Conversaţii cu oameni dragi (II.1) - Eu nu mai pot plânge!

 

Nicole Sima: Dragă Mirjam, ne-am întâlnit pentru prima dată la căsătoria fratelui meu, Simi, cu Ada, fiica ta. Eu mai ştiu şi data: 14 august 1978. Ani de zile ţi-am vorbit cu "dumneavoastră" şi ne-am văzut numai cu ocazii speciale. Eşti medic şi erai ocupată de dimineaţa până seara. Însă nu a trecut prea mult timp şi părinţii noştri s-au apropiat de voi, cei doi cuscri ce le deveneau buni prieteni.
Mirjam Bercovici: Aşa este, dragă Nicole, ne-am înţeles foarte bine cu ei şi i-am iubit pe amândoi.

N.S.: Ei nu mai sunt, dar eu doresc să stăm de vorbă din poziţia în care am ajuns noi două acum, adică foarte apropiată, în special în ultimii ani.
M.B.: În "vremuri normale" avem o zi de vizită pe care o aştept cu plăcere.

N.S.: Sigur, vinerea vin la tine şi vorbim câte-n lună şi-n stele. Nu ne ajunge timpul. Mai greu a fost cu pandemia, dar am găsit o modalitate de a nu renunţa la conversaţii.
M.B.: Ne vedem pe Skype.

N.S.: Să ştii că te admir din suflet văzând cum te-ai adaptat la nou, de la computerul pe care îl foloseşti de ani buni, la telefonul mobil şi multe altele.
M.B.: Pentru ce de miri? Te uiţi la vârsta mea?

N.S.: De fapt, mă uit, dar nu vreau să te "forţez" să o divulgi, dacă nu vrei. Însă eu socotesc că anii bine purtaţi sunt de laudă, aşa încât nu ar fi neplăcut pentru tine să se ştie câţi ani ai.
M.B.: Dacă tu spui lucrul acesta, voi face aşa: împlineam 27 de ani în anul naşterii tale. Să te văd acum ce mai zici!

N.S.: Ha-ha, mi-ai făcut figura! Asta este... Va trebui s-o spun şi eu: m-am născut în anul 1950, iar tu, până atunci...
M.B.:... trăisem deja cel mai negru coşmar... dar poate nu intenţionezi să începi chiar cu acest subiect.

N.S.: Toate la timpul lor. De fapt, ţie ţi s-au luat multe interviuri în care ai spus atâtea lucruri interesante despre viaţa ta, despre Holocaust, despre oamenii întâlniţi... Va fi dificil de spus ceva nou aici, dar sper că apropierea dintre noi va scoate la iveală mai multe sau, cel puţin, vom putea avea o abordare diferită. Nici măcar nu voi socoti că îţi iau un interviu. Este vineri, suntem împreună, povestim.
M.B.: Am un mare bagaj de amintiri, este adevărat, povestim...

Selfie, vinerea, în vizită la Mirjam

N.S.: Oraşul tău de baştină, oraşul în care te-ai născut, ai mers la şcoală, ai avut prieteni, poate şi prima dragoste adolescentină, este Câmpulung Moldovenesc.
M.B.: Ştii, Nicole, eu nu m-am mai putut întoarce niciodată în acest oraş în care am trăit până la vârsta de 18 ani.

N.S.: Da, ştiu şi te înţeleg... (sună telefonul)
M.B.: Scuză-mă, e sora mea.

N.S.: Ce mai face tanti Sisi? Aşa îi spuneau Ada şi ceilalţi din familie.
M.B.: Da, mie îmi spuneau Mimi şi ei Sisi. O cheamă Sylvia şi este cu aproape patru ani mai mică decât mine. Să îţi povestesc ceva amuzant de la venirea ei pe lume. Eram sigură că barza îmi va aduce un frăţior şi am fost foarte dezamăgită când am aflat că e fetiţă. Dar când am auzit că i s-a dat numele de Sylvia mi-a trecut toată supărarea, pentru că era numele verişoarei mele preferate, mai mare decât mine.

N.S.: Trăiţi în oraşe diferite, tu eşti în Bucureşti şi dânsa la Iaşi.
M.B.: Dar vorbim de mai multe ori pe zi, ne spunem totul, ne sfătuim. Eu mă bazez mult pe înţelepciunea şi calmul surorii mele. Suntem foarte apropiate, însă avem firi deosebite. Ea este cea cuminte.

