Există un val, bine manipulat, la nivelul percepţiei publice conform
căruia de vină pentru toate hibele din sistemul de Sănătate (care de
fapt ţin de organizare şi finanţare sau, mai clar, de furtul banilor şi
aşa puţini) sunt beţivii, boschetarii, bolnavii închipuiţi etc.
E aglomeraţie la UPU? Nu-i problemă că poate unul dintre cei doi
medici e sub influenţa bputurilor alcoolice şi doarme, nu-i problemă că
din cauza unor poliţe interne şi a unor gelozii financiare unii medici
de pe secţii nu coboară decât peste câteva ore de la solicitare (timp în
care dorm sau stau pe facebook), problema e că – şi asta e difuzată
maxim şi de responsabili din sistem, ba chiar şi de o anume parte a
presei – ar fi vorba de aglomeraţii generate de beţivi, boschetari,
bolnavi cronici care abuzează.
Nu ajung ambulanţele la timp la solicitări (ne referim la un timp
rezonabil care să ţină cont de distanţa dintre locul de pronire şi locul
de aşteptare). Ei, na, e tot vina beţivilor, boschetarilor etc spun
„teziştii”, ignorând voit că în cazul concret o dispeceră a bâlbâit
intenţionat intervenţia, deşi avea la dispoziţie 2 maşini SMURD, crezând
că e vorba de „beţivul” la care se intervenise mai devreme.
Evident avem de a face cu o teză discriminatorie, fascistă, care
încearcă să scuze grava încălcare a legii – sistemele de urgenţă (care
funcţionează din bani publici) sunt asigurate gratuit de stat,
indiferent că e vorba de prefect, licenţiat sau analfabet, beţiv etc.
La Piatra Neamţ a murit ieri un om pentru ca opinia publică să
realizeze la ce situaţie monstruoasă poate duce o astfel de teză
sinistră. Omul ăla care a murit în stradă pentru că dispecera e supărată
pe beţivi putea fi tatăl tău, al tău, al tău…
Cu toate astea, teziştii anti-beţivi îi dau langa-danga cu aceeaşi
explicaţie (nevalidă în cazul de faţă), beţivii care aglomerează
solicitările şi cu mijloacele insuficiente (altă minciună, pentru că 2
SMURD erau pe aşteptare). Ba, am văzut că cei mai aprigi tezişti sunt
nişte doamne asistente.
Aşa că dacă nu pricep ele faptul că putea fi părintele oricui în
locul acelui nefericit cu viaţa căruia s-a jucat dispecera, hai să facem
următorul scenariu:
Tu, asistentă
medicală – sătulă să tot miroşi duhoarea beţivilor şi a boschetarilor pe
care i-ai tot cărat cu salvarea sau i-ai îngrijit în salon – eşti pe
stradă. Te duci la magazin, sau în parcare să iei maşina cu care vrei să
ajungi la mall sau la „unghiuţe”. Eşti într-o costumaţie mai sport, mai
de stradă, că vrei să te simţi comodă în orele alea. Şi, ca din senin,
vine blanckul. Starea de leşin. Îşi vâjâie urechile, simţi că pământul
îţi fuge de sub picioare. Parcă ţi-e jenă, iniţial, să ceri ajutor,
crezi că e ceva pasager. Te dai mai pe maginea trotuarului. Şi cazi
peste gărduţul cu 3 ţepuşe, lângă o sticlă de bere goală, îţi sfâşii
haina sau geaca, te loveşti şi cu capul de ceva tare înainte de a ajunge
în noroiul de lângă trotuar. Cu hainele murdare şi sfâşiate, vânătă şi
murdară pe faţă, căzută pe spate, vezi cum se tot roteşte, ca prin ceaţă
decorul de deasupra ta. Dai să te ridici, să vorbeşti dar nu poţi…
În timpul ăsta îi auzi pe cei care se propie de tine:
-Cine-i fata asta? O cunoaşte cineva? Ce a păţit?
-Nu ştiu. Am văzut-o aici tolănită şi eu…
-O fi căzut, o fi păţit ceva…
-Nu ştiu. Dar vezi că arată ca o drogată?
