Traian Lalescu. Un nume peste ani

 

ediție îngrijită de Smaranda Ecaterina Lalescu
Traian Lalescu. Un nume peste ani
Curtea Veche Publishing, 2021
 
 

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți.

*****
Intro

Traian Lalescu (1882 - 1929) a fost un academician și matematician român, profesor universitar la București și la Timișoara.

A fost primul rector al Școlii Politehnice din Timișoara. Personalitate proeminentă a școlii matematice românești.

Are contribuții în multiple domenii ale matematicii pure și aplicate. Este unul din fondatorii teoriei ecuațiilor integrale. A lăsat numeroase studii în domeniile ecuațiilor funcționale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii.

*

Lalescu - un nume intrat în mentalul colectiv al românilor. Chiar dacă nu își mai amintesc exact cu cine să îl asocieze, mulți "știu" că este vorba despre o personalitate, despre o familie importantă, despre o emblemă.

Meritul principal pentru această rezonanță în timp a unui nume în cultura unui popor îi revine matematicianului Traian Lalescu.

Prin tot ce a făcut, prin valorile morale pe care le-a cultivat, prin performanțele științifice la care a ajuns, prin implicarea pătimașă în viața socială și politică a vremurilor sale, Traian Lalescu a impus un stil de viață, a creat modele pentru cei tineri, a lăsat urme, a inițiat, a dăruit... a iubit. (Laura Grünberg, profesoară la Universitatea din București)

Fragmente

Prima lecție de literatură

Traian Tr. Lalescu

Eram patru, doi frați și două surori. Primul, băiat; pe urmă, două fete la rând, iar ultimul, Prâslea, eu (și am primit numele tatii, Traian). Cam zurbagii, cam certați cu tabla înmulțirii, dar, altfel (ziceau mătușile mai filotime), copii buni.
- Pe care dintre ei o să‑l faci matematician? l‑a întrebat odată pe tata, zâmbind (și ce frumos știa să zâmbească!), profesorul Țițeica.

Mă nimerisem și eu pe acolo, mă făceam că citesc dintr‑o carte de Petre Dulfu, dar trăgeam cu urechea.
- Eu numai le‑am dat viață! a răspuns atunci tata. Eu și biata Titina.

Mama mea, Ecaterina Lalescu, a murit, în vârstă de 26 de ani, în anul 1921, dintr‑o naștere; eu aveam, pe atunci, un an.
- Matematicieni rămân să se facă ei. Dacă au să aibă har.

Har n‑am prea avut. Se pare că tata și‑a dat seama din vreme. Prea bucuros n‑o fi fost, dar, în orice caz, nu‑și arăta supărarea. Și nu pot spune că a încercat "să ne vâre matematica pe gât". Dimpotrivă, cum și lui îi plăceau artele frumoase (avea o bibliotecă‑gigant, în care, alături de manualele de matematică, stăteau la loc de cinste și cărțile de literatură și de artă), se străduia să ne insufle și nouă dragostea pentru cuvântul scris, pentru poezia culorilor.

De altfel, pe când era elev la Liceul Internat din Iași (părinții lui se refugiaseră din Banat), se înscrisese la secția umanistică, nu la cea reală. Dar, când a ajuns în a VII‑a (povestește într‑un loc inginerul și matematicianul I. Ionescu‑Bizeț, unul dintre întemeietorii Gazetei Matematice), l‑a văzut, într‑o recreație, pe un coleg mai mare, dintr‑a VIII‑a (îl chema Ștefănescu, pare‑mi‑se), dezlegând niște probleme din Gazetă. L‑a întrebat atunci ce satisfacție simte în treaba asta, iar băiatul i‑a răspuns că este o întreprindere de‑a dreptul pasionantă și că, pe deasupra, numele celor ce trimit dezlegări exacte sunt tipărite în revistă. Tata avea pe atunci 16 ani și câteva luni; l‑a rugat pe Ștefănescu să‑i împrumute numărul, pe urmă a început să cumpere și el revista. După un timp, la redacție au pornit să sosească plicuri voluminoase, cuprinzând rezolvări și soluții (unele de‑a dreptul originale, neașteptate) la toate problemele apărute în Gazeta Matematică. Expeditor: Lalescu Traian - Liceul Internat din Iași. La început, redactorii au crezut că e vorba de un profesor deosebit de dotat și l‑au invitat, prin revistă, să se prezinte la redacție. Nu mică le‑a fost mirarea când, într‑o după‑amiază, a intrat pe ușă un elev în uniforma cu aspect cazon a Liceului Internat, ținând în mâna dreaptă chipiul cu pompon înalt și încercând cu greu să‑și ascundă emoția. Abia a putut să îngaime, cu vocea în schimbare și ușor graseiat:
- Mă numesc Lalescu Traian și am venit la dumneavoastră, că m‑ați chemat...