N.S.: Ha-ha!
M.B.: Ca soră mai mică, i-a convenit sau nu i-a convenit, m-a urmat în foarte multe direcţii: eu luam lecţii de pian, Sylvia lecţii de pian, eu învăţam limba ebraică, trebuia şi sora mea să înveţe...

N.S.: Până la urmă, tu ai studiat medicina şi nici dânsa nu s-a lăsat mai prejos, a ales tot medicina. Să revenim puţin la copilărie. Spuneai că Sisi era cea cuminte.
M.B.: Eu mai făceam figuri uneori şi tata ştia să mă pună imediat la punct. Pe ea nu a atins-o niciodată. Nu avea de ce. Tatăl nostru a fost un geamgiu şi tinichigiu foarte bun. Până şi astăzi rezistă multe dintre lucrările lui importante. Are numele inscripţionat pe acoperişul bisericii din Câmpulung, dar a lucrat şi în zonă, în afara oraşului. Toate geamurile de la Castelul Regal din Valea Putnei erau puse de tatăl meu.

Valea Putna, Castelul Regal

N.S.: Avea şi un magazin în Câmpulung.
M.B.: Era un magazin de sticlărie şi alte lucruri necesare într-o gospodărie, dar şi unele obiecte mai frumoase pe care îmi plăcea mie să le aranjez în vitrină.

N.S.: Ajutai la vânzare?
M.B.: Sigur că da! Îmi luam cărţile şi caietele de şcoală şi îmi făceam lecţiile acolo şi când venea câte un client ştiam să îl servesc şi să ţin socoteala la bani. Eram mândră de mine atunci când reuşeam să cer câţiva bănuţi în plus.

N.S.: Aveai talent de om de afaceri?
M.B.: Nu ştiu. Nu am apucat să aflu. La şcoală învăţam foarte bine şi eram prima în clasă. Părinţii noştri, oameni muncitori, au făcut imposibilul ca noi să învăţăm cât mai mult. Şi carte şi gospodărie. Pasiunea mea era istoria.

N.S.: Dar te-ai făcut medic şi eu ştiu şi când ai luat această hotărâre, însă întâi te rog să îmi povesteşti puţin despre preţiosul dar pe care l-ai primit când ai împlinit 18 ani.
M.B.: Am primit un album de amintiri, care mi s-a părut atunci deosebit de frumos, având coperta de piele maro şi foile din interior mai groase, de culoare crem. Mi l-a dăruit un bun prieten, Bondy, care mi-a scris şi o dedicaţie deosebită. Albumul urma să adăpostească amintiri de domnişoară, mici secrete nevinovate. Când acolo...

N.S.: Când acolo, lucrurile nu au stat deloc astfel, filele acelea au devenit un jurnal al anilor grei ce au urmat, al anilor în care aţi fost deportaţi în Transnistria. Ţin în mână jurnalul tău, nu pe cel autentic, care se află acum la Muzeul Holocaustului din Washington, ci pe acela publicat în 1995 la Editura Kriterion. Îl am în bibliotecă şi în ediţia din anul 2016, scos din nou la lumină de Institutul Elie Wiesel.
M.B.: Da, Nicole, cine şi-ar fi închipuit că doar la câteva zile după ziua mea, viaţa noastră va deveni un coşmar.

 

Jurnal de ghetou, de Mirjam Korber-Bercovici

N.S.: Te-ar deranja să îmi povesteşti, pe scurt, pentru a nu ştiu câta oară cum a fost, ce s-a întâmplat cu voi, cu familia ta, cu toţi evreii din Câmpulung?
M.B.: Nu mă deranjează pentru că eu sunt bolnavă de trecutul meu, ani de zile nu am putut dormi decât cu cele mai tari somnifere şi gândurile mă poartă tot acolo, la acei trei ani de chin şi dezumanizare. Am povestit şi repovestit, am fost invitată în chip de "supravieţuitoare" în multe locuri, printre care la câteva şcoli. Copiii, foarte drăguţi, mi-au pus întrebări şi au ascultat cu atenţie. Sunt sigură că ei îşi vor aminti că au existat în istoria relativ recentă a României episoade triste, printre care deportarea din ţară în Transnistria a unei întregi populaţii, oameni a căror unică "vină" era aceea de a se fi născut evrei.

