Trenul spre Samarkand

 

Guzel Iahina
Trenul spre Samarkand
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din rusă de Luana Schidu

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc.

În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015, Bolșaia Kniga (Marea Carte): Premiul întâi și Premiul cititorilor - Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger.

Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat, în anul 2019, Bolșaia Kniga: Premiul al treilea și Premiul cititorilor - Locul întâi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. În 2020 a primit, în Italia, Premiul Literar Internațional Giuseppe Tomasi di Lampedusa, în 2021 fiind, la rândul său, finalist la Premiul Médicis Étranger.

Cel mai recent roman al lui Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand (Eșelon na Samarkand; Humanitas Fiction, 2021), apărut în martie 2021, se inspiră, ca și Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale - bunicul patern al scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan, în 1922. Actualmente este în curs de traducere în peste douăzeci de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost deja cumpărate de cunoscutul regizor rus Aleksei Efimovici. În total, cărțile sale sunt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.

*

"Un fel de Arcă a lui Noe", după cum îl numește Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flămândă și sărăcită spre Samarkand dobândește de-a lungul călătoriei proporții mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci și despre salvarea sufletelor. Și despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu, Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigașul unora dintre părinții orfanilor pe care-i are în grijă, trebuie să lupte, pentru a-i salva pe copii, cu răul absolut, care se înfățișează sub diferite chipuri: foamete, molimă, trădare, crimă. Sentimentul de pericol permanent e însoțit de momente neașteptate de tandrețe și iubire, de uluitoare gesturi de solidaritate, de emoționante dovezi de sacrificiu personal.

Anul 1923. Tânăra Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă și încă zguduit de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii și a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot. Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă, de șase săptămâni, din pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe până în deșertul Kîzîlkum și munții Turkestanului, desfășurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie, cekiști, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță - într-o alternare de lumină și întuneric demnă de marea pictură și acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina.

"Pot spune că astfel de cărți se nasc foarte rar și ele îi schimbă pe toți cei care le citesc. Toți ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie [cartea aceasta] mi-a amintit și de călătoriile lui Marco Polo și ale lui Afanasi Nikitin în intangibilul și luxuriantul Orient, pe tărâmul îndestulării și al cruzimii sălbatice, atracția căldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului deșertului. În plus, este, slavă Domnului, o robinsoniadă. Un gen care promite salvarea în final." (Elena Kostiukovici)

"Misiunea terapeutică pe care și-o ia asupra sa Guzel Iahina în acest roman este, într-un anumit sens, aceeași pe care și-au asumat-o Ahmatova și Soljenițîn în Rusia, dar și autori care au abordat tema sclaviei în America ori a Holocaustului, precum Toni Morrison sau William Styron. Iar sensibilitatea față de astfel de teme este în sine marca unui mare scriitor." (gorky.media)

"Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea vieții bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre "trenurile lui Dzerjinski". Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu. Întrebarea care m-a tulburat și m-a bântuit mereu este aceasta: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe măsură ce m-am adâncit în studiul materialelor pe care le-am găsit, am ajuns să înțeleg. Eu scriu romane, pe de o parte, pentru a răspunde la întrebări personale. Dar, pe de altă parte, istoria familiei mele este legată de istoria altor familii, și este similară chiar cu a lor. Și poate că, răspunzând la întrebările mele, răspund și la ale celorlalți." (Guzel Iahina)

"Pe cititorul romanului Trenul spre Samarkand îl așteaptă un nou vârtej de trăiri, o nouă călătorie prin timp și spațiu. Fapte și documente istorice susțin ficțiunea așa cum traversele mențin stabilitatea și­nelor de tren. Și se naște o realitate artistică foarte credibilă. Eroi care au trăit cu un veac în urmă pun o întrebare care-l tulbură și pe omul modern: Cum trebuie să fie iubirea? Activă? Oarbă? Răbdătoare? Necruțătoare?" (Procitenie)

Cărțile lui Guzel Iahina, apărute în colecția Raftul Denisei, colecție coordonată de Denisa Comănescu, s-au vândut în peste 80.000 de exemplare în România.

Fragment

Noaptea au apărut călăreții.

Au apărut de niciunde - din aerul uscat al stepei, din mirosul de pelin și pojarniță - și au înconjurat trenul, umbre negre pe ceața neagră, tropot răsunător de copite pe pământul moale. Trei? Patru?
- Cine-i acolo?

Deev a întins mâna cu revolverul în direcția sunetelor.