Oamenii și‑au dat seama că se află în fața unui caz de excepție și, după ce tata și‑a terminat liceul (dând două clase într‑un an), au intervenit să fie trimis cu o bursă, să‑și continue studiile matematice în străinătate.

Soarta matematicianului (și mai târziu a inginerului) Traian Lalescu fusese pecetluită. În cutele adânci ale sufletului păstra ceva din ușoara nostalgie a fostului elev "de la uman". Nu o dată, între două pregătiri de cursuri, tata scria poezii. Desena frumos, în peniță. Cânta la violoncel. Când eram mici, de o șchioapă, ne citea dintr‑un caiet cu scoarțe albastre fragmente dintr‑o "Istorie a Românilor, pentru copiii mei", scrisă de el. Tot pentru noi, a tradus din italiană Povestea lui Pinocchio de Collodi. Am păstrat multă vreme caietele lui, însă în timpul războiului, într‑un bombardament, au ars. Și desenele lui, și Revista Noastră, scrisă de mână.

Este o poveste întreagă cu revista asta. Într‑o dimineață, tata a intrat în odaia copiilor. Nu venise fără motiv, îl deranja zgomotul, nu putea să lucreze. Bunica nu mai reușea să ne stăpânească, ne aflam toți patru în plină ciorovăială din pricina câinelui nostru, fiecare pretinzând că pe el îl iubește Hector mai mult.
- Dar mai tăceți odată, dracilor! Altceva n‑aveți mai bun de făcut?
- N‑avem! am hotărât noi într‑un glas.
- Păi, ia să ne gândim, că poate găsim.

Ne‑am conformat pe loc, ne‑am gândit, dar n‑am găsit nimic. Tot tata, cu ideea.
- Ce‑ar fi să scoateți o revistă?
- De unde s‑o scoatem?

Ne‑am pus să căutăm prin sertare, pe sub paturi.
- Stați, nu așa! ne‑a oprit tata. Nu s‑o scoateți de undeva, ci s‑o scrieți voi...

Ideea ni s‑a părut grozavă: să scriem o revistă. Dar cum să‑i spunem? Mai întâi am venit eu cu o propunere:
- Să‑i spunem Dimineața Copiilor.

Cu precauție, ca să nu mă jignească, și cu multă răbdare, tata mi‑a explicat, pe îndelete, că ideea nu e bună, că mai e o revistă căreia îi zice tot așa (știam noi foarte bine, că doar eram abonați la ea; dar eu uitasem sau mă prefăcusem că am uitat), că ar fi neloial să le facem concurență lui Nenea Nae și șugubățului de Haplea, că trebuie să găsim noi un titlu nou. Până la urmă, ne‑am hotărât să‑i spunem Revista Noastră (se pare că nici titlul ăsta nu era cu totul original, dar, oricum, mai puțin cunoscut).