N.S.: Este mare nevoie să afle şi generaţia tânără, mai ales din gura cuiva care a trăit, din nefericire, acele persecuţii incredibile.
M.B.: Şi încă noi, Sisi şi cu mine, părinţii noştri, am reuşit să rămânem în viaţă, dar gândeşte-te câţi au murit. Uite cum a fost... Evreii erau deja persecutaţi şi se instituise la şcoli "numerus clausus", adică din totalul de copii dintr-o clasă, numărul evreilor să fie limitat. Am fost trecută în "banca măgarilor", împreună cu alte două fete evreice. Trebuia să stăm cu faţa la clasă şi să suportăm privirea colegilor. La fel şi Sisi în clasa ei. Foarte greu.

N.S.: Tocmai tu, premianta întâi pe şcoală... Ce umilinţă!
M.B.: Aproape că ne-am bucurat atunci când s-a introdus "numerus nullus" şi nu mai aveam voie deloc la şcoală. Măcar scăpaserăm de privirile batjocoritoare. M-au dat afară din liceu şi un an de zile am învăţat singură din cărţile de şcoală şi am continuat cu limba ebraică, cu idiş, plus limba engleză.

N.S.: Şi apoi?
M.B.: A venit tata cu vestea îngrozitoare că vom fi deportaţi. S-a dat de veste ca toţi evreii din Câmpulung să se prezinte duminică, 12 octombrie 1941, la Gara de Est.

N.S.: Toţi???
M.B.: Da. Cu copii, cu bătrâni, cu bolnavii din spitale, toţi. În afară de unul dintre farmacişti, pe care nu îl puteau înlocui atât de repede.

N.S.: Îngrozitor!
M.B.: De foarte multe ori am încercat să-mi imaginez cum a arătat oraşul a doua zi după golirea lui de evrei. Oare cum a arătat a doua zi Strada Mare, pe atunci unica stradă cu magazine, vitrine, cu ateliere, coafură, ceasornicărie, brutării, cofetării, librării cu cărţi, caiete şi ziare, tutungerii? Cum a arătat piaţa cu legume şi fructe? Era în plină toamnă, iar luni era zi de târg. Noi am plecat duminică...

N.S.: Întrebare fără răspuns. Jalnic! Ştii câţi evrei erau atunci în Câmpulung?
M.B.: Aproape 1700, ceea ce reprezenta aproximativ 15% din toată populaţia oraşului. Deportarea tuturor a destabilizat oraşul. De aceea mă tot întreb ce s-a ales de Câmpulung atunci.

N.S.: Ce aţi luat cu voi?
M.B.: Nu aveam voie să luăm mare lucru. Tata a fost deştept şi a reuşit să ascundă în grabă nişte bani.

N.S.: Nu eraţi percheziţionaţi? Cum a făcut?
M.B.: Ca meşter priceput ce era, a confecţionat funduri duble la nişte vase care foloseau la transportul laptelui şi pe acestea le-a umplut apoi cu magiun. Nu se putea bănui nimic. Banii ne-au fost de folos de multe ori, deşi eram păcăliţi la tot pasul. Ce mai? Se alesese praful de toată "averea" noastră. Chiar înainte de plecare, am vândut pe nimic tot ce fusese cât de cât mai valoros. Ni se rupea inima după atâtea lucruri pe care le îndrăgeam. La gară am predat cheile casei.

N.S.: Interesant, tu ai ales să ai la tine acest jurnal care nici măcar nu fusese inaugurat.
M.B.: Am mai luat şi o partitură: "Balada" lui Ciprian Porumbescu în transcriere pentru pian. Ştii că am cântat 12 ani la pian? Cântam bine. După întoarcere nu am mai putut atinge o clapă. Dar de pianul meu din Câmpulung îmi era dor. Cine ştie unde a ajuns...

N.S.: "Balada" lui Ciprian Porumbescu. Ce mult spune asta despre dragostea de ţara în care te-ai născut şi ai trăit. Eu am găsit şi în jurnalul tău un fragment despre acest subiect. Îl citesc acum: "...azi, când suntem departe, când sute de kilometri ne despart de micul nostru Câmpulung, simt cât de dor şi cât de aproape mi-e patria... Munţii noştri, munţi dragi, unde aţi rămas? De ce mă urmăriţi până şi-n somn. Brazi, păduri întunecoase, case curate, oameni frumoşi, patrie, mi-e dor de voi."
M.B.: Aşadar, duminică, 12 octombrie 1941, toţi evreii din oraş s-au prezentat la Gara de Est. Noi eram patru, plus cei doi bunici paterni trecuţi de 80 de ani, bunica fiind oarbă, sărmana. Îi iubeam mult şi căutam să am grijă de ei, dar nu puteam face aproape nimic. Am fost urcaţi într-un vagon în care fuseseră cai. Eram 38 de persoane, printre care patru bătrâni peste 80 de ani şi un copil paralizat.

N.S.: Cumplit!
M.B.: Încă nu realizam noi cât de cumplit va fi în continuare. În vagon, eu mă ţineam de mână cu Bondy, ba ne mai şi sărutam, fără să ne mai pese că ne văd părinţii.

N.S.: Tinereţe, tinereţe...
M.B.: Cred că Sisi era mai speriată decât mine. Sărman copil, la 14 ani... Dar nu se plângea. Uită-te la poza ei...

Sylvia (Sisi) în vremuri bune

N.S.: Ce fetiţă dulce!
M.B.: S-a maturizat şi ea repede. Nimic nu mai semăna cu viaţa noastră. Peste tot domnea incertitudinea. Nu ştiam unde vom ajunge. Un prim popas la Atachi, oraş ce avusese o populaţie numeroasă de evrei. Fuseseră ucişi, iar casele lor erau distruse. Pe ziduri, scrise cu cărbune, numele celor omorâţi. Ne-au băgat şi pe noi, claie peste grămadă, într-o cameră. Nu erau uşi, ferestre, acoperişuri...

N.S.: Dă-mi voie să citez din jurnalul tău: "În prima noapte la Atachi am văzut ce înseamnă mizerie omenească. Am văzut oameni fără chip omenesc, am văzut copii cu ochii umflaţi, picioare degerate, mânuţe neputincioase; mame cu copii morţi în braţe, bătrâni, tineri înveliţi în zdrenţe.... cu microbul tifosului în ei, plini de păduchi, pe jumătate morţi de foame..."
M.B.: Aşa este. Erau evreii din lagărul Edineţ, alungaţi de toată lumea. Câtă dezumanizare.

N.S.: Voi aţi reuşit să mergeţi mai departe.
M.B.: Întâi la Moghilev. Eram în plină Ucraina. Nu mai auzeam româneşte. Am găsit cu greu un adăpost. Ne-am înghesuit mai multe familii într-o odaie. Ce să-ţi spun? Ca să ne încălzim puţin, făceam focul arzând cărţi dintr-o fostă bibliotecă de propagandă.

N.S.: Nu aţi stat mult la Moghilev.
M.B.: Nu. Ne era frică să nu ne bage în lagăr. Văzuserăm şi auziserăm multe despre condiţiile şi situaţia din lagăre. Era de dorit să ajungem într-un ghetou. Şi am ajuns, dar aveam deja sufletele grele de tot, pentru că ne dăduserăm seama că bunicii nu ar fi rezistat la încă un drum. La Moghilev se amenajase un fel de cămin pentru cei vârstnici. Tot refugiaţii îl amenajaseră şi ajutau acolo. Şi noi duceam ceva de mâncare de trei ori pe zi. Nu era destul, medicamente nu existau, însă am înţeles că va trebui să ne despărţim de bunici. A fost sfâşietor! Eu nici astăzi nu mi-o iert.

N.S.: Nu aveai nicio vină. Nu exista altă soluţie.
M.B.: Greu de judecat. Am avut coşmaruri ani de zile. Îi auzeam strigându-mă, strigând după ajutor. Au murit acolo, neştiuţi de nimeni. Nici mormânt nu au.

N.S.: Foarte dureros, îmi dau seama. Dar trebuia să mergeţi mai departe.
M.B.: Am ajuns la Djurin, un sat destul de primitiv, cu noroaie, fără W.C.-uri, am dormit la început pe jos, 13 oameni în aceeaşi odaie, dar mama a reuşit apoi să găsească o cameră pentru noi.