De la apusul soarelui, el și Belaia adunaseră ierburi pentru infirmerie: câțiva dintre cei bolnavi erau deja vlăguiți și încetaseră să mai dea fuga afară să-și facă nevoile - așternutul de fân de pe podea trebuia schimbat continuu. Cei care încă mai aveau putere stăteau pe vine nu departe, cu cămășile sumese. Călăreții ar fi putut să nu-i observe și să-i calce.
- Ieșiți! a strigat în întuneric. Acuși trezesc paza!

N-au răspuns și nu s-au oprit din mers - își jucau caii în frâu, fără grabă, ba apropiindu-se foarte mult de garnitură și uitându-se pe ferestre, ba îndepărtându-se cu câțiva pași. Copitele loveau scurt pământul, caii erau sătui și vioi: nu erau cai de țărani, și nici de oameni ai stepei, ci de soldați. Sau de bandiți.
- În caz de ceva, să știți că am un pluton întreg în eșalon!

În vagoanele de pasageri ardeau lămpi de gaz - oaspeții puteau vedea cu ușurință populația trenului: nici un pluton, ba nici măcar jumătate de pluton, ci numai copii amuțiți de boală, apărați de o duzină de femei în vârstă.
- Au revolvere, baionete și o mitralieră Lewis! Și două lăzi de dinamită!

Reflexiile luminilor din vagoane au căzut pe "fugarii" care se îngrămădeau afară, cu fundurile dezgolite - aceștia nu se putuseră întrerupe nici măcar la apariția oaspeților neașteptați, și acum se târau pe pământ apropiindu-se de vagoane, ca să se ascundă la adăpostul lor.

Crupele cailor și profilurile călăreților scânteiau și ele în reflexiile luminoase, dar foarte rapid, era greu să le deslușești. Parcă bărbi și tunici, săbii și cizme. Parcă halate kârgâze matlasate. O adunătură de oameni pestriți de diferite proveniențe. Of, câtă dreptate avusese inspectorul de la Orenburg! Ar fi trebuit să aibă pază.
- Așa să-i transmiteți atamanului vostru!

Nou-veniții au trecut pe lângă el, unul câte unul, parcă înadins apropiindu-se de Deev și amețindu-l cu răsuflarea fierbinte a cailor.
- Numai să-și arate nasul, că-l legăm fedeleș și-l trimitem cu drezina la Orenburg, cei de-acolo au obosit așteptând!

Unul dintre călăreți nu s-a mai putut abține și a izbucnit într-un râs gros, și în aceste hohote răsunătoare cavalcada și-a încetat rotirea, s-a adunat și s-a pierdut în noapte...
- Să plecăm imediat, a propus Deev. Să băgăm cărbuni și să-i dăm drumul, pe urmă n-au decât să ne caute prin stepă.
- Nu, s-a împotrivit felcerul. Dacă-i încuiem pe bolnavi în infirmerie, se umple de rahat până la ferestre. Cu o asemenea concentrație de bacterii îi omorâm pe toți, până la unul. De aceea, câtă vreme fie și un singur bolnav poate să dea fuga afară pe propriile-i picioare, nu ne mișcăm din loc.
- Ăștia nu sunt proști, a zis Belaia. Sunt bandiți, dar nu sunt proști. Au văzut cu ochii lor cum stau lucrurile aici, a doua oară nu mai vin.

Comisarul avea dreptate: holera oprise mersul eșalonului, dar tot holera avea să le fie și zid de apărare.

A doua oară nu mai vin, a întărit în sinea lui Deev, în timp ce culegeau iarbă din stepă. Colilie, sovârf, pojarniță - tulpinile erau tari, ca făcute din sârmă, le făceau palmele să sângereze și miroseau amar. Duceau brațele de fân în infirmerie, iar Memelea le scotea de acolo pe cele mursărite - nu cu mâinile, ci cu o țepușă lungă de lemn; le târa cât mai departe și le arunca într-o ravenă.

Nu mai vin - când au umplut saci cu aceeași iarbă, și cu acești saci i-au învelit pe bolnavi: unora le era tot mai rău, erau scuturați de frisoane.

Nu mai vin - când au dus în infirmerie apă fiartă pentru hidratarea suferinzilor: n-au dus-o prin vagoane, care gemeau din toate glasurile "ne e seteeeeee!", ci pe afară, cu capac pe găleata aburindă.

Nu mai vin - când spre răsărit bolnavii de holeră erau deja atât de mulți, încât au hotărât să le aloce un vagon de pasageri întreg, comasându-i pe cei sănătoși în celelalte.