-Hai să sunăm la Salvare, la 112. E totuşi un suflet de om…
-Alo, 112? Suntem aici, în
spate la Asirom… E una căzută. O fată, o doamnă… Nu, nu o cunosc dar
arată ca o boschetăriţă. Nu ştiu dacă are puls, nu mă pricep. Dar nu
vorbeşte, dar nu ştiu dacă e conştientă sau nu… Dar v-am zis că nu o
cunosc… Pare cam mazacă aşa… Pute şi a bere… Da, parcă e o boschetăriţă
din alea…
Ai vrea să urli. Cum adică,
boschetăriţă? Ai ajutat, ai salvat oameni ca ei, ai întors oameni care
făcuseră un pas pe graniţa dintre viaţă şi moarte. Şi instant simţi că
mai mori un pic. Îţi aduci aminte că dispeceră la Salvare e prietena ta
cu care chiar ieri vorbeai despre nenorociţii de beţivi şi boschetari
care îşi lasă dâra de duhoare în maşini sau pe patul spitalului. Vrei să
urli la cel care vorbeşte la telefon să-i spună prietenei tale că e
vorba de tine. Gâtul nu scoate însă nicio silabă. Dar îl auzi pe
bărbatul care a sunat cum le spune celor din jur că a zis dispecera că
nu consumă gazul maşinilor pentru boschetari, o să trimită mai întâi un
echipaj de Poliţie să vadă dacă meriţi deranjul. Aşa, ca printr-un
tunel, tot mai greu, auzi vorbele celor din jur. Auzi şi pe poliţistul
care a ajuns şi el după vreo 10 minute că spune că <<Dar nu e
boschetăriţă, e asistenta aia medicală>>. Şi te bucuri că sună şi
el şi te întrebi de ce îi pune şi lui atâtea întrebări şi cea de la 112
şi prietena ta de la dispeceratul Salvării. Şi prin faţa ochilor începe
să-ţi treacă toată viaţa. Jocul în curtea bunicilor, frânturi din sala
de clasă, prima ocheadă aruncată unui băiat, prima dată când te-a atins
ca din greşeală, sărutul ăla furat mişeleşte (dar ţi-a plăcut şi i l-ai
întors înapoi să nu rămâi datoare), cursurile de la post-liceala
sanitară, cărţile inutile pe care trebuia să le cumperi ca să se
îmbuneze proful, practica făcută la spital etc. Simţi că eşti luată pe
sus şi în timp ce pluteşti pe targa care te mută în Salvare auzi că
<<Bine că are puls>>. Mai auzi sirena şi blank total. Te
trezeşti peste câteva zile. Parcă e continuarea visului. Eşti tot la
spital dar tu eşti pe pat. Şi lângă tine medicul care te-a operat şi
te-a salvat. Nu de tot. <<Ştii, te-au adus prea târziu să fie
treaba cum trebuie. Un cheag de sânge pe creier, pareză la ambele
picioare. Vei trăi la fel ca înainte doar că nu vei mai merge>>,
îţi spune el şi, ca un părinte, tot încearcă să te facă să vezi partea
plină a paharului.
Da. Ai supravieţuit. De
fapt, sunt milioane de oameni care nu pot merge pe picioarele lor, nu?
Nu reuşeşti să te minţi. Tu puteai avea totuşi picioare adevărate nu
fleşcăitele astea care nu mai sunt bune la nimic. Nici la mers, nici să
le încolăceşti în spatele bărbatului iubit când îi sari în brate. Iar
picioarele tale sunt şi vor rămâne inutile pentru că idiotul ăla care a
sunat a zis că eşti boschetăriţă. Şi pentru că dispecera nu a ignorat
termenul şi nu a procedat aşa cum scrie la carte. Dispecera te-a tratat
tot ca pe o boschetăriţă. Uf, uitasem, e prietena ta cea mai bună, aia
cu care discutai despre nenorociţii de beţivi şi boschetari.
Pe uşa salonului intră
chiar ea. Prietena ta de la dispecerat. Ţi-a adus flori. Şi portocale
ţi-a adus. Şi încearcă să te facă să suferi mai puţin. Îţi arată
unghiuţele pe care şi le-a aranjat ieri. <<Ce dobitoc ăla care a
sunat întâi. A zis că eşti o boschetăriţă, o beţivă, o drogată. Noroc că
am trimis poliţistul şi a verificat>>, îţi spune ea. Da, mare
noroc, îţi spui şi tu, privind la picioarele fleşcăite şi inutile…
Povestea de mai sus este, evident, o ficţiune. Poate cinică, pe
alocuri. Dar care se poate întâmpla, real, oricând. Şi oricui! Pentru că
„prietena” de la Dispecerat se crede un Dumnezeu care împarte oamenii
în cei pentru care merită trimisă Salvarea şi pentru care nu trebuie ars
gazul.
Concluziile? Spuneţi-le voi…
Daniel VINCA