Alice Veliche e genul de om care e activ aproape tot timpul. Pare că
deține un elixir al energiei pozitive. Atrage proiecte coregrafice, se
odihnește destul de puțin, își simte și acceptă epuizarea, fie ea și
psihică, se regenerează doar de sărbătorile mari sau când își ia
concediu. Dansează, repetă și circulă. Îi vin tot felul de idei, își
face planuri, e o fire artistică și pragmatică în același timp.
Colaborează cu coregraful Radu Alexandru de cele mai multe ori. Se
acceptă, se simt, se contrariază, dar, cel mai important, învață
constant unul de la celălalt! Dar, mai multe, vă las să descoperiți pe
parcursul interviului pe care l-am realizat într-o zi de februarie!
Alice Veliche (hotărâtă în voce și în atitudine): Cred că trebuie să le faci pe amândouă. Adică, mai întâi, trebuie să cauți proiecte, ca apoi să le poți atrage. Eu din 2019 am început să lucrez la câteva examene de regie, la câteva examene coregrafice, unde eram, cumva, singura dispusă să meargă și să lucreze în cinci părți în același timp sau să îl ajute și pe unul dintre colegi. Probabil, văzând și celelalte persoane că mă implic și că îmi doresc să ajut și să fac lucrul ăsta, s-a apelat la mine din ce în ce mai des. Le-am zis că de câte ori au nevoie de cineva care să-i ajute, eu sunt acolo și sunt dispusă să fac asta!
L.L.: Pe lângă disponibilitate, bănuiesc că e vorba și despre talent. Mă gândesc că degeaba ești implicat, dacă lipsește talentul. Ce zici despre capitolul ăsta? Poate ai cunoscut persoane care își doresc să participe la realizarea unor spectacole, dar parcă le lipsește sclipirea care îi diferențiază!
A.V. (atentă): În cazul meu, faptul că sunt implicată și mă dedic, îmi oferă și o creativitate, poate. Vin pe parcurs și îmi doresc să devin din ce în ce mai bună și să învăț din greșelile pe care le fac, să învăț de la oamenii cu care lucrez și să acumulez cât mai multe.
L.L. (surâd la răspunsul ei diplomatic): Se întâmplă să greșești, Alice?
A.V.: Mereu se întâmplă să greșesc (zâmbește). Cred că voi greși toată viața mea cât voi lucra. Iau greșeala ca pe o oportunitate de a învăța, iau greșeala ca pe un plus. Nu există un om care să nu greșească. Cel mai important e să înveți din ce ai greșit sau dacă nu, să încerci să modelezi greșeala, astfel încât să nu pară că ea există acolo.
L.L.: Te supără criticile, mai ales când simți că sunt adevărate?
A.V. (hotărâtă): Nu, nu. Atunci când există critici care sunt fondate pe ceva concret, sunt și eu conștientă de ele. Simt și îmi asum, și așa cum am zis și adineauri, e firesc să greșești și nu cred că ar trebui să fie un lucru rău. Mereu vor exista critici. Oriunde te-ai afla și orice ai face.
L.L.: Te-ai gândit vreodată la oamenii din breaslă care te invidiază, nu neapărat într-un sens bun? Ce facem cu ei?
A.V.: Nu am observat asta sau poate nu am vrut să observ / nu am dat o importanță anume, dar majoritatea colegilor se sfătuiesc cu noi, ne cer opinii în legătură cu examenele la care mergem. Bineînțeles că și eu în momentul în care lucrez cu un alt coleg, cer păreri, încerc să observ viziunea lui, să înțeleg cum vede din exterior ceea ce eu am creat. Nu ar trebui să existe concurență neapărat între noi, ci un ajutor reciproc. Atunci când cineva face ceva mai curajos, nu neapărat mai bun, ceilalți ar trebui să învețe, așa și eu, la rândul meu învăț de la alții, chiar și de la colegii mei mai mici.