Am trecut apoi la stabilirea sumarului primului număr (de fapt, primul și singurul). L‑am convins pe tata să ne scrie cuvântul înainte, fratele meu, Nicușor, ca mai mare, era directorul revistei, având latitudinea să scrie despre ce vrea el și, pe deasupra, să se ocupe și de ilustrații (avea 10 la desen!), sora mea, Mariana, urma să facă un jurnal de călătorie (fusese de curând, împreună cu o mătușă, în vizită la niște rude din Mehadia) și cronica de modă (o invidiau colegele pentru rochițele pe care le lucra împreună cu aceeași mătușă), cealaltă, Florica, avea să vină cu niște versuri (scrisese, de curând, o poezie plină de sensibilitate, care începea cam așa: "Am un cățel / Foarte frumușel...") și cu o cronică gastronomică (ne servise, nu demult, niște gogoși preparate de mâna ei, dar nimeni nu le‑a putut mânca, nici măcar tata, pentru că Florica făcuse o mică greșeală la transcrierea rețetei; scria acolo: zahăr 200 de grame; sare, dar ea copiase: zahăr, 200 de grame sare, și așa a și pus). Iar mie îmi revenea dificila sarcină să scriu o povestire inspirată din viață (știa ce știa bietul tata când nu m‑a pus să fac o poezie). Cu un an în urmă, fratele meu se îmbolnăvise de erizipel (o boală foarte gravă pe atunci), iar eu trebuia să aștern pe hârtie acest episod de tristă amintire în cronica familiei. M‑am pregătit de îndată de treabă, mi‑am ascuțit bine creionul, m‑am tăiat la un deget, mi l‑a bandajat Mariana, am primit de la director zece coli de hârtie și am început să scriu cu sârg: "Vara trecută, fratele meu, Nicușor, s‑a îmbolnăvit de erizipel. Mie mi‑a părut f. rău și tata l‑a chemat la noi pe doctorul Manicatide." Era un pediatru foarte priceput, la care noi, copiii, țineam mult, socotindu‑l aproape unul de‑ai noștri, pentru că era tare scund.

Se spune, de obicei, că începutul e greu. La mine era, de astă dată, invers: începutul fusese ușor; mai greu a fost pe urmă, nu mai aveam nicio inspirație, mă împotmolisem de‑a binelea, scriam un cuvânt, ștergeam două, nu îmi mai ieșea nimic ca lumea. Tata și‑a dat seama că mă aflu la ananghie. Și, ca întotdeauna, mi‑a sărit în ajutor.
- Arată‑mi ce ai scris până acum! m‑a rugat dânsul.

I‑am arătat, plin de mândrie, începutul operei mele. Tata a citit, a zâmbit pe sub mustață, apoi și‑a compus o mină foarte serioasă. După observațiile de rigoare la adresa greșelilor de ortografie, a intrat mai adânc în temă. Ce e drept, cu destule menajamente.
- Da, nu e rău, dar nu e ce ți‑am cerut. Eu nu ți‑am spus să faci un reportaj...

Nu cunoșteam pe atunci prea bine cuvântul, dar îmi plăcea cum sună, și chiar, pentru o clipă, am fost mândru că scrisesem un reportaj. Tata însă a continuat:
- Eu te‑am rugat să scrii o povestire. Inspirată din viață, totuși povestire. Nu o simplă fotografiere a celor ce s‑au întâmplat.
- Dar n‑am fotografiat nimic! am protestat eu. Nici n‑am aparat.
- Ei, ia‑o și tu așa, la figurat.

Nici cu "figuratul" nu prea știam cum stau lucrurile, dar, mă rog, dacă spunea tata, așa trebuia să fie. Și l‑am ascultat mai departe, fără să‑l întrerup.
- Uite, să ne oprim la fraza cu doctorul. Tu i‑ai spus așa cum îl cheamă, Manicatide. Dar ce‑ar fi să‑i găsim un nume care nu e al lui, dar i se potrivește. Ia gândește‑te, cum am putea să‑i zicem.

M‑am gândit, dar n‑am găsit nimic. Tata m‑a luat, atunci, pe departe:
- Ia spune‑mi tu, cum e domnul Manicatide?
- E bun! am sărit eu cu răspunsul.
- Da, e foarte bun! a zâmbit tata. Dar cum mai e?
- E doctor!
- Și aici ai dreptate. Dar, ia mai gândește‑te, nu‑i așa că e cam micuț?
- Ba e mic de tot!
- Și cine mai sunt mici?
- Copiii! am jubilat eu.
- Da, copiii... Și piticii... Ce‑ar fi să‑i zici, în povestirea ta, doctorul Piticide?

Am început să bat din palme de bucurie... Ideea mi s‑a părut formidabilă:
- Doctorul Piticide, doctorul Piticide!

Au trecut de atunci mai bine de cincizeci de ani, dar îmi amintesc totul, ca și cum s‑ar fi întâmplat ieri. Aveam pe atunci șase ani și primeam prima lecție de literatură. De la tatăl meu, matematicianul Traian Lalescu.

Înghețată cu banane

Traian Tr. Lalescu

Dacă m‑ar pune cineva să scriu despre erizipelul lui Nicușor, aș avea acum multe de spus. Și nu atât despre fratele meu, cât mai ales despre tata.

