Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo - Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiți un fragment din această carte.

 ***
Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo

N-am învățat la școală mai nimic despre vecinii noștri. Preocupate să trâmbițeze strict excepționalismul românesc, manualele de istorie și geografie anterioare Revoluției din 1989 abia aveau câte un rând dedicat popoarelor din vecinătate. În copilărie îmi imaginam că România e un fel de insulă plutind într-un spațiu vag definit, înconjurată de dușmani hrăpăreți. Informații despre contextul istoric al anumitor evenimente lipseau cu desăvârșire.

Despre bulgari de exemplu, de la Eminescu știam că au ceafa groasă. De la Alimentara aflasem că cei mai buni castraveți murați tot bulgarii îi fac. Și tot de la bulgari mi-a adus odată o prietenă un vinyl cu Michael Jackson, care s-a tocit și s-a zgâriat de la prea multă ascultare. În rest, despre tot ce exista sau se întâmpla la Sud de Dunăre în mintea mea a existat doar un imens spațiu gol, alb.

De aceea, atunci când am ajuns să citesc cartea Kapkăi Kassabova, Frontiera, cel mai mult și mai des m-am mirat.

Frontiera având subtitlul O călătorie către capătul Europei a apărut în limba română în traducerea Onei Frantz, în colecția Anansi a editurii Pandora M.

Născută în 1973 la Sofia, Kapka Kassabova a emigrat împreună cu familia în Noua Zeelandă imediat după 1989. A studiat literatură, a publicat mai multe volume de poezie și proză, iar din anul 2005 trăiește în Scoția.

Cartea de față este jurnalul unei călătorii pe care autoarea o face la granița dintre Bulgaria, Turcia și Grecia, pe tărâmul în care se întâlnesc două continente: Europa și Asia. Se îmbină, conviețuiesc, se luptă și sunt prizonierele acestei vecinătăți la care le obligă geografia.

Volumul are și o hartă anexată, astfel încât cititorului îi este foarte ușor să urmărească traseul care începe de la malul Mării Negre, merge spre Vest până la granița cu Macedonia de Nord, iar apoi se întoarce străbătând tărâmurile Traciei și traversând de mai multe ori granița bulgară, greacă și turcă. Sunt nume cu rezonanță istorică puternică: Edirne sau Adrianopol, Fluviul Etvos, Munții