N.S.: Uite ce scriai chiar atunci în jurnal: "Ah, ce cameră! Trebuia să ne căţărăm pe un deal înecat de noroi şi intram în cameră ca într-un coteţ de găini. Prin odaia noastră trebuie să treacă toată lumea. Noroaie veşnice în drum, noroaie în casă."
M.B.: Aşa era. Dar nu după multă vreme a venit şi iarna. Zile cu -35, -38 de grade. Îngheţam afară, îngheţam înăuntru cu paltoanele pe noi. Într-o noapte ne-am trezit zgâlţâite. Nici nu ne-am dat seama ce se întâmplase. Ce crezi? Căzuse o parte din tavan în pat, peste noi. Ca să vezi ce fel de condiţii aveam. Tatăl meu parcă nu mai era el: nervos, supărat, bolnav. Mama nu ştia cum să mai amelioreze situaţia şi să ne ocrotească pe toţi. Era la capătul puterilor. O vedeam uneori plângând. Eu nu pot plânge.

N.S.: Ştiu că ai fost şi tu grav bolnavă.
M.B.: Am avut întâi o formă de tifos. Apoi 6 luni icter (îi spuneam gălbinare) cu febră mare de tot. Se credea că voi muri, dar iată că am scăpat cu viaţă. Atunci mi-am zis că dacă voi avea zile mă voi face medic. Ar mai fi multe de povestit, dar nu vreau să te reţin prea mult. Calvarul a durat până în primăvara anului 1944. Pe tata îl luaseră la muncă forţată, într-un detaşament de muncă de lângă Odessa. Nici nu ştiam atunci dacă mai trăieşte iar mama a rămas să ne apere pe noi, aşa cum putea.

N.S.: Şi totuşi, cum aţi scăpat din ghetou?
M.B.: Veniseră soldaţii sovietici, noi credeam că se termina războiul şi doream să plecăm acasă. Pe la mijlocul lunii aprilie, m-am alăturat unui grup de tineri care s-au decis să o pornească spre România. Eram 10 curajoşi, poate nesăbuiţi, eu fiind singura fată. Mama nu s-a opus, dar nu a venit cu noi, a rămas la Djurin împreună cu Sisi, gândindu-se că, dacă tata ar mai fi trăit, acolo ar fi venit să le caute.

N.S.: Aţi plecat cu o maşină?
M.B.: Ce maşină? Am plecat pe jos. Eu purtam nişte cipici de cânepă pe care mi-i făcusem singură. Am simţit fiecare pietricică de pe drum. Eram frântă de oboseală şi tot timpul îmi era foame. Nu mai ştiu ce am mâncat, nu mai ştiu dacă am plecat cu ceva la noi, dar pe drum se mai milostiveau ţăranii care ne vedeau în halul ăsta, uneori adăpostindu-ne pentru câte o noapte. Am dormit şi sub cerul liber. Câte un camion ne mai scutea de câţiva kilometri, apoi iar pe jos. Extenuant! Nu îţi mai înşir toate popasurile, toate localităţile prin care am trecut, dar după două săptămâni am ajuns, în sfârşit, la bunicii mei materni, în Botoşani.

N.S.: Cum a fost revederea?
M.B.: Bunicul a leşinat când a văzut cum arăt. Eram desculţă, într-o rochie decolorată din stambă şi fără niciun bagaj, eram ca o arătare. Unde dispăruse fata frumuşică şi plină de viaţă pe care o cunoştea? Suferinţa îşi pusese amprenta pe chipul meu într-un mod neiertător.

Mirjam după cei trei ani de deportare

N.S.: Ştiu că ai avut şi o surpriză deosebită când ai ajuns la Botoşani.
M.B.: Daa! Cea mai mare surpriză! Tata, viu şi nevătămat, ajunsese la bunici înaintea mea. Se întorsese odată cu armata română în retragere.