Nu mai vin...

Dar bandiții au venit.

Îndată ce soarele galben s-a ridicat deasupra stepei înroșite de zori, din ceața dimineții s-a întrupat o cămilă - uriașă, tot galbenă, cu buze răsfrânte și păr des pe tot corpul. Călare pe ea ședea un om în manta și cu o căciulă mițoasă ușor dată pe-o parte, în spate se zărea căruța la care era înhămată. Călărețul mergea singur, legănat tihnit de pasul larg al cămilei și ținând doar hamul în mâinile întinse. De departe, după atitudinea relaxată, l-ai fi putut lua drept un nomad al stepei, dar de aproape i-au devenit vizibili ochii deschiși la culoare și părul blond - era un cazac.

La brâu avea o șașka^[i] în teacă. Prinsă în centură, o armă de foc scurtă, în mod vădit mai bătrână decât stăpânul ei (astfel de țevi erau numite cu dispreț trancane și se întâlneau mai ales în Turkestan, unde ajunseseră armele deja depășite din țările Antantei).
- Atamanul Iablocinik vă salută! a strigat el, apropiindu-se de tren. Și vă cere o favoare.
- Iar eu îi urez atamanului să-și dea duhul cât mai repede, a răspuns Deev, fără să ridice glasul și fără să-i pese dacă vorbele îi sunt auzite de interlocutor. Și n-am de gând să-l îndatorez cu nimic.

Stătea pe platforma vagonului (ieșise acolo împreună cu Bug când îl văzuseră pe fereastră pe matinalul oaspete), dar nu avea de gând să coboare, și cu atât mai puțin să poarte conversații lungi: infirmeria era plină de copii slăbiți și scuturați de frisoane, care trebuiau hidratați, iar în lipsă de apă, măcar liniștiți.
- Rugămintea nu-i mare, a continuat oaspetele, conducându-și cămila lângă vagonul cu bolnavi. N-o să vă fie greu s-o îndepliniți. Harnașamentul animalului era elegant, după moda orientală, cu ornamente metalice și bucăți de sticlă colorată. Atamanul vrea să se roage împreună cu ortacii săi în biserica de campanie.
- Iar eu vreau să te duci de-aici! Deev se uita la botul buzat al cămilei, ca și cum ei i s-ar fi adresat. Asta nu e biserică, e infirmerie. Mai exact, un lazaret pentru holeră.
- Atamanul știe, a dat din cap mesagerul. Și de aceea v-a trimis un butoi cu var cloros pentru dezinfectarea tuturor vagoanelor și a locomotivei.

Deev nici să clipească n-a apucat, că felcerul a și sărit jos de pe platformă, aproape fără să atingă treptele, și s-a repezit ca o vijelie la căruță, unde într-adevăr se afla un butoi. I-a scos capacul și a ridicat spre Deev o față cu o expresia ciudată, contorsionată de mirosul înțepător și de o bucurie aprigă.
- Și o să vă mai trimită, a rânjit cazacul. Ce porunciți și cât porunciți.
- Suntem de acord, a răspuns repede Bug în locul comandantului. Mai cerem sare și săpun. Mult săpun, foarte mult, cât se poate! Deev îl vedea pentru prima dată atât de grăbit pe bătrân. Și apă, tot multă! Câtă puteți să aduceți.

Cazacul a dat din cap: s-a înțeles.

Promisiunea era greu de crezut (cine știa mai bine decât Deev cât de greu era de găsit săpun în aceste vremuri?). Dar și butoiul cu var cloros era un mic miracol - și iată, aproape că le căzuse din cer! Nerăbdător, Bug deja îl târa în infirmerie, cuprinzându-l cu brațele și strângându-l la piept, ca pe un om drag.
- Da' ce, n-aveți destule biserici în Orenburg? s-a stropșit Deev, oarecum fără rost. S-au construit puține pe vremea țarului?
- Și un butoiaș de oțet, a aruncat Bug din mers. Două butoiașe!

Privirea de obicei severă a felcerului devenise aproape ca a unui martir: pesemne bătrânul tria în gând tot ce ar fi vrut să ceară de la norocul care le surâdea pe neașteptate, și această alegere îi pricinuia durere.
- S-au construit destule, dar au fost distruse în ultimii ani. Cazacul continua să rânjească, amuzându-se vădit de tulburarea felcerului. Și atamanul s-a rugat vreme de cincisprezece ani într-o biserică din asta, de campanie, când a fost pe frontul german. De aceea, pentru el nu e doar o biserică ambulantă, ci o amintire.
- Și nu se teme atamanul tău că ia ca amintire și holera din biserică?
- E credincios, a devenit brusc serios cazacul. De aceea nu se teme. Noi toți credem și nu ne e frică.

