prin Piaţa Matache Măcelarul, ca să nu vii cu mâna goală.
M.U.: Asta era mişcarea zilnică obligatorie, aproape 4 kilometri.

N.S.: În plus făceai gimnastică tot zilnic şi tot "obligatorie".
M.U.: Mi-a folosit foarte mult mişcarea, mai ales că de sporturi mă lăsasem. Doar înotul vara şi excursii pe munţi cu voi.

N.S.: Aveai tu o vorbă: "le mouvement c'est la vie!" Mişcarea este viaţă. Haide să vorbim şi despre mişcarea valurilor. De fapt, despre activitatea ta în ingineria navală.
M.U.: Au fost multe lucrări: la Galaţi şi la Constanţa. Eram tot timpul pe şantier.

N.S.: Asta ţin şi eu minte. Plecai devreme de tot cu trenul şi reveneai seara târziu.
M.U.: Uneori eram atât de obosit la întoarcere, încât, dacă nu aveam loc în compartiment, stăteam în picioare pe coridor şi adormeam.

N.S.: Adormeai în picioare... precum caii... aproape că mă faci să râd, dar îmi închipui cât de obosit puteai fi.
M.U.: A meritat. Mă pot uita la câteva şantiere navale şi pot recunoaşte lucrările al căror proiectant şef am fost: Cala de construcţie şi lansare pentru nave de 20.000 tdw de la şantierele navale Galaţi.

N.S.: Tdw?
M.U.: Tone deadweight. Este unitatea de măsură în tone care arată capacitatea de încărcare totală a unei nave. Apoi Portul de turism şi sport Tomis, din Constanţa, cu diguri, bazin, cheiuri.

N.S.: L-am văzut. O realizare frumoasă!
M.U.: În anul 1958 era mare pericol. Faleza Constanţei risca să se prăbuşească. Am intervenit imediat cu o lucrare importantă de consolidare, un sistem de chesoane distanţate pentru care am primit un brevet de inovaţie şi chiar un mic premiu în bani.

N.S.: Ai mai multe brevete de inovator în sertar, dar şi alte brevete de inventator.
M.U.: Mi-ai cotrobăit prin sertare?

N.S.: Haha! Cum altfel? Ţi-am cotrobăit. Dar nu vreau să te întrerup acum. Ce lucrări au urmat?
M.U.: De atunci încolo, toate proiectele au fost legate de portul Constanţa. Întâi Sistematizarea portului Constanţa în limitele iniţiale urmată de Extinderea portului Constanţa în limitele de 523 ha, cuprinzând diguri de adăpostire 5.334 m, cheiuri 12.165 m, bazine 154 ha, platforme portuare 269 ha, drumuri 12 km, magazii 320.000 mp, 194 macarale de chei şi poduri descărcătoare, inclusiv 7000 m căi de rulare, utilităţi diverse.

N.S.: Sunt impresionată, dar sper că nu ai pretenţia să le memorez.
M.U.: Nu, nu, nu, am vrut numai să înţelegi că s-a muncit din greu ani de zile şi au fost realizări importante.

N.S.: Ştiu asta şi mai ştiu că în acei ani a început frumoasa şi lunga colaborare cu ICH Constanţa (Întreprinderea de Construcţii Hidrotehnice).
M.U.: Colaborare şi respect reciproc. Sunt multe nume, dar eu îl voi spune acum pe cel al directorului acestui institut, Laurenţiu Ţoringhibel, un inginer excepţional, un om deosebit care merită amintit. Pentru mine, ICH însemna muncă, pentru voi, vacanţă. Şi mă bucuram că an de an ni se punea la dispoziţie o cameră la Baraca ICH din Eforie Nord, care funcţiona iarna pentru muncitori şi vara primea oaspeţi pentru sezonul estival.

N.S.: Era minunat! Pe un lung coridor, primeam o cameră cu patru paturi, cu o chiuvetă şi o masă. Grup sanitar comun şi duşurile cu apă rece. Nu ne păsa. Şi cum de multe ori tu nu îţi luai concediu şi rămânea un pat liber, nu scăpam ocazia şi invitam imediat pe cineva să îl ocupe. S-a întâmplat chiar să fim cinci în primitoarea cameră, al cincilea dormind pe o saltea pneumatică sau, în cel mai bun caz, pe un pat pliant. În perioada extinderii portului ne-ai mai dăruit un "frate": StabilopodulÎl consider "copilul" tău, deci fratele nostru de beton. Vorbim puţin despre el?
M.U.: Sigur că da! Ca să găsesc soluţiile cele mai potrivite din toate punctele de vedere - rezistenţă la valurile specifice Mării Negre, durată de viaţă, costuri -, m-am documentat şi am fost la zi cu ce era în lume în domeniu. Reviste de specialitate, dar şi vizite la porturi importante: Gdansk şi Gdinia din Polonia, Moscova, Leningrad, dar şi la Marsilia sau Rotterdam. Dacă se miră cineva cum de eram trimis cu toată încrederea atât în ţări comuniste cât şi în cele capitaliste, voi răspunde răspicat: îmi iubeam ţara şi nici nu aş fi părăsit-o, nici nu aş fi denigrat-o.