Era, în vremea aceea, o boală destul de afurisită. Nici nu se pomenea pe atunci despre antibiotice, se foloseau niște metode destul de primitive, boala trebuia lăsată să‑și urmeze cursul. Iar fratele meu făcuse o formă dintre cele mai grave. Prima grijă a bunicii mele, care îl veghea, a fost să‑l izoleze de noi, ăștialalți, că puteam oricând să ne molipsim. Fusese așezat într‑o cameră separată, de care n‑aveam voie nici să ne apropiem, clanțele erau frecate, din oră în oră, cu o vată îmbibată în formol, mirosea în toată casa a spirt și medicamente.

Eram foarte aferați, plini de importanță, la tot locul te loveai de câte unul dintre noi, care voia să afle "cum îi mai merge lui Nicușor".

Nu‑i mergea bine deloc, mercurul o luase razna în tubul termometrului, se apropia cu pași repezi de 40 de grade. Tata parcă era altul, palid, cu cearcăne la ochi, nici el nu mai avea astâmpăr (în 1918, după armistițiu, pe când se întorcea la Iași, un unchi al meu, care participase la luptele de la Mărășești și la șarja de la Robănești, a făcut erizipel dintr‑o bubuliță, murind după câteva zile). Într‑o dimineață, bunica a venit speriată la tata:
- A început să aiureze!
- Și ce spune?
- Zice că vede lei, tigri, elefanți. Și mereu cere înghețată de banane.

Tatăl meu și‑a îmbrăcat iute haina, a luat pălăria din cuier și s‑a repezit spre ușă.
- Unde te duci, Traiane?
- Să caut înghețată. De banane!

Acul în carul cu fân! Unde să găsești banane, în toiul verii? Și, pe deasupra, să mai faci și înghețată din ele? Dar tata știa una și bună: "Nicușor e grav bolnav, vrea înghețată de banane. Și eu trebuie să‑i aduc!"

După ce a plecat ca din pușcă, noi, ăilalți trei, ne‑am adunat la sfat:
- Tu ai mâncat vreodată înghețată de banane?
- Nu, niciodată!
- Ce gust o fi având?
- De banane, prostule!
- Trebuie să fie bună!

Timpul trecea, bunica ne‑a chemat la masă, abia am gustat ceva în silă, gândindu‑ne mereu la înghețata de banane, iar tata nu se mai întorcea. A venit seara, târziu, și mai tras la față, dar zâmbind de mulțumire. Aducea cu el un termos plin cu înghețată de banane. Mult mai târziu, am aflat că colindase tot orașul, fusese la toate cofetăriile, după care a luat la rând băcăniile; în sfârșit, a găsit undeva niște esență de banane, s‑a întors la o cofetărie, a intrat în laborator, a pledat mult pe lângă cofetar și, până la urmă, l‑a convins să‑i facă mult dorita înghețată.

Când i‑au adus fratelui meu un pahar, abia a gustat un vârf de linguriță și a spus că‑i ajunge. Noi, frații, am dat iama în termos. Abia ne‑a convins tata să mai lăsăm puțină înghețată, că poate îi vine iar pofta lui Nicușor.

A doua zi, criza a cedat, fratele meu intra în convalescență. Tata s‑a așezat la masa de lucru, prima oară după câteva zile, și a început să scrie. Alerga condeiul pe hârtie, timpul trebuia ajuns din urmă.

Traian Lalescu, o singularitate în generația sa

Acad. Solomon Marcus

Născut în 1882, cu trei ani după Alexandru Myller, de la Iași, și cu câțiva ani înaintea lui Victor Vâlcovici și a lui Simion Stoilow, Lalescu este perceput ca o figură stingheră în această a treia generație de matematicieni români, ca urmare a discrepanței dintre durata scurtă a vieții sale și durata lungă a celorlalți trei. Vâlcovici și Stoilow mi‑au fost profesori, Myller a fost profesorul colegilor mei de generație de la Universitatea din Iași. Toți aceștia au format, după cel de Al Doilea Război Mondial, școli de cercetare, ai căror membri au devenit, între timp, la rândul lor, formatori de discipoli. În contrast cu aceștia, Lalescu rămâne undeva, departe în trecut. A ars cu o intensitate care nu s‑a mai regăsit la niciun alt matematician român (poate la Moisil), a fost singurul, înainte de Al Doilea Război Mondial, care a format un număr mare de discipoli, chiar dacă niciunul dintre ei nu s‑a ridicat la valoarea sa.

