O asistentă medicală cade în noroi, lângă o sticlă de bere. „Alo, e o boschetăriţă căzută!”. În cât timp ajunge Salvarea? / plumbul zilei

admin / 6 zile ago

Există un val, bine manipulat, la nivelul percepţiei publice conform căruia de vină pentru toate hibele din sistemul de Sănătate (care de fapt ţin de organizare şi finanţare sau, mai clar, de furtul banilor şi aşa puţini) sunt beţivii, boschetarii, bolnavii închipuiţi etc.
E aglomeraţie la UPU? Nu-i problemă că poate unul dintre cei doi medici e sub influenţa bputurilor alcoolice şi doarme, nu-i problemă că din cauza unor poliţe interne şi a unor gelozii financiare unii medici de pe secţii nu coboară decât peste câteva ore de la solicitare (timp în care dorm sau stau pe facebook), problema e că – şi asta e difuzată maxim şi de responsabili din sistem, ba chiar şi de o anume parte a presei – ar fi vorba de aglomeraţii generate de beţivi, boschetari, bolnavi cronici care abuzează.
Nu ajung ambulanţele la timp la solicitări (ne referim la un timp rezonabil care să ţină cont de distanţa dintre locul de pronire şi locul de aşteptare). Ei, na, e tot vina beţivilor, boschetarilor etc spun „teziştii”, ignorând voit că în cazul concret o dispeceră a bâlbâit intenţionat intervenţia, deşi avea la dispoziţie 2 maşini SMURD, crezând că e vorba de „beţivul” la care se intervenise mai devreme.
Evident avem de a face cu o teză discriminatorie, fascistă, care încearcă să scuze grava încălcare a legii – sistemele de urgenţă (care funcţionează din bani publici) sunt asigurate gratuit de stat, indiferent că e vorba de prefect, licenţiat sau analfabet, beţiv etc.
La Piatra Neamţ a murit ieri un om pentru ca opinia publică să realizeze la ce situaţie monstruoasă poate duce o astfel de teză sinistră. Omul ăla care a murit în stradă pentru că dispecera e supărată pe beţivi putea fi tatăl tău, al tău, al tău…
Cu toate astea, teziştii anti-beţivi îi dau langa-danga cu aceeaşi explicaţie (nevalidă în cazul de faţă), beţivii care aglomerează solicitările şi cu mijloacele insuficiente (altă minciună, pentru că 2 SMURD erau pe aşteptare). Ba, am văzut că cei mai aprigi tezişti sunt nişte doamne asistente.
Aşa că dacă nu pricep ele faptul că putea fi părintele oricui în locul acelui nefericit cu viaţa căruia s-a jucat dispecera, hai să facem următorul scenariu:

Tu, asistentă medicală – sătulă să tot miroşi duhoarea beţivilor şi a boschetarilor pe care i-ai tot cărat cu salvarea sau i-ai îngrijit în salon – eşti pe stradă. Te duci la magazin, sau în parcare să iei maşina cu care vrei să ajungi la mall sau la „unghiuţe”. Eşti într-o costumaţie mai sport, mai de stradă, că vrei să te simţi comodă în orele alea. Şi, ca din senin, vine blanckul. Starea de leşin. Îşi vâjâie urechile, simţi că pământul îţi fuge de sub picioare. Parcă ţi-e jenă, iniţial, să ceri ajutor, crezi că e ceva pasager. Te dai mai pe maginea trotuarului. Şi cazi peste gărduţul cu 3 ţepuşe, lângă o sticlă de bere goală, îţi sfâşii haina sau geaca, te loveşti şi cu capul de ceva tare înainte de a ajunge în noroiul de lângă trotuar. Cu hainele murdare şi sfâşiate, vânătă şi murdară pe faţă, căzută pe spate, vezi cum se tot roteşte, ca prin ceaţă decorul de deasupra ta. Dai să te ridici, să vorbeşti dar nu poţi…
În timpul ăsta îi auzi pe cei care se propie de tine:
-Cine-i fata asta? O cunoaşte cineva? Ce a păţit?
-Nu ştiu. Am văzut-o aici tolănită şi eu…
-O fi căzut, o fi păţit ceva…
-Nu ştiu. Dar vezi că arată ca o drogată?
-Hai să sunăm la Salvare, la 112. E totuşi un suflet de om…
-Alo, 112? Suntem aici, în spate la Asirom… E una căzută. O fată, o doamnă… Nu, nu o cunosc dar arată ca o boschetăriţă. Nu ştiu dacă are puls, nu mă pricep. Dar nu vorbeşte, dar nu ştiu dacă e conştientă sau nu… Dar v-am zis că nu o cunosc… Pare cam mazacă aşa… Pute şi a bere… Da, parcă e o boschetăriţă din alea…
Ai vrea să urli. Cum adică, boschetăriţă? Ai ajutat, ai salvat oameni ca ei, ai întors oameni care făcuseră un pas pe graniţa dintre viaţă şi moarte. Şi instant simţi că mai mori un pic. Îţi aduci aminte că dispeceră la Salvare e prietena ta cu care chiar ieri vorbeai despre nenorociţii de beţivi şi boschetari care îşi lasă dâra de duhoare în maşini sau pe patul spitalului. Vrei să urli la cel care vorbeşte la telefon să-i spună prietenei tale că e vorba de tine. Gâtul nu scoate însă nicio silabă. Dar îl auzi pe bărbatul care a sunat cum le spune celor din jur că a zis dispecera că nu consumă gazul maşinilor pentru boschetari, o să trimită mai întâi un echipaj de Poliţie să vadă dacă meriţi deranjul. Aşa, ca printr-un tunel, tot mai greu, auzi vorbele celor din jur. Auzi şi pe poliţistul care a ajuns şi el după vreo 10 minute că spune că <<Dar nu e boschetăriţă, e asistenta aia medicală>>. Şi te bucuri că sună şi el şi te întrebi de ce îi pune şi lui atâtea întrebări şi cea de la 112 şi prietena ta de la dispeceratul Salvării. Şi prin faţa ochilor începe să-ţi treacă toată viaţa. Jocul în curtea bunicilor, frânturi din sala de clasă, prima ocheadă aruncată unui băiat, prima dată când te-a atins ca din greşeală, sărutul ăla furat mişeleşte (dar ţi-a plăcut şi i l-ai întors înapoi să nu rămâi datoare), cursurile de la post-liceala sanitară, cărţile inutile pe care trebuia să le cumperi ca să se îmbuneze proful, practica făcută la spital etc. Simţi că eşti luată pe sus şi în timp ce pluteşti pe targa care te mută în Salvare auzi că <<Bine că are puls>>. Mai auzi sirena şi blank total. Te trezeşti peste câteva zile. Parcă e continuarea visului. Eşti tot la spital dar tu eşti pe pat. Şi lângă tine medicul care te-a operat şi te-a salvat. Nu de tot. <<Ştii, te-au adus prea târziu să fie treaba cum trebuie. Un cheag de sânge pe creier, pareză la ambele picioare. Vei trăi la fel ca înainte doar că nu vei mai merge>>, îţi spune  el şi, ca un părinte, tot încearcă să te facă să vezi partea plină a paharului.
Da. Ai supravieţuit. De fapt, sunt milioane de oameni care nu pot merge pe picioarele lor, nu? Nu reuşeşti să te minţi. Tu puteai avea totuşi picioare adevărate nu fleşcăitele astea care nu mai sunt bune la nimic. Nici la mers, nici să le încolăceşti în spatele bărbatului iubit când îi sari în brate. Iar picioarele tale sunt şi vor rămâne inutile pentru că idiotul ăla care a sunat a zis că eşti boschetăriţă. Şi pentru că dispecera nu a ignorat termenul şi nu a procedat aşa cum scrie la carte. Dispecera te-a tratat tot ca pe o boschetăriţă. Uf, uitasem, e prietena ta cea mai bună, aia cu care discutai despre nenorociţii de beţivi şi boschetari.
Pe uşa salonului intră chiar ea. Prietena ta de la dispecerat. Ţi-a adus flori. Şi portocale ţi-a adus. Şi încearcă să te facă să suferi mai puţin. Îţi arată unghiuţele pe care şi le-a aranjat ieri. <<Ce dobitoc ăla care a sunat întâi. A zis că eşti o boschetăriţă, o beţivă, o drogată. Noroc că am trimis poliţistul şi a verificat>>, îţi spune ea. Da, mare noroc, îţi spui şi tu, privind la picioarele fleşcăite şi inutile…

Povestea de mai sus este, evident, o ficţiune. Poate cinică, pe alocuri. Dar care se poate întâmpla, real, oricând. Şi oricui! Pentru că „prietena” de la Dispecerat se crede un Dumnezeu care împarte oamenii în cei pentru care merită trimisă Salvarea şi pentru care nu trebuie ars gazul.
Concluziile? Spuneţi-le voi…
Daniel VINCA