L.L.: FEmale este unul dintre spectacolele concepute de tine. Acum îl citez pe criticul de teatru Călin Ciobotari, care era de părere că "Alice Veliche și al ei FEmale, o minuțioasă cercetare coregrafică asupra feminității dintr-un timp al obsesiei pentru egalitatea de gen și pentru abordarea unui «profile» tradițional considerat perimat. Concret, Alice părăsește discursul feminist. (...)" Părăsește Alice Veliche discursul feminist?
A.V.: Am încercat să evit acest subiect, deoarece mi se pare unul destul de controversat și conflictual. Bineînțeles că el există, chiar dacă eu încerc să mă îndepărtez cât de mult pot, nu cred că ai să faci un spectacol doar cu femei și despre femei, fără să integrezi măcar o nuanță subtilă de feminism. Fără să vrem sau nu, asta ne definește ca femei. Repet, am încercat să nu mă duc în zona aceea, dar sunt conștientă că nu am reușit, dar consider că nu am adus atât de mult în privirea spectatorului această idee. Nu a fost forțată.
L.L.: Mai vrei să regizezi spectacole coregrafice? Cum te responsabilizează?
A.V.: Fiind la început de drum, trebuie să facem orice pentru crearea unui spectacol. Trebuie să te gândești și la costume și la coregrafie și la regie, la toată povestea din spatele spectacolului pe care vrei să-l realizezi. La început de carieră trebuie să ne descurcăm pe propriile noastre forțe. "Regia" pe care tu o gândești pentru spectacol, cred că este un lucru care te responsabilizează mai mult decât ar putea face orice alt lucru. Nu ai de făcut doar mișcarea. Chiar vorbeam într-o zi cu colegul meu Radu Alexandru și am spus că nouă nu ne mai este frică să facem coregrafie, ci ne este frică în spectacol să ne gândim la toate celelalte lucruri, inclusiv la regie. E posibil ca din cauza unui story pe care nu-l faci corect, să se rupă absolut tot spectacolul. Degeaba ai o coregrafie curată, dacă nu ai regia din spate care să-ți fie foarte clară. Din punctul meu de vedere e un lucru destul de greu. Nu trebuie să ne "aruncăm" în lucruri mărețe, la început. Cred că e mai bine să faci un lucru simplu, curat, corect, decât să te "arunci" către lucruri greșite.
L.L.: O altă colaborare notabilă rămâne și Ivan, în regia Antonellei Cornici. Era o distribuție mixtă. Cum ai colaborat? Vârsta în artă e mereu un indiciu de credibilitate sau nu e o regulă?
A.V.: Coregrafia la spectacolul Ivan am făcut-o împreună cu Radu Alexandru și nu cred că vârsta contează așa mult. Există dansatori de dans contemporan care au o vârstă destul de înaintată și care au de un milion de ori cunoștințe mult mai vaste, decât cunoștințele noastre și care se mișcă mult mai bine decât noi, sunt persoane de vârste înaintate care își doresc să afle mai multe decât o persoană de vârsta noastră sau un student la început de drum, sunt persoane mature care au răbdarea necesară de a învăța și sunt alți interpreți tineri care sunt mereu agitați. Același lucru se poate inversa. Pot exista și studenți foarte răbdători care își doresc să învețe. Așadar, vârsta nu cred că este vreun impediment sau un factor atât de important.
L.L.: Prezența la "Romanian Creative Week" cu performance-ul de dans contemporan improvizat Body in light and motion din cadrul expoziției "New Media Alley" organizată în perioada 2-6 iunie 2021, a fost o altă experiență pentru tine alături de Radu Alexandru, cu care colaborezi în majoritatea proiectelor coregrafice de ceva timp încoace. Cum a fost trăirea ta în cadrul acelui eveniment?
A.V.: Acolo a fost diferit. Atunci când lucrezi cu Radu Alexandru sau improvizezi și faci diverse exerciții la facultate, este un spațiu neutru, un spațiu unde am mai fost, avem destul loc, suntem confortabili unul cu celălalt, sunt niște lucruri care îți dau o stabilitate. În cadrul acestui proiect, noi ne-am întâlnit pentru prima dată cu spațiul respectiv în acea seară. Nu știam exact ce distanță e între un led și celălalt, unde mă pot duce eu în spațiu, de unde poate intra Radu, cum să ne facem traseul, ceea ce și pentru noi a fost o provocare, dar una benefică, cu siguranță. O experiență pe care o vom repeta. Plus de asta, mai e vorba și de energia unui public pe care nu-l vezi la spectacole. E un public nou, un public fragil. Îți dă o altfel de energie acest tip de public. E ceva diferit.
L.L.: Cum ai reușit să împarți spațiul cu partenerul tău de scenă? Vă simțiți? Vă completați?
A.V.: Cu Radu Alexandru am avut o chimie aparte pe scenă încă din primii ani de facultate. Ne înțelegem telepatic (râde puțin), deși e puțin ciudat. Ne dăm seama imediat de locul în care celălalt urmează să se deplaseze, suntem foarte atenți la detalii, astfel încât să nu ne ciocnim într-un spațiu sau să nu ne pornim către aceeași zonă și mereu colaborările cu el au fost plăcute și sigure. Atunci când îți cunoști foarte bine partenerul, nu îți mai este frică să faci nimic nou. Știi că are încredere în el și că este acolo să te ajute în cazul în care tu greșești sau invers și asta am învățat de la conf. univ. dr. Lorette Enache. Ea ne-a zis de la început că trebuie să existe o concurență, dar nu una care să provină din răutate sau gelozie. Mereu trebuie să existe o concurență benefică și mereu avem de învățat unul de la celălalt. Asta ne face să fim mereu aproape unul de celălalt, să învățăm în continuare, să ne ascultăm și să ne simțim.
L.L.: Ai participat la atelierul din cadrul festivalului D.A.M. (Dans, artă, multidisciplinaritate), organizat de conf. univ. dr., coregraf Lorette Enache în perioada 22-30 iunie 2021 și anume "Echilibru în Dezechilibru - improvizația în dans ca formă de practică performativă", coordonat de coregrafa și performerul Virginia Negru. Cum ai privit acel stil? Te-ai regăsit?
A.V.: Mi s-a părut un lucru uimitor faptul că cei doi (Virginia și cu partenerul său) aveau o conexiune pe care rar am întâlnit-o vreodată. Aveau o încredere extraordinară unul în celălalt, corpul se simțea cumva în neant, ca și cum ai pluti, nu avea o greutate, nu aveau încordare în mușchi. Totul era foarte relaxat și ei pluteau la propriu, în spațiu. După exercițiile pe care le-am făcut împreună cu ei, m-am gândit că ar trebui să avem mai multă încredere în partenerii noștri atunci când lucrăm, pentru că așa cum ei au lucrat în cadrul atelierului, eu nu am mai întâlnit persoane cu asemenea stil. Și am rămas un pic dezorientată, dar în sensul bun al cuvântului. Toate exercițiile pe care le-am realizat cu ei, bineînțeles că le-am folosit și în cadrul coregrafiilor pe care le-am făcut după, la spectacole. Nu există un workshop la care să particip și să nu extrag măcar un lucru de acolo pe care să-l folosesc mai târziu. A fost o experiență benefică pentru noi.
A.V.: În momentul în care realizezi un spectacol alături de un alt partener, vă completați, vă expuneți ideile, le amestecați și formați o temă extraordinară, dacă s-ar putea, sau foarte bună. Nu cred că este vorba de concurență între noi. Avem momente în care ne contrazicem, dar e și potrivit, pentru că având idei diferite, le poți combina și poți realiza o altă idee pe care nu a mai făcut-o nimeni în Iași, la momentul respectiv. Așa că ideile și părerile diferite sunt binevenite în cadrul unui spectacol, atunci când vorbim de prezența a doi coregrafi. Legat de temele performance-ului, am plecat de la reîncarnare. Aveam o perioadă în care credeam că atunci când mori, e posibil să revii pe pământ sub o altă formă, în alt corp și noi credem în teoria sufletelor pereche care s-au întâlnit în viața lor anterioară. Și spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă a fost despre asta, despre două suflete care se întâlnesc mereu în alte vieți, în alte spații, uneori, poate trec fugitiv unul pe lângă celălalt, uneori, poate chiar interacționează. Sunt diverse contexte.
L.L. (curioasă): În ce ai vrea să te reîncarnezi?
A.V.: Aș vrea să fiu reîncarnată. În ce? Nici nu mai contează. Important e să fac lucruri și în acel context.
L.L.: Cine cedează când e vorba de un conflict de idei / conflict profesional?
A.V.: Depinde de la cine a început discuția. De obicei, cine stârnește conflictul, cam și repară la final. De cele mai multe ori, amândoi, în cazul în care greșim sau ne certăm. Ne cerem scuze la final. Știm că niciodată certurile astea nu sunt cu răutate, ci spre binele nostru.
L.L.: Performance-ul SKALSKI, a fost prezent în cadrul festivalului D.A.M. Ce te-a impresionat la acel spectacol?
A.V.: Gabriel Scalschi, colegul nostru este foarte talentat. E o persoană foarte expresivă, și aici nu mă refer doar la nivel facial, ci și corporal. Din păcate, nu am reușit să vedem repetiții, ci premiera pentru noi a fost chiar când a avut loc spectacolul. M-a surprins atât Scalschi, cât și Aurel Asanache, artistul vizual cu care a colaborat. Un artist, de altfel, foarte talentat. Am fost curioasă de la început până la final, ce ar putea picta pe pânză, încercam să-mi găsesc argumente, să caut o relație între Scalschi care dansa și el care picta. Îmi conturam o imagine finală și cred că ăsta e un lucru foarte bun pentru spectator că te pune să muncești puțin, chiar dacă privești. Tu ești mereu concentrat și cauți explicații, cauți validări pentru ceea ce vezi. Mi se pare foarte interesant. A fost o apariție.
L.L.: În interviul pe care mi l-ai acordat ultima oară, afirmai că vei încerca mai mult să te îndrepți spre zona de dans contemporan, pentru că tu ai practicat mai mult street-dance-ul. Colaborările de la Teatru "Tudor Vianu" din Giurgiu, mai precis, semnătura coregrafică pentru spectacolul Teoria maimuțelor infinite, regizat de Antonella Cornici și coregrafia spectacolului de la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași, regizat de Radu Afrim te-au ajutat în planul tău, de a te îndrepta spre dansul contemporan?
A.V.: Da. Din 2019 până acum cred că am reușit să mă apropii de zona dansului contemporan, dar nu l-am atins. Încă sunt în căutare. Eu mă duc către el și el se îndepărtează din ce în ce mai mult. Atunci când descoperi lucruri, îți dai seama că sunt și mai multe pe care trebuie să le descoperi și îți dai seama că nu ai să ajungi niciodată la un rezultat final, dar sunt mult mai departe de punctul în care am plecat și asta e un lucru bun. La Teatru "Tudor Vianu" din Giurgiu, am lucrat împreună cu Radu pe dans contemporan, dar, spre surprinderea mea, s-au regăsit foarte multe elemente din zona street-dance-ului despre care îți spuneam în 2019. A fost un show în care erau prezenți dansatori. Fiind vorba despre un spectacol dinamic, am încercat să îmbin câteva elemente de dans contemporan cu elemente de street-dance. A fost ceva foarte, foarte fain.
În spectacolul pe care-l regizează Radu Afrim acum, mă îndrept mai mult spre zona dansului contemporan, chiar foarte mult. Aici, nu prea se întâlnesc elemente de street-dance.
L.L.: Cum ai simțit repetițiile din cadrul celor două colaborări? Cu ce te-ai confruntat? Bănuiesc că mai sunt zile fără inspirație sau se întâmpla ca oamenii să nu te înțeleagă...
A.V.: Atu-ul meu e faptul că reușesc să mă integrez foarte bine în echipă prin energia pozitivă pe care o eman și prin felul meu sincer de a fi. Am avut noroc la Giurgiu, pentru că am lucrat împreună cu Radu. Practic, am fost doi coregrafi. În momentul în care sunt doi, e mult mai ușor să lucrezi. În cazul în care unul cedează, rămâne celălalt în picioare care "te trage" după el și așa ne putem susține unul pe altul. Dacă rămâi fără o idee, vine celălalt cu o idee și ne echilibrăm. Atunci când lucrezi singur, e puțin mai greu, dar nu am avut până acum niciun impediment. A fost foarte, foarte bine. Chiar neașteptat de bine. Am reușit să mă mobilizez, m-am mișcat destul de rapid. În cazul în care nu mai am vreo idee, încerc să gândesc dinainte, pentru că ăsta e modul meu de a construi, nu vin niciodată fără vreun plan. Am întotdeauna ceva schițat în minte. La repetiții îmi place să vin pregătită, ca actorii sau interpreții să nu stea după mine să mă gândesc la ce mișcări aș putea să le dau. Sunt momente în care te blochezi, ești obosit, simți că ai nevoie de o pauză, dar reușesc să o duc la capăt.
L.L.: Înțeleg că preferi să vii cu temele făcute de acasă la repetiții. Ce faci când planul tău nu se potrivește cu tipologiile interpreților? Poate că nu toți au o anumită elasticitate... Ești o adeptă a improvizației?
A.V.: În momentul în care vii cu o schiță, să presupunem că ai 70% pregătit. 30% sunt doar posibilități sau îți iei o marjă de eroare în cazul în care coregrafia pe care tu ai realizat-o nu se potrivește total cu tipologia corporală a actorului, se schimbă. Coregrafia nu se schimbă în totalitate, ci modul în care este realizată. Nuanțele ei. Așadar, ai o bază și în momentul în care lucrezi, adaugi ceea ce poate actorul să facă. E o strategie (râde). Ăsta este modul meu de a construi. Sunt persoane care nu pot face asta. Sunt persoane care sunt mai libere și în clipa în care vin în sală, creează pe moment sau poate nu sunt la fel de matematici. Eu mă consider o persoană care gândește matematic și fix. Îmi structurez totul și vin cu lecția învățată. Pur și simplu, aici e vorba de cum lucrează fiecare mai bine.
L.L.: Tot în cadrul interviului anterior, afirmai că doreai să mai extinzi spectacolul tău de licență Out of the blue. Ai mai lucrat la structura lui?
A.V.: Am abandonat planul ăsta din cauza pandemiei pentru că mi-am dat licența în ianuarie. Am luat o pauză foarte scurtă în februarie pentru a putea începe cu forțe proaspete. Aveam o altă idee de spectacol pe care am și început să o pun în practică în primele zile din luna martie. Teoretic, ar fi trebuit să încep spectacolul nou și să continui licența, dar pandemia mi-a oprit ambele proiecte.
L.L.: Celălalt proiect era numit Astă seară mixăm ouă?
A.V.: Da! Din cauza pandemiei, am fost nevoită să-l stopez.
L.L.: Abandonul celor două a venit cu alte idei...
A.V.: Da, dar nu am uitat aceste idei. Mi-au rămas undeva în subconștient și sunt convinsă că la un moment dat voi relua spectacolul deoarece cred că are potențial.
L.L.: De curând, în cadrul emisiunii Scena, împreună cu Radu Alexandru, spuneați că aveți ideea unui spectacol care să conțină toate greșelile voastre. Când o puneți în aplicare?
A.V.: Mai întâi, așteptăm să terminăm cu spectacolul de dizertație, Micul Prinț, o adaptare după Saint-Exupéry. Probabil, vom lua o scurtă pauză energetică. Probabil, va fi următorul proiect.
L.L.: De ce Micul Prinț? Ce v-a inspirat?
A.V.: E cartea mea preferată pe care am citit-o de foarte multe ori. Țin minte, prima oară când am citit-o, eram în clasele primare, m-am dus la bibliotecă și am văzut o carte foarte mică. Era varianta aceea, dreptunghiulară, foarte, foarte mică și mi s-a părut interesantă, doar așa ca mărime, ca aspect. Era colorată. Am citit-o. Nu am înțeles atunci mare lucru. Era doar o poveste drăguță cu un prinț, cu niște animăluțe, după care am recitit-o și mi-am dat seama că ea devine din ce în ce mai complicată. Cred că acum, dacă aș citi-o din nou, mi s-ar părea mai complicată decât acum o lună. Este un text care îți dă posibilitatea să te joci, atât din punct de vedere coregrafic, cât și regizoral. Este un text care poate fi vesel, poate fi și trist. Îl poți redirecționa așa cum ți-l dorești. Cred că ăsta e cel mai benefic lucru în momentul în care lucrezi cu textul Micul Prinț.