Un fapt interesant la cei din generația lui Lalescu îl reprezintă tipul de formație. Dacă Haret, Emmanuel, Țițeica și Pompeiu au fost toți de formație preponderent franceză, doctoratul lor fiind susținut la Universitatea Sorbona din Paris, Alexandru Myller, Vera Myller și Victor Vâlcovici sunt toți de formație germană, au doctorate la Universitatea din Göttingen, dominată de personalitatea lui David Hilbert și a școlii sale. Dar Lalescu, parcă pentru a face joncțiunea între predecesorii și contemporanii săi, reușește să adauge la strălucitul său doctorat de la Sorbona, sub conducerea lui Émile Picard, stagii la Göttingen și la Roma, unde se întâlnește cu școala Hilbert, respectiv cu Vito Volterra. Interesul lui Lalescu pentru teoria ecuațiilor integrale este tocmai rezultatul articulării contribuțiilor lui Volterra, Hilbert și ale altora, ale căror idei conduc, în acea perioadă, la nașterea Analizei funcționale și la dezvoltarea teoriei ecuațiilor integrale. Lalescu sesizează din primul moment ideile care se nasc sub ochii săi și reușește să le îmbogățească prin rezultate care sunt imediat incluse de Vito Volterra într‑o carte de sinteză. Émile Picard îi prefațează lui Lalescu monografia sa asupra ecuațiilor integrale, publicată la Paris, iar un Edouard Goursat îl citează elogios.

De la Universitate la Școală și de la cercetare la învățământ

Acad. Solomon Marcus

Asemenea predecesorilor săi, la Lalescu a funcționat un sentiment profund al răspunderii față de popor și față de țară. Exemplul lui Haret îl ghida în toate acțiunile sale. Succesele științifice repurtate la Paris, la Göttingen și la Roma nu l‑au umplut de orgoliu, ci i‑au păstrat aceeași modestie care l‑a caracterizat de‑a lungul întregii sale vieți. Acceptă diferite poziții în învățământul școlar, începând cu una la un gimnaziu din Giurgiu. Devine unul dintre cei mai activi colaboratori ai Gazetei Matematice, iar cartea sa, La géometrie du triangle (publicată postum la Paris), a rămas una de referință pentru generațiile care i‑au urmat. Pentru Lalescu, matematica elementară pentru elevi era la fel de importantă precum cea superioară, care se năștea sub ochii lui, cu condiția ca ea să fie frumoasă, să se ridice la cotele de exigență ale spiritualității umane.

Față de predecesorii săi, Lalescu prezintă o interesantă trăsătură distinctivă. La sfârșitul secolului al XIX‑lea, matematica era, de multe ori, confundată cu ingineria, iar la conducerea Gazetei Matematice se aflau și ingineri de ispravă, ca Ion Ionescu. Lalescu a dat examenul de admitere la ceea ce se numea atunci Școala de Poduri și Șosele, trecând cu strălucire acest examen. Numai că, pe parcurs, și‑a dat seama că nu ingineria, ci matematica îl pasiona, renunțând astfel la studiile de inginerie în favoarea matematicii. Dar, printr‑o ironie a vieții, pe măsură ce cultura sa matematică se îmbogățea, Lalescu devenea tot mai interesat de aplicațiile ei inginerești și nu este de mirare că, la Paris, obține nu numai doctoratul în matematică, ci și diploma de inginer electrician. Ingineria pe care o respinsese ca student l‑a atras ulterior ca profesor, fapt care explică opțiunea sa de a preda la Politehnica din Timișoara (care a luat naștere din inițiativa lui și al cărei prim rector a fost), precum și la Politehnica din București. Făcea naveta, în lungi călătorii cu trenul, între Timișoara și București și, abia descins în Gara de Nord, se ducea să predea în clădirea din strada Polizu (lângă gară) a Politehnicii bucureștene. Cu un asemenea stil de viață, sănătatea sa devenea tot mai șubredă. Dar, într‑un fel, acțiunea sa didactică la Politehnică se afla într‑un anumit decalaj față de natura matematicii pe care el o iubea. Înclinăm să credem că nevoia de Lalescu ar fi fost mult mai mare la Universitate.