N.S.: Asta eu ştiu, dar cum de o ştiau şi ei?
M.U.: Aveau "antene" peste tot. Am avut dovada cea mai palpabilă la Bucureşti, când venise un antreprenor francez să negocieze pentru o macara. Eu vorbeam direct, fără translator şi au fost câteva minute în care am rămas singuri. Atunci a vrut să profite şi, pe de-o parte, a vrut să mă determine să vin în Franţa, că mă angajează imediat, pe de altă parte, a început să mă tragă de limbă despre viaţa din România. Cu mine nu i-a mers deloc. Am lăudat ţara şi l-am făcut să înţeleagă şi că nu mă poate convinge să plec.

N.S.: Ştiu cum vine asta. Dacă tu cunoşti lipsurile copilului tău, de exemplu, e una. Dar să vină cineva străin să ţi-l critice, te cam supără şi scoţi în evidenţă numai partea bună ca să îl contrazici.
M.U.: Da. Însă cum de încă de a doua zi am fost felicitat şi nu mi s-au mai pus piedici de călătorie? Mister! M-au trimis în Italia, în Cipru, în Grecia, în Kuweit, Japonia, Nigeria. Fie pentru documentare, fie pentru posibile proiecte pentru care am participat la licitaţii. Era apreciată partea tehnică, dar partea comercială dădea greş. Să îţi amintesc cum a fost în Grecia. Ne-a invitat însuşi Onassis care dorea un port de agrement. Se documentase asupra noastră.

N.S.: A, da! Ţin minte că v-aţi întâlnit întâmplător dimineaţa în ascensor, tu ştiai cum arată, l-ai salutat şi ai vrut să te prezinţi, iar Onassis ţi-a răspuns că ştie cine eşti.
M.U.: Aşa este. M-a impresionat să văd cât de implicat era şi faptul că nu lăsa deloc lucrurile la voia întâmplării. Eu am admirat întotdeauna omul muncitor. Dar, la finalul negocierilor, lui i-a convenit soluţia noastră, a dorit să îi facem portul, însă a propus plata eşalonată şi nu în dolari, ci în petrol. Din păcate, propunerea sa nu a fost acceptată de partea română. Ar fi fost o afacere foarte profitabilă în timp pentru România, căci abia apoi a crescut enorm preţul petrolului.

N.S.:...nu a fost să fie...
M.U.: Cum zici tu...

N.S.: Aşadar, stabilopodul?
M.U.: Cum ţi-am spus, eram foarte la curent cu soluţiile de ultimă oră şi cunoşteam soluţia tetrapodului francez. Nu era nicidecum potrivită pentru Marea Neagră.

N.S.: De ce?
M.U.: Pentru că furtunile din Marea Neagră pot atinge un nivel mult mai mare decât în Mediterană şi digurile trebuie să reziste. Am ţinut cont de toţi parametri şi am imaginat un bloc de beton care să se agaţe în mod natural de vecinii lui, indiferent în ce poziţie s-ar afla.

N.S.: Asta este povestea cu strugurii?
M.U.: Este mai mult o sugestie. Întrebat de un reporter cum de mi-a venit ideea, am spus că am observat cum se agaţă între ele ciorchinii goliţi de boabe. Dar treaba a fost mult mai complicată. Am lucrat cot la cot cu Mircea Lateş, inginerul cu care făceam toate experienţele de laborator.


Mircea Ulubeanu (stânga) cu Mircea Lateş

Se simulau furtunile la scară redusă şi se vedea care este efectul valurilor în diferitele situaţii. Chiar şi capetele stabilopodului au avut diverse forme, până la varianta finală care se agaţă cel mai bine şi mai economiseşte puţin material. Să nu uităm că înainte digurile erau apărate de nişte cuburi mari care nici nu făceau aceeaşi treabă şi în care intra mult mai mult material. Stabilopodul are aceste două calităţi: economie şi eficienţă. Valurile îşi disipează forţa, spărgându-se în zidul de stabilopozi, iar faptul că ei se agaţă unii de alţii nu permite acestui zid protector să alunece în mare.

N.S.: Îmi amintesc perfect acea perioadă. Uneori ne aduceai acasă acei mici stabilopozi şi fotografii cu valurile simulate din laborator. Era palpitant şi pentru noi să asistăm la naşterea lor. Am păstrat unul cu capete rotunde şi altul cu ele pătrate. Ca amintire...
M.U.: Primul stabilopod a ieşit pe de pe şantier spre diguri în vara anului 1963. Reporterii urmăreau evenimentul. Îi vedeai pe tot traseul.


Stabilopodul către port (primul drum)

N.S.: Ştiu că a fost brevetat în România şi în multe alte ţări.
M.U.: Da, invenţia a fost brevetată întâi în România şi apoi în Anglia, Republica Federală Germania, Franţa, India, Italia, Japonia.


Mircea Ulubeanu (al doilea din dreapta) în faţa stabilopozilor

N.S.: Grozav! Dar mai văd în sertarul tău alte brevete de inventator.
M.U.: Ştii cum e... stabilopodul are o formă simpatică, este vizibil, dar celelalte invenţii nu se văd cu ochiul liber. Ţi le menţionez: Sistem constructiv pentru echilibrarea zidurilor de chei şi apoi o altă invenţie, Zid de chei pentru micşorarea reflexiei valurilor.

N.S.: Am convingerea că sunt importante, aşa cum şi o altă lucrare este deosebit de importantă. Ştii despre ce lucrare vorbesc?
M.U.: Sigur că ştiu. Erai destul de mare când am proiectat Docurile uscate pentru construcţii şi reparaţii de nave de 150.000 tdw de la Şantierul naval Constanţa.

N.S.: Ţin minte stresul enorm, până în ultima fază a construcţiei, pentru că existau izvoare subterane care ţâşneau când îţi era lumea mai dragă. Abia reveneai de la Constanţa cu ultimul tren de seară şi primeai telefon urgent să revii la prima oră, fiindcă iar iese apă în altă parte.
M.U.: Cu greu am stăpânit acele izvoare, dar iată că am reuşit. Lucrarea s-a recepţionat cu mare tam-tam, la cel mai înalt nivel şi apoi a avut loc construcţia şi lansarea la apă a primei nave. S-a construit nava Independenţa de 150.000 tdw, eveniment deosebit, "onorat" de cuplul Ceauşescu, Elena fiind aceea care trebuia să boteze vasul cu sticla de şampanie. Dar sticla nu s-a spart, spre dezamăgirea bătrânilor "lupi de mare", care au socotit momentul de rău augur. Din nenorocire, această navă-petrolier a fost lovită în strâmtoarea Bosfor de către o navă grecească, o mare cantitate de petrol s-a vărsat în mare, a luat foc, au murit aproape toţi marinarii, 42 din cei 45 existenţi la bord şi nava nu a mai putut fi reparată, având stricăciuni prea mari.

N.S.: Îngrozitor! Mai ales pentru vieţile oamenilor care mai aveau puţin până acasă...
M.U.: Teribil! Sigur că, de fapt, nu a avut nicio legătură cu sticla de şampanie, dar povestea este adevărată, ceea ce mă face să zic că nu e bine să fii superstiţios.

N.S.: Aduce ghinion???
M.U.:.... Pentru mine venise vremea să ies la pensie, dar am mai rămas câţiva ani. Începuse un nou proiect, Noul port Constanţa Sud - Agigea. Nu am rămas până la finalizarea acestuia, ci am lăsat colegii mai tineri să lucreze în continuare, nu pentru că nu aş mai fi putut lucra, mintea îmi mergea strună, dar nu am vrut să se mire cineva şi să se întrebe ce mai caut eu acolo.

N.S.: Delicateţe maximă. Dar trebuie să spunem că nu a fost atât de neplăcut să rămâi acasă, pentru că deveniseşi între timp bunic.
M.U.: Am retrăit sentimentele de fericire şi mândrie avute la naşterea voastră. Şi tu şi Simi mi-aţi dăruit nepoţi dragi. Cel mai preţios cadou!

N.S.: Cu care ocazie ai căpătat şi un nume nou... hahaha... Tu şi mama aţi devenit Meme şi Pepe. Nu numai pentru nepoţi, pentru toată lumea. Nici măcar mie nu îmi mai vine acum pe limbă "tati", cum îţi spuneam, ci Pepe. Asta arată mult şi mă bucur.
M.U.: Vrei să mă mai întrebi ceva?

N.S.: Pentru familia ta extinsă ai rămas capul familiei. Te socoteam "patriarhul" familiei. Poţi să ne dai încă un sfat pe lângă exemplul personal, acela al unui om drept, cinstit, muncitor, talentat?
M.U.: După o viaţă întreagă în care am întâlnit tot felul de oameni, de situaţii, vă spun acum un singur lucru: "FIŢI ÎNGĂDUITORI!"

Post scriptum

În octombrie 2019 m-am trezit cu o surpriză extrem de plăcută:
Muzeul Universitatii Politehnica din Bucuresti
"Începând cu 1 octombrie 2019, în cadrul programului "Exponatul lunii", Muzeul U.P.B. aduce în atenţia publicului vizitator "model Stabilopod", invenţia inginerului român Mircea Ulubeanu."
Urma şi o mică descriere a invenţiei, plus un scurt CV cu datele pe care deja le cunoaşteţi...

Imediat ce am aflat, am postat pe facebook câteva cuvinte pe care le redau mai jos: "Am trăit alături de tatăl meu, inginerul Mircea Ulubeanu, toate momentele de creaţie (căci nu o pot numi altfel!) a stabilopodului şi a altor invenţii şi inovaţii în domeniul ingineriei hidrotehnice. Mulţumesc Muzeului Universităţii Politehnica din Bucureşti că aminteşte generaţiilor de viitori ingineri faptul că ingineria românească are înaintaşi de valoare."

Am fost în vizită la muzeu, cu multă emoţie şi bucurie, împreună cu Diana şi Sara, fiica şi nepoata mea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu