Postfață Patrula djinnilor

 

Deepa Anappara
Patrula djinnilor
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Daniela Rogobete
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

Citiți un fragment din această carte.

 ***
Postfață

Am lucrat ca reporteră în India din 1997 până în 2008 și, în mulți dintre anii aceștia, am scris reportaje și articole pe tema educației. În fiecare zi am vorbit cu directori de școli și licee, profesori, funcționari de stat și, cel mai important, cu elevi. Crescând într-o casă în care banii erau drămuiți, crezusem că am șanse limitate să realizez ceea ce voiam să fac, dar ca ziaristă am văzut că până și căile acelea limitate sunt cu totul blocate pentru tinerii din locurile cele mai sărace. Am intervievat copii care lucrau ca gunoieri sau cerșeau la intersecții, care erau nevoiți să depună eforturi uriașe ca să învețe acasă din cauza condițiilor familiale grele și care au fost nevoiți să renunțe la școală după ce au fost relocați în urma violențelor religioase. Dar cei mai mulți dintre ei nu mi se prezentau ca victime; erau îndrăzneți și amuzanți și adesea iritați de întrebările mele. Noi, ca societate, și guvernele pe care le-am ales îi abandonaserăm, așa cum arătau invariabil și articolele mele, dar, pentru că scriam constrânsă de numărul de cuvinte și de termenele-limită, nu am reușit să le surprind umorul, sarcasmul și energia.

Cam în aceeași perioadă am început să aflu de dispariția în masă a unor copii din familii sărace. Se spune că în jur de o sută optzeci de copii dispar în India în fiecare zi. Aceste dispariții ajung de obicei la știri doar atunci când e prins vreun răpitor sau dacă există detalii de natură să facă senzație. Poate datorită timpului petrecut intervievând copii în legătură cu aspirațiile lor, interesul meu se îndrepta, în mod firesc, înspre poveștile lor, dar acestea nu erau de găsit. Toată presa se concentra pe răufăcători. Înainte să pot investiga mai în profunzime, în viața mea a avut loc o schimbare care a dus la plecarea mea din India, țara în care m-am născut și am crescut.

Articolul pe care nu fusesem în stare să-l scriu, despre copiii dispăruți și familiile lor, mi-a rămas în minte. La Londra, m-am înscris la un curs de creative writing și, pentru prima temă, am încercat să scriu despre asta și am eșuat. Mi-am făcut griji în privința problemelor etice legate de reprezentarea literară a unui grup de oameni marginalizați, vulnerabili. Nu am vrut să minimalizez inegalitățile pe care le observasem în jurul meu, dar povestea unei tragedii risca să devină parte a unei narațiuni stereotipe despre sărăcia din India, care punea semnul egal între oameni și problemele lor.

În iarna lui 2016, m-am întors într-un final la povestea pe care o lăsasem deoparte cu ani în urmă. Asta s-a întâmplat pentru că, odată cu Brexitul, cu alegerea lui Donald Trump și ascensiunea dreptei în India și în alte țări, exista senzația că lumea se închide în fața celor percepuți ca "outsideri" sau "minoritari", grupuri cărora le aparțineam și eu acum, ca imigrantă în Marea Britanie. M-am gândit la copiii pe care obișnuiam să-i intervievez, la hotărârea lor de a supraviețui într-o societate care îi neglija adesea cu bună știință și mi-am dat seama că povestea trebuie spusă din perspectiva lor. Jai, un copil de nouă ani, mi-a devenit călăuză în roman. Prin Jai și prietenii lui am încercat să surprind trăsăturile pe care articolele mele le ignoraseră: rezistența copiilor, veselia și fanfaronadele lor.

Propria mea viață s-a schimbat în mod neașteptat tocmai când începeam să lucrez la acest roman. Un unchi pe care-l admirasem toată viața mea, cel mai bun dintre toți oamenii, un doctor care își trata pacienții pe gratis dacă aceștia nu aveau bani, a murit. Singurul meu frate, cu șase ani mai tânăr decât mine, a fost diagnosticat cu cancer în stadiul IV. Dintr-odată, problemele cu care se confruntau Jai și prietenii lui, chiar dacă în mod indirect, au devenit ale mele și ale familiei mele. Cum poate să trăiască cineva în incertitudine în fiecare zi? Cum găsești speranța când ți se spune că ea nu există? Și ce avea să se întâmple cu nepotul meu, în vârstă de doar zece ani în momentul acela? Cum îi explici unui copil moartea? Am descoperit că nu pot să discut aceste probleme cu alții, nici măcar cu prietenii mei cei mai apropiați; în schimb, m-am întors spre personajele din această carte, căutând răspunsuri în acțiunile lor.

Chiar dacă experiențele personale au stat la baza acestei cărți în aceeași măsură ca cele profesionale, ar trebui să subliniez că acest roman nu este povestea mea și nici nu a fost vreodată gândit ca atare. Scriindu-l, am devenit însă conștientă de poveștile pe care le creăm ca să înțelegem tristețea și haosul, așa cum fac Jai și ceilalți în această carte, și de toate modurile în care aceste povești ne pot alina sau ne pot dezamăgi. Conștientizarea acestui lucru a șters din pagini diferența de mulți ani dintre mine și personajele mele, dar, în final, Patrula djinnilor este o carte despre copii și doar despre copii. Am scris acest roman ca să contrazic ideea că ar putea fi reduși la statistică. Am scris-o pentru a ne aminti de fețele din spatele numerelor.

Un ultim comentariu. În timp ce scriu această notă, în septembrie 2019, India se confruntă cu un fenomen tulburător, care a făcut ca zvonuri și mesaje redirecționate prin WhatsApp despre anumiți răpitori de copii să ducă la linșarea de către mulțimi a celor acuzați, mulți dintre ei oameni nevinovați din comunități marginalizate și sărace, cei priviți ca "outsideri" ai unei zone sau cei cu dizabilități. Asta se întâmplă după dezlănțuiri similare de furie împotriva minorităților, în special a celor musulmane, și după intensificarea atmosferei de neîncredere din țară. Contradicția inerentă acestei situații nu poate fi ignorată: în India continuă să dispară copii în fiecare zi, traficul de copii rămânând o problemă reală care nu are parte de prea multă atenție și, cu toate astea, există oameni gata să facă dreptate pe cont propriu pornind de la zvonuri și știri false, poate mânați de temerile față de "celălalt" întreținute de cei aflați la putere. Speranța vine sub forma organizațiilor caritabile care lucrează cu copii din comunitățile sărace. Cei interesați să afle mai multe despre ele pot să caute următoarele organizații: Pratham (prathamusa.org), Childline (childlineindia.org.in), Salaam Baalak Trust (salaambaalaktrust.com), HAQ: Centrul pentru Drepturile Copilului (haqcrc.org), International Justice Mission (ijm.org/india), Goranbose Gram Bikash Kendra (ggbk.in) și Fundația MV (mvfindina.in).