Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiți o cronică a acestei cărți.

 ***
Intro

Kapka Kassabova s-a născut în 1973, la Sofia, în Bulgaria. În timpul adolescenței a părăsit țara împreună cu familia sa și s-a stabilit în Noua Zeelandă, unde a trăit timp de doisprezece ani. În această perioadă a studiat literatura franceză, rusă și engleză și creative writing la universitățile din Otago și Victoria. Acolo a publicat primele volume de poezie și de proză. S-a mutat în Scoția în 2005. Este autoarea a trei volume de poezie, a unui roman, a două volume de memorii și a două cărți de călătorie. To the Lake (2020) este cea mai recentă carte a sa.

Kapka Kassabova este considerată astăzi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din spațiul european, iar Frontiera, cea mai cunoscută carte a ei: "Kassabova unește vocile celor ce s-au luptat de-a lungul secolelor să traverseze granițe. Într-o lume din ce în ce mai divizată, din ce în ce mai amenințată de ziduri mexicane, de noi pașapoarte restrictive și de teama de necunoscut, avem mare nevoie de asemenea cărți", așa cum apreciat criticii de la The Financial Times.

*
În acest excepțional reportaj literar, Kapka Kassabova se întoarce în Bulgaria, de unde a emigrat cu 25 de ani în urmă, pentru a explora zona de frontieră pe care fosta ei țară o împarte cu Turcia și Grecia. În copilăria autoarei, despre acea zonă de graniță se spunea că ar fi mai ușor de trecut decât Zidul Berlinului, așa că locul mișuna de soldați și spioni. Kassabova descoperă un teritoriu modelat de diferite forțe ale istoriei: imperialismul sovietic, Imperiul Otoman și, mai înainte, miturile și legendele imemoriale. Frontiera redă călătoria autoarei în regiune, în timpul căreia aceasta intervievează diverse personaje pitorești, de la contrabandiști, vânători de comori și grăniceri la țărani ce venerează puterea focului. Atât istorie, cât și literatură, cartea ei aduce la lumină un teritoriu misterios și forfotind de forțe obscure, unde modernitatea pare a se fi sfiit să pătrundă.

"O carte minunată, despre un tărâm plin de magie." (The Guardian)

"O carte de călătorie excepțională, la fel de bună ca orice a scris Patrick Leigh Fermor." (The Sunday Times)

"Una dintre cărțile ce ridică literatura de călătorie la rang de artă." (The Herald)

"Kassabova este, mai presus de orice, senzațional de bună la a întâlni oameni extraordinari, iar asta este fără îndoială calitatea numărul unu a autorului de cărți de călătorie." (The Sunday Times)
 
  

Fragment

O fată rătăcind printre traduceri

De pe acoperișul măturat de vânt al Hotelului Hilly din Edirne, urmăream în fiecare zi cum înaintează un cioban cu turma lui de pe un deal pe altul, peste șoseaua care duce de la Istanbul către punctele de control de la trecerea în Bulgaria și în Grecia. Aici am cunoscut un cuplu, Ayșe și Ahmed. Erau prieteni de-ai lui Venți.

Când și-au făcut apariția pe terasa de pe acoperiș, unde aveam întâlnire la cină, s-a lăsat o dublă tăcere peste restaurantul pustiu. De fapt, nu era pustiu - eram eu la o masă acoperită cu pânză albă, iar la altă masă, un pensionar olandez cu aer confuz, îmbrăcat în haine de in deschise la culoare, care părea desprins dintr-un roman de Graham Greene și rătăcea înspre Est.

Ai fi jurat că cei doi sunt o stea de cinema și bodyguardul ei. În pantofi cu toc și pantaloni strâmți, Ayșe era înaltă și avea un aer distrat. Pe sub șuvițele bretonului, se vedea că are ochii fardați - verzi și depărtați -, dar niciun fel de machiaj pe restul feței, pe pomeții înalți; era genul de față care te atrage s-o privești îndelung, ca și cum te-ai uita într-un iaz liniștit care-ți alină orice durere. Ahmed, care stătea bine înfipt pe călcâie, era lat în umeri și masiv, iar la față nu părea bătrân, cât îmbătrânit, deși n-avea nici patruzeci de ani; era un chip care își pierduse tinerețea. S-au așezat, și-au aprins niște țigări subțiri și au comandat o sticlă de rachiu turcesc, din cel care e parfumat cu anason și se albește când picuri apă în el.
- Aduceți-ne ce-aveți mai bun, a spus Ahmed cu un aer imperial, în limba turcă, spre chelnerii care roiau pe lângă noi.

Cu mine vorbea într-o bulgărească nițel stângace, limba copilăriei sale întrerupte, petrecute în ținutul culturilor de tutun de la vest de Svilengrad.

De la vârsta de cinci ani culesese tutun, împreună cu restul familiei sale.
- Se culege înainte de răsărit, câteodată noaptea, că roua din zori face frunzele să se lipească între ele. Mereu aveam tăieturi pe degete. Opt copii și-o singură pereche de pantofi. Știi ce înseamnă să fii sărac lipit?

S-a aplecat peste masă, iar eu m-am tras în spate, luată prin surprindere de ardoarea lui, însă Ayșe îl privea cu bunăvoință.

La fel ca Emel, Ayșe și Ahmed erau turci, dar patria le era Bulgaria. Povestea lor e o părticică din povestea mai amplă a musulmanilor din Bulgaria, istoria nenumăratelor moduri în care eșuează naționalismul. Ea continuă să fie la fel de puțin cunoscută precum povestea tutunului oriental.

Prin anii 1960, Bulgaria era numărul unu în lume la exportul de tutun. Soiul indigen, aromat, era cunoscut drept tutun oriental, iar cultivatorii săi tradiționali erau musulmani, la fel cum de viticultură se ocupau creștinii. În 1989, când turcii bulgari au fost forțați să părăsească țara, industria locală a tutunului, care (împreună cu pomicultura și legumicultura) fusese o forță motrice a economiei timp de peste un secol, s-a prăbușit peste noapte. Nu mai era nimeni să strângă recolta.
- Dar eu încă-ți mai duc dorul. Chiar dacă în Bulgaria mi se spune turc, iar în Turcia mi se spune bulgar. Eu ce sunt, ia zi-mi!

Ahmed a izbit cu pumnul în masă și m-a fixat cu privirea. Într-o clipă era blândețea întruchipată, în următoarea devenea agresiv, dar ceva persista neîntrerupt în ochii săi încercănați - melancolia, chiar și atunci când îmi povestea ce popular este el printre femei, lucru pe care îl făcea adesea, de față cu soția lui. Chelnerii ne-au adus un platou cu fructe de mare, sosuri și salate, însoțit de un coș uriaș cu pâine. Ayșe și Ahmed beau fără oprire, de parcă ar fi căutat să se anestezieze. În timp ce el vorbea fără oprire, folosind cuvinte turcești când nu-și amintea limba copilăriei sale, ea ciugulea din salată.
- În vara aia a lui 1989, a continuat Ahmed, a venit miliția și-a zis "Aveți trei zile să plecați". Tata repeta întruna "S-au dus banii, s-a dus casa".

Banii au rămas în bănci de stat, iar casa s-a vândut pe un mizilic. După ani și ani, familia lui Ahmed s-a întors și și-a răscumpărat locuința - la preț dublu. Dar a meritat, a spus Ahmed, fiindcă acolo sunt amintirile noastre. Totul s-a păstrat acolo, într-un fel sau altul.

Vârstnicii familiei s-au întors în cele din urmă în satele lor bulgărești; povara de-a se reinventa într-o țară străină - Turcia - fusese prea grea pentru ei. Consecința a fost o stare de fapt ajunsă regulă în zona acestei granițe, unde atât de puține lucruri erau normale: fragmentarea familiilor.
- Am încărcat totul în Ladă și într-un camion.

Familia numeroasă a lui Ahmed s-a alăturat șirului de mașini, camioane, pedeștri și căruțe încărcate cu boccele, care se îndreptau către sud. Căruțele erau trase de oameni, ca ricșele din Calcutta, pentru că statul nu le-a permis să-și ia cu ei caii, vitele, nici măcar animalele de companie - totul le fusese confiscat. Plângeau oamenii după vaci, câini, pisici, capre și unii după alții. Câțiva și-au împușcate animalele de companie. Alții s-au împușcat pe ei. Toate acestea se petreceau cu doar câteva luni înainte ca Zidul Berlinului să cadă și Războiul Rece să-și găsească brusc sfârșitul.

E tentant să faci o paralelă între expulzarea turcilor bulgari și iadul pe care urmau să-l dezlănțuie la doi pași, asupra Bosniei, sârbii naționaliști, pentru că ambele crime și-au căutat justificarea într-un anacronism prostesc, invocând fantoma "jugului turcesc". Dar sunt diferențe fundamentale. Războiul iugoslav a fost alimentat de un virus naționalist sârbo-croat, trezit din starea de latență în care se aflase decenii la rând, așteptând să străpungă învelișul subțire al federației, și în esență a fost un act de agresiune teritorială extinsă, pe când purificarea etnică din Bulgaria a reprezentat ultima crimă imbecilă a totalitarismului ajuns la apus.
- Îl aveam pe unul la noi în oraș, a spus Ahmed. Nu era turc, nu era supus niciunei presiuni, dar tot s-a spânzurat. Din scârbă față de ce se petrecea cu vecinii lui. Adică cu noi, ca noi eram vecinii.

Dar ce se petrecea?

Bulgaria are cea mai numeroasă populație de musulmani nativi din Uniunea Europeană. Nu imigranți recenți, precum turcii din Germania, ci turci indigeni, care locuiesc aici de generații, moștenirea populațională a cinci secole otomane de amestecuri etnice. Deși mulți turci părăsiseră deja Bulgaria în valuri succesive de relocare voluntară sau involuntară ca urmare a retragerii otomanilor din Balcani, la vremea când s-a instalat Cortina de Fier etnicii turci încă mai reprezentau 8 procente din populație. Prin anii '80, din cauza ratei scăzute a natalității din rândul bulgarilor și-a celei ușor crescute din rândul etnicilor turci (care erau mai puțin urbanizați), cele 8 procente ajunseseră mai aproape de 10. Ce-ar fi dacă, peste alți douăzeci de ani, "ei" ar ajunge să ne depășească numeric pe "noi", susținea Statul?

La problema fabricată de biroul politic al partidului a apărut spontan o soluție: turcii să primească nume noi, să fie creștinați, iar moscheile să fie interzise (deși toată religia era, la drept vorbind, deja interzisă). Să fie asimilați "ei" înainte să ne asimileze pe "noi". În orice caz, nu ne-au islamizat și ei pe noi cândva? În 1986, a început o campanie de schimbare a numelor, însoțită de o propaganda remarcabilă. Limbajul folosit de stat împotriva propriilor săi cetățeni părea extras din proza lui Orwell, dacă Orwell n-ar fi fost interzis de stat, și, în orice caz, aparatcicul nu era genul pasionat de citit. Spre exemplu, procesul de schimbare forțată a numelor turcești și arăbești în nume slave, profanarea mormintelor musulmane, bătăile și violurile administrate de organele Securității de Stat, ba chiar schimbarea numelor celor morți- toate astea constituiau ceva ce se chema "Procedura Renașterii". Era o aluzie cinică la mișcarea de eliberare a Bulgariei de sub otomani, din secolul al XIX-lea. Acum era momentul ca turcii bulgari să renască întru amintirea "adevăratei" lor origini. Mai târziu vom vedea cum li s-a aplicat acest experiment pomacilor din Rodopi. Spre deosebire de turci, pomacii n-au avut unde să plece.

Adevărul este că turcii din Bulgaria doar lăsau impresia că ar avea unde să plece. Turcia avea și-așa destule probleme și, în realitate, nu și-i putea permite, deși a făcut mare caz din faptul că le-a dat pașapoarte refugiaților turci. Din vara aceea a rămas printre altele o fotografie în care o mulțime imensă de bărbați și femei epuizați, abia sosiți, își țin ridicate la cameră noile pașapoarte turcești, așa cum li s-a spus să facă, însă pe fețele lor se citește furia, se văd lacrimile, suferința, deruta. Tragedia lor a devenit o ocazie publicitară pentru statele care se confruntau în marele meci al Războiului Rece, în care toată lumea a pierdut. Numai că unii au pierdut mai mult decât alții.

Campania urii împotriva etnicilor turci a semănat puțin cu implicarea juntei argentiniene în Războiul Malvinelor, o idee inutilă și toxică, o modalitate prin care un stat polițienesc aflat în declin putea să distragă atenția populației de la adevăratele chestiuni ale zilei: economia prăbușită, magazinele goale, încălcarea curentă a drepturilor omului, problemele de mediu, ca și vânturile schimbării, tot mai puternice, numite Glasnost și Perestroika. O minoritate e întotdeauna o pradă ușoară.

Peste noapte, Ahmed a devenit Assen. Ayșe a devenit Assia.

Printre etnicii turci s-a manifestat o mișcare de rezistență care a avut ca rezultat câteva acte de terorism rămase în istorie drept "evenimentele din mai", deși numele adevăratului terorist n-a fost făcut cunoscut niciodată. Acela era Statul. Mai devreme am omis să relatez o poveste care îl are ca protagonist pe grănicerul cel vârstnic, cel care își căuta ispășirea la Sfânta Marina. În 1989, a căzut în sarcina subunității din care făcea parte să lichideze (după cum s-a exprimat el) un tată și pe cei doi fii ai săi, etnici turci care voiau să treacă granița înainte ca ea să fie oficial deschisă de stat. Li s-a spus despre ei că aveau grenade prinse la centuri. Soldații i-au încercuit într-un luminiș de lângă ghereta unde îi cunoscusem pe grănicerul bătrân și pe cel tânăr.
- I-am văzut o secundă înainte să-i doborâm cu automatele, mi-a povestit grănicerul cel vârstnic. Trei bărbați voinici. Cu atât mai rău pentru noi când a trebuit să-i cărăm de-acolo, dintre copaci. S-a dovedit că n-aveau nicio grenadă. M-am tot gândit la mama.

Și eu mă tot gândesc la mama.

Cu o ultimă sclipire de geniu, statul a declarat că granița cu Turcia se deschide pentru cei care nu agreează Procedura Renașterii și preferă să plece într-o Vacanță Mare. La momentul acela, drumul spre Turcia părea să fi rămas ultima opțiune viabilă pentru sute de mii de oameni derutați, chiar dacă era una deznădăjduită.

Ahmed avea treisprezece ani.
- Era mașină lângă mașină pe șoseaua aia. Și toată lumea plângea și fuma. Unde ne ducem? La dracu-n praznic, acolo ne ducem. Cică plecați în Turcia, că sunteți turci, dar ce anume era Turcia? Nu știa nimeni.

Pentru că și mediul urban, și cel rural duceau o existență fără libertate de mișcare și fără informație, nouă, celor din Sofia, ne era greu să aflăm ce se petrece în restul țării. Mi-o amintesc pe mama plângând în fața televizorului când s-au difuzat înregistrări cosmetizate de la Vacanța Mare, pentru că vedea adevărul pe fețele celor exilați, în căruțele în care-și îngrămădiseră saltelele și televizoarele. Dar printre prietenii părinților mei se numărau unii care nu vedeau, așa că sufrageriile intelighenției sofiote s-au transformat în terenuri de bătălie. Mulți înghițeau pe nemestecate propaganda de stat, laolaltă cu o superproducție cinematografică intitulată Vremea cruzimii, care era evenimentul de neratat al sezonului și care, de neînțeles, rămâne și-n ziua de azi filmul preferat al bulgarilor, semn al unei fixații nevrotice asupra unei versiuni falsificate a trecutului îndepărtat, genul de fixație care i-a animat pe naționaliștii cu porniri criminale din țara vecină, Iugoslavia. Dacă titlul filmului mai dădea puțin de lucru și imaginației, acțiunii îi lipsea orice fel de echivoc. Era un portret romanțat al islamizării petrecute în regiunea Munților Rodopi în secolul al XVII-lea, garnisit cu cei mai buni actori ai țării, muzica emoționantă și scene cu trageri în țeapă menite să-ți umple nopțile de coșmaruri pentru tot restul vieții. Simplitatea mesajului său era direct proporțională cu somptuozitatea producției și suna astfel: băieții buni (creștinii bulgari) erau bravi și reținuți, iar femeile lor erau neprihănite. Băieții răi (turcii) erau niște sadici cu creștetele rase, ale căror femei își etalau depravarea mâncând baclavale. Principalul personaj negativ era un ienicer, luat cândva cu japca din același sat de creștini pe care venise acum să-l convertească prin foc și sabie. Publicul se înfrupta cu savoarea masochistului și autocompătimirea colectivă lubrifia exodul etnicilor turci. Căruțele lor erau încărcate nu doar cu lucruri personale, ci și cu greutatea indigestă a complexului național al orientalismului.

Ayșe și surorile ei nu vorbeau limba turcă. Ele aflaseră că sunt "turcoaice" abia când le bătuse poliția în ușă- imposibil să nu te ducă gândul la steaua lui David. Exodul a trei sute patruzeci de mii de oameni cu familiile, viitorul și câteodată trupurile frânte de propriul lor stat era cea mai vasta migrație umană din Europa de după al Doilea Război Mondial. Și se petrecea în vremuri de pace.

Ayșe avea opt ani când a plecat cu familia ei. Părinții lucraseră într-o fabrică de ciment dintr-o localitate industrială, departe de orașul lor natal, și toată familia locuia într-unul dintre acele apartamente repartizate de stat în mod gratuit muncitorilor a căror speranță de viață era înjumătățită de industria grea. Muncitori precum tatăl lui Ayșe, care se îmbolnăvise de cancer și murise la începutul campaniei de schimbare a numelor, când avea vârsta ei de acum. Maica-sa încărcase o căruță cu bunurile familiei, își luase pe sus cele trei fete și se așezase la coada de la punctul de control. N-aveau mașină. A durat câteva zile până să ajungă la graniță.

Odată intrați în Turcia, unii dintre ei s-au descurcat imediat - aveau rude care să-i găzduiască până se puneau pe picioare, cum a fost cazul cu Emel și părinții ei (chiar dacă au fost nevoiți să ia lecții de limba turcă). Fratele mai mare al lui Emel n-a plecat cu ei.
- După părerea lui, eram nebuni să lăsam totul baltă și să ne mutăm în țara străină, a explicat Emel. Dar acum mă bucur că sunt aici și nu acolo. Exceptând treaba cu bărbații. Poți să-ți închipui cum e să fii femeie singură în Turcia?

Și alții au ajuns să se descurce până la urmă - cei care aveau avantajul unei educații solide, căpătate în socialism, și se puteau angaja cu ușurință, inclusiv femeile, astfel încât pierderea unei țări a devenit câștigul celeilalte. Apoi mai erau Ayșe și Ahmed.