Și s-a uitat la Deev, de-ai fi zis că-l înjunghie cu privirea.
- Și niște lemne sau cărbuni, nu se potolea felcerul. O să fierbem multă apă, și fără combustibil...
- Lasă târguiala! s-a răstit Deev atât de tare, încât cămila până atunci liniștită și-a smucit capul, zăngănindu-și ornamentele de pe ham. În infirmerie sunt mulți bolnavi. Dacă atamanul tău nu poate și nu poate, n-are decât să vină și să-și rostească rugăciunile lângă ei, dar încet și fără să-i deranjeze. N-o să-l alungăm.

Și iar a rânjit cazacul: alt răspuns nici nu aștepta. Chipul lui bronzat trecea repede de la asprime la amuzament și înapoi. Ah, pentru rânjetul ăsta te-aș trage de picior din spinarea cămilei și te-aș tăvăli cu fața-n țărână, în scârna plină de holeră!
- Tot ce ați promis, aduceți înainte, a încheiat Deev.

Na, să vedem ce mai zici!
- Am adus deja. Zâmbetul cazacului a devenit și mai larg. Doi saci de sare. Restul, mai târziu.

Felcerul tocmai era gata să lase butoiul cu var cloros pe platforma vagonului, la picioarele lui Deev, dar, auzind de sare, s-a întors din nou spre oaspete. Acesta a zâmbit cu bunătate, gata să râdă de-a binelea: ei, da, unchiașule!

Bug s-a repezit iar la căruță. Acolo se aflau într-adevăr doi saci nu prea mari, plini până la refuz. I-a desfăcut, a luat între degete câte un praf din fiecare și l-a pus pe limbă: era sare!

Cazacul și-a ridicat sprâncenele și și-a încrețit nasul, dar, abținându-se, n-a izbucnit în hohote de râs.
- Și dacă nu sunt de acord? a întrebat cu ură Deev.
- Păi ai fost deja!
- Ce, ați lua infirmeria cu forța și ați azvârli copiii din ea?

Surâsul oaspetelui s-a transformat pe loc în rânjet. Fără grabă și fără să se mai uite la interlocutor, cazacul a dezlegat în tăcere hamurile de pe hulube și le-a aruncat pe jos, apoi a întors cămila și s-a îndepărtat. Mersul animalului era lin, și în scurt timp bătaia copitelor și zornăitul ornamentelor nu s-au mai auzit, s-a mai văzut doar un zid de praf galben. Căruța a rămas lângă felcer.
- Eu am luptat cu ei, cu cazacii ăștia, a zis Deev. Și acum, poftim, m-am vândut. Pe săpun.

În afară de sacii cu sare, în căruță mai era și o boccea făcută dintr-o pătură militară veche. Bug a băgat mâna înăuntru și a scos un pumn cu ceva mărunt, viu colorat - bomboane învelite în staniol. Într-o boccea voluminoasă - vreo cincizeci de pfunzi, nu mai puțin.
- Bomboane, nu i-a venit să creadă felcerului. Dropsuri.
- Nu pot să sufăr dulciurile, a scuipat Deev. Mi se întoarce stomacul pe dos.

*
"Iablociniștii" s-au dovedit a fi puțini - doar vreo două duzini. La început, Deev a crezut că asta e doar o parte a detașamentului, dar mai târziu a înțeles că se adunaseră toți flăcăii.

Mohorâți, cu bărbile până la ochi, părea foarte greu să le ghicești vârsta. Dar printre bărbile dese erau și unele pline de fire albe, și unele bogate, tinerești. Pe cap purtau căciuli mițoase uzate, căciuli de fetru cu apărători pentru urechi, turbane kârgâze. Pe umeri, mantale, caftane sau halate matlasate. O gloată pestriță.

Toți erau călare. Stăteau relaxați în șa: nu se ridicau în scări, precum cavaleriștii începători, ci păreau a crește direct din crupa calului, revărsându-se peste ea - cu picioarele, cu mâinile, cu întregi trupurile lor flexibile -, răspunzând la fiecare pas al animalului și în același timp ghidându-l. Oamenii aceștia învățaseră să călărească înainte de a învăța să meargă: cazaci, toți până la unul. Mai precis, cazaci albi. Și mai exact, bandiți.

Stând pe platforma vagonului, Deev urmărea sosirea bandei. În acest timp, număra și armele inamicului - puștile din spinare, pumnalele și săbiile, revolverele de la brâu -, atât de multe, că de fapt nu avea rost să le numeri. Iar în căruța acoperită cu piei de animale, trasă de cămila cunoscută, oricum se putea ascunde orice: un obuzier sau chiar un lansator de bombe.

Era mai bine ca Deev să nu-i întâmpine pe oaspeți și să nu se afle în infirmerie în timpul rugăciunii, căci în ultima vreme se mânia prea ușor. Dar cum altfel? "Dacă încep să urlu și să-mi flutur arma, mă apuci de braț și mă tragi în stepă, îi poruncise mai devreme felcerului. Îmi iei revolverul. Dacă mă împotrivesc, mă lovești tare, îți dau voie." Acesta îi promisese.

Încă de departe, când au zărit biserica ambulantă, călăreții și-au făcut cruci peste cruci. Acum, apropiindu-se și grăbind pasul, se cruceau din nou, de mai multe ori (Deev, în ușa vagonului, a început să se simtă stânjenit, de parcă i se închinau chiar lui). Nu și-au priponit caii, nici nu le-au legat picioarele, ci doar le-au aruncat frâurile pe ceafă, și aceștia s-au dat ascultători într-o parte, să pască.

Care o fi fost atamanul Iablocinik? Deev ar fi pariat pe unul - un bărbat înalt, în caftan și cizme -, dar acesta s-a dovedit a fi preotul: a scos dintr-un sac legat la șa o sutană prăfuită și a îmbrăcat-o direct peste caftan. A mai scos două cruci - una la gât, cealaltă în mână - și o boccea zdrăngănitoare, pesemne cu obiecte bisericești.

Ceilalți se pregăteau și ei: își ștergeau praful de pe față cu mâinile, pe care apoi le scuturau de pantaloni. Își scoteau căciulile, netezindu-și părul cu degetele.

Oare se pregăteau să se roage cu toții, la grămadă?
- Oțet, au anunțat scurt, scoțând din căruță și punând jos câteva butelci din sticlă groasă, din cele în care de obicei se ține basamacul.

Lichidul dinăuntru era transparent ca lacrima - chiar ar fi putut fi oțet. Dar putea să fie la fel de bine și apă chioară.

Deev nu s-a repezit la cadou, să-l ducă nerăbdător la nas, cum făcuse felcerul dimineața.
- Săpunul unde-i? a întrebat el aspru.
- Pe urmă, i s-a răspuns la fel de aspru.

Și s-au îndreptat spre biserică. Primul pășea preotul, ceilalți, după el. Au urcat treptele vagonului - sprinteni, ca niște tineri - și s-au oprit o clipă în fața intrării, și-au făcut cruce, apoi au intrat pe ușa deschisă. Pe Deev nu l-au observat - s-au scurs pe lângă el, atingându-l cu coatele și umerii, dar nu cu privirea. Parcă veniseră la ei acasă, neobrăzații. Unul singur s-a uitat la el și l-a întrebat: "Căzăcime este în tren?" "Du-te și caută!" s-a stropșit Deev.

Chipurile aspre cunoscuseră și soarele dogoritor al stepei, și soarele ucigător al deșertului. Mustățile și sprâncenele erau grele de praf. Ochii - luminați de așteptare.

După un minut, toți erau înăuntru, nu mai rămăsese nimeni lângă tren. Doar căruța mai scârțâia în vânt și se mai scremeau alături câțiva "fugari", cei care mai erau în stare să meargă pe propriile picioare după noaptea nedormită. Nu ghicise Deev care era atamanul, sau nu se afla printre cei sosiți?

A intrat în infirmerie, strecurându-se cu greu pe ușa care abia se mai putea deschide, atât de tare o împingeau dinăuntru spinările puternice ale bărbaților.

Spațiul fostei biserici, umplut cu priciuri pe trei niveluri, cu greu mai putea adăposti o asemenea mulțime, dar o făcea: oamenii se împrăștiaseră printre lavițe și pe coridorul îngust, nelăsând nici o palmă de loc liberă. Toți își întindeau gâturile înainte, spre fostul altar, din care încă de la Kazan jumătate fusese distrusă de tâmplari și jumătate rămăsese întreagă, decorațiunile și frescele acoperind peretele din spate al vagonului. Draperia care de obicei ascundea rămășițele altarului și totodată patul felcerului, era trasă: un Dumnezeu slab și bărbos privea adunarea cu degetele ridicate pentru binecuvântare, priveau și Fecioara cu pruncul (reușiseră să scoată icoanele din rame, dar să curețe pictura murală, nu; râcâiseră un pic cu cuțitul și îi lăsaseră așa, zgâriați).

Lângă icoane, preotul își făcea de lucru cu obiectele de cult și pe umerii largi ai cuiva strălucea o burcă albă. Deasupra umerilor se înălța un cap mare, cu bucle cărunte, iar în jur era loc - cazacii se înghesuiau în spate, neîndrăznind să se apropie prea tare de burcă. Atamanul?

Deev știa precis: pe lângă el nu trecuse această burcă, și nici capul cu bucle cărunte - și acum, poftim, Iablocinik e în biserică, în primul rând. Iar preotul oastei deja aprinde lumânările pentru rugăciunea care urmează, deja își leagănă gospodărește candela în toate părțile, umplând vagonul de mirosul dulceag al tămâii. Cazacii își trec lumânările unii altora, și unul, din greșeală sau intenționat, îi întinde una lui Deev.
- Ține-o tu.

Aproape lovindu-l cu umărul pe cel care i-o dăduse, Deev se strecoară prin mulțime și se duce în fundul vagonului: rugăciunea-i rugăciune, dar holera din infirmerie n-o lua nimeni, și el avea să facă acum același lucru ca și noaptea trecută: o să aibă grijă de bolnavi. Tot așa și felcerul, și comisarul, și surorile - ei n-au timp de mătănii și de rugăciuni pentru iertarea păcatelor.

Murmurând și îngânând ceva, preotul zăbovește îndelung lângă altar și își flutură sfeștocul peste capetele celor prezenți - împrăștie generos apa sfințită, străduindu-se să ajungă până în cotloanele cele mai îndepărtate. Câteva picături cad pe fața lui Deev - e nevoit să-și șteargă fruntea cu mâneca. Și să șteargă și fețele copiilor, și lavițele de lângă el. O să se termine teatrul ăsta, și măcar o să poată dezinfecta totul cu var cloros!

Și iată că se aprind lumânările. Mirosul de ceară topită se amestecă cu cel dulceag de tămâie. Cu aroma ierburilor presărate pe podea, sub priciuri. Cu mirosul tare al trupurilor și al răsuflărilor de bărbați. E sufocant, te ustură ochii. Dar e cald.

Căldura e bună. Bolnavii de holeră au nevoie de căldură. Holera secătuiește organismul de puteri și îți răcește atât de tare extremitățile, că bolnavii sunt mereu înghețați. Poate că de la flacăra lumânărilor și răsuflarea atâtor guri se vor încălzi?
- Învelește-mă, îi cere de pe o laviță un sac cu iarbă.

Sub sac e cineva mititel, abia vizibil, tremurând de frisoane: Cenghiz Mamo.
- Învelește-mă, Deev, învelește-mă!

Deev se așază lângă el, proptindu-se cu genunchii în picioarele cuiva. Îl înfășoară mai bine pe băiețel în sac, băgând marginile dedesubt. Așa e mai bine? I-ar da lui Cenghiz tunica lui - dar aceasta deja o încălzește pe una din fete.

Peste sac se lasă ceva mare, păros. Un șal? Un bașlîk^[ii] ponosit - unul dintre cazaci și-l scosese și i-l dăduse copilului înghețat. Altădată, Deev ar fi azvârlit darul înapoi, dar acum îl ia. Strânge din dinți și îl ia. Îl înfășoară pe Cenghiz în lâna moale - acum e mai bine? - și ridică ochii să-l identifice pe stăpânul bașlîkului. Dar în jur sunt mulți bărbați, și toți privesc numai la altar, unde preotul murmură și îngână rugăciuni - nu mai are cum să-și dea seama cine a făcut darul.
Binecuvântaaaaată fie împărăția taaaa! exclamă preotul cu voce tare.
Gurile cazacilor se deschid pe neașteptate - toate odată, ca una singură - și rostesc cântat: Aaaaamiiiin!

---

^[i] Un fel de spadă cu o lamă cu un singur tăiș, ușor curbată, fără gardă, purtată deseori de cazaci.

^[ii] Un fel de glugă de lână ascuțită, cu laturile lungi, care pot fi înfășurate în jurul gâtului ca un fular, purtat de turci, caucazieni, iranieni și cazaci.