N.S.: Mama şi Sylvia ce au făcut? Au reuşit să plece din Djurin?
M.B.: Au plecat pe la sfârşitul lunii mai 1944 împreună cu o prietenă de-a mamei şi băieţelul ei de 4 ani. Într-o căruţă închiriată au încărcat puţinul pe care îl mai aveau şi... la drum! Şi ele au avut multe peripeţii şi emoţii. Uite una dintre ele: au ajuns la Moghilev şi încercau să meargă la Cernăuţi. În gară au găsit un tren care avea o platformă plină de tancuri. Sylvia a fost cea care s-a suit prima, mama i-a aruncat bagajul, dar trenul a pornit.

N.S.: Sylvia în tren şi mama jos?
M.B.: Sylvia singură în tren şi mama jos, împreună cu prietena ei şi copilaşul. Îţi poţi imagina ce speriată a fost Sylvia. Noroc că în acelaşi tren mai erau câţiva evrei care doreau să ajungă în ţară. Cu mama s-a întâlnit abia la Cernăuţi, după două zile, dar şi în continuare, până să ajungă şi ele la Botoşani, au mai avut destule emoţii şi greutăţi.

N.S.: Dar au ajuns.
M.B.: Of! Să le fi văzut şi pe ele cum arătau! Mama purta un palton negru cu blană la gât, deşi era începutul verii. Era încălţată cu sandale de sfoară cu tălpi de lemn, ca şi Sylvia, care era îmbrăcată într-o rochie veche, decolorată şi purta un coş de nuiele în care aveau o bucată de pâine uscată şi un rest de mămăligă.

N.S.: Tu îmi povesteşti toate astea şi eu am impresia că văd un film, o tragedie.
M.B.: Crede-mă, e totul adevărat. Dar noi am scăpat cu viaţă şi ne-am reunit la Botoşani. Nu aveam nimic, dar existam. Trăiam! Să îţi mai arăt o poză:

Nunta verişoarei Sylvia

N.S.: Ce splendoare! Cine e mireasa? Stai puţin. Fetiţa de jos e Sylvia. O recunosc! Şi tu? Frumoasa cu bluză albă din rândul al treilea. Ce figură luminoasă!
M.B.: Bravo! Ne-ai recunoscut! Mireasa fericită şi înconjurată de o familie iubitoare este verişoara mea mai mare, Sylvia, aceea pe care o plăceam eu de mică şi m-am bucurat că pe sora mea o cheamă la fel. 24 de persoane, unii veniseră din America special pentru eveniment. Să îţi spun ce s-a întâmplat cu ei.

N.S.: Îmi dai emoţii. Ce s-a întâmplat?
M.B.: S-a întâmplat că peste numai câţiva ani de la momentul din fotografie, mireasa, împreună cu copilaşul ei de doi ani, născut între timp, au fost împuşcaţi de români la cariera de piatră de pe Bug; acolo a fost omorâtă şi mama miresei după alte două luni: mirele, împuşcat de sovietici în anul 1941, ca şi fratele lui; un unchi cu soţia şi cei doi băieţi (aflaţi în poză jos, lângă Sisi) au fost omorâţi la Auschwitz; bunicii mei şi părinţii mirelui morţi la Moghilev; mulţi dintre noi duşi în Transnistria... Cam jumătate dintre cei prezenţi la acea nuntă au murit sau au avut de suferit.

N.S.: Am un mare nod în gât. Tu zici că nu mai poţi plânge, dar eu nu pot să NU plâng privind această fotografie. Cuvintele sunt sărace.
M.B.: Cuvintele sunt sărace. Noi am scăpat cu viaţă, dar traumele au dăinuit. Când vei veni la mine data viitoare, îţi voi povesti ce a fost şi este viaţa mea în continuare. Acum doresc să te fac să pleci acasă cu zâmbetul pe buze.

N.S.: Îmi doresc şi eu. Este posibil?
M.B.: Bunicii din Botoşani erau destul de înstăriţi şi îşi doreau să mă vadă cu un băiat de "rangul" lor. Când colo, eu l-am cunoscut şi m-am îndrăgostit de un băiat din calicime.

N.S.: De Izu.
M.B.: Israil Bercovici. Familie foarte săracă. Aşa că bunicul a "profeţit" că îl voi lua pe acest băiat doar atunci când lui (bunicului) îi va creşte păr în palmă.

N.S.: Şi i-a crescut?
M.B.: Îţi spun eu, data viitoare.

(Va urma)