L.L.: E destinat tuturor spectatorilor?
A.V.: Da! Spectacolul pe care noi îl vom realiza, va fi la fel. Îl pot privi atât copiii cât și adulții. Fiecare va înțelege câte ceva.
L.L.: Cum arată o zi obișnuită din viața coregrafei Alice Veliche?
A.V.: În perioada aceasta, mă trezesc în jur de 7:00-7:30. Aproximativ, la ora 9:00-9:30 sunt la repetiții, deja. Am repetiții în prima parte a zilei până la 12:00. După care, plec în altă parte, la alte repetiții până la 14:30. Apoi, am o mică pauză cât stau în mașină și mă duc la sala la care lucrez sau, mai opresc să-mi iau un covrig sau ceva de mâncare. Apoi, la ora 16:00-16:30, încep deja munca pentru sală până la ora 20:30. Mai fac și repetiții pentru dizertație. Ajung acasă, mai și gătesc, mai spăl și niște haine pentru repetiții.
L.L. (o ascult admirativ și mă gândesc cât de activă poate fi într-o singură zi): Hainele le speli, tot așa, în pași de dans? (râd)
A.V. (râde și ea): Nu, stau și mă uit în gol. Apoi, mănânc, probabil fac un duș, mă pun în pat și adorm destul de târziu, după miezul nopții. Activitățile astea se cam repetă în ultima perioadă.
L.L.: Toate aceste activități te țin în "priză" sau simți că apare și epuizarea la un moment dat?
A.V.: Deja a apărut epuizarea. Cumva, corpul se învață, se adaptează. El știe deja că la ora 7:00 te trezești, el știe când ajungi acasă. Încearcă să-și distribuie resursele în mod egal, astfel încât să faci față. Am observat că avem niște corpuri extraordinar de inteligente. Mai inteligente decât noi sau decât am crede noi, dar la un moment dat apare epuizarea psihică și asta e mai grea puțin; nu neapărat că nu mai ai resurse în a crea, ci pur și simplu apar întrebările: cât o să mai poți fizic?, îți faci anumite probleme, cedezi, ești mult mai stresat.
L.L.: Cum ai descrie zilele fără dans sau fără antrenamente?
A.V.: În ultima perioadă nu am avut astfel de zile. De obicei, zilele în care sunt sărbătorile, Crăciunul / Paștele/ o săptămână în timpul verii, atunci când îmi iau concediu. Sunt odihnitoare, te încarci, nu te mai gândești neapărat la ce ai de făcut sau la ce ai făcut sau la ce urmează să vină, dar te simți un pic vinovat.
L.L.: Apare sentimentul de vinovăție...
A.V.: Da. Sau cel puțin la mine. Simt că nu am mai lucrat și am impresia că mușchii mei nu mai sunt în formă. Mă simt mai grea, nu mă mai simt atât de ușoară, parcă mă mișc cu dificultate. Apar tot felul de gânduri, chiar dacă, cel mai probabil nu e așa, dar apare sentimentul ăsta de vinovăție și nu ar trebui.
L.L.: Care sunt metodele prin care te încarci? Ai vreo modalitate de relaxare?
A.V.: În ultima perioadă nu am avut timp nici de plimbări. Singura metodă prin care mă încarc e somnul, deși nu e îndeajuns de mult, dar când mă trezesc dimineața deja mă gândesc că abia aștept să adorm, abia aștept să vină din nou seara să mă pun în pat. E puțin trist dacă stau să mă gândesc la ce spun acum, dar nu mă plâng neapărat. Au fost momente în care nu am avut nimic de făcut în pandemie și a fost mult mai rău. Prefer să fiu ocupată toată ziua, să nu am timp de mine, uneori, dar să nu stau. În rest, o simplă plecare, cum a fost acum, premiera de la Giurgiu. Chiar dacă am fost și am văzut un spectacol, am făcut o încălzire cu ei, pentru mine a fost o minivacanță de o zi. Am stat, am fost spectator, nu m-am implicat în mod direct.
L.L.: Cărțile, filmele, spectacolele care au inspirat-o pe Alice Veliche în ultima vreme?
A.V.: În ultima perioadă, cărțile pe care le-am citit au fost pentru dizertație, asta înseamnă că am citit mult despre Pina Bausch, despre tehnici de dans contemporan și despre dansatorul și coregraful Merce Cunningham (părintele dansului contemporan). Nu pot să spun că în ultima vreme am citit o carte care să mă facă extraordinar de mult să mă gândesc foarte mult la ea, în afară de Micul Prinț, despre care am vorbit. Nu am mai citit de mult cărți de plăcere, ci doar cărți necesare, de specialitate.
Am văzut un documentar despre viața de după moarte, fiindcă în cadrul dizertației avem și tema aceasta a morții și eu sunt pasionată de subiect. Am văzut, când am avut timp, toate filmele din seria Marvel și mi-a luat foarte mult timp, pentru că mă uit la un film destul de rar. Nu prea am timp, dar este o modalitate prin care te poți detașa puțin de lucrul pe care îl ai de făcut.
Am mai văzut un film - Platforma în regia lui Galder Gaztelu-Urrutia. Este vorba de niște persoane care intră într-un joc. Singurul lucru pe care îl aveau de făcut era să zică felul preferat de mâncare și apoi erau repartizați într-o celulă. Pentru fiecare etaj câte o altă celulă. Este o platformă plină de mâncare care coboară de la primul nivel și niciodată nu rămâne destulă mâncare pentru cei prezenți. Încep să se omoare, să existe conflicte, doar de la faptul că ei nu știu cum să managerieze toată acțiunea asta. Este un singur fel de mâncare pentru fiecare persoană, dar sunt prea lacomi și încep să mănânce unul de la altul.
L.L.: Pentru ce fel de mâncare te-ai lupta?
A.V.: În 2019 ți-am spus că în top sunt cartofii prăjiți. S-au mai schimbat planurile. Îmi plac în continuare cartofii prăjiți, dar am găsit o pasiune pentru salata de vinete cu maioneză și ceapă. Dacă mai sunt și roșii, e superbă. Cu toate că nu ar trebui să zic, în ultima perioadă beau destul de multă Cola.
L.L.: Ce mai mănâncă un coregraf, Alice?
A.V.: Depinde. Eu pot să zic că mănânc cam tot ce îmi doresc. Fac destul de mult efort ca să nu se depună absolut nimic și nici nu am timp să mănânc foarte mult. Mănânc foarte mult o dată-n zi și e ca și cum aș fi mâncat pentru absolut toată ziua și am ars caloriile respective.
L.L.: Acum, să revenim și la spectacolele pe care le-ai văzut recent. (Pot fi și online)
A.V.: Teorema maimuțelor infinite de la Teatrul "Tudor Vianu" din Giurgiu. În pandemie am văzut foarte multe spectacole online: Xenos, cu dansatorul Akram Khan. De asemenea, am revăzut spectacolele de la Dimitris Papaioannou, care din punctul meu de vedere este unul dintre cei mai buni coregrafi din lume. Pe lista spectacolelor online, mai adaug și Play de Alexander Ekman.
Mai sunt spectacolele pe care le-am văzut în Iași. Spectacolele regizate de Radu Afrim. Avem nevoie și de spectacole de teatru, nu neapărat coregrafice. Când s-a ivit ocazia, am fost și la București. Am văzut spectacolul regizat de Andreea Gavriliu, M de la Murphy și probabil sunt mult mai multe, dar nu îmi aduc acum aminte. Când prind ocazia și am timp liber și văd un spectacol, indiferent ce spectacol e sau unde e, încerc să-l vizionez.
Nota bene: Menționez faptul că interviul a avut loc video, pe Facebook și nu în scris, tocmai pentru a crea senzația de dinamism între întrebări și răspunsuri! Pentru reclamații sau sugestii, nu ezitați să mă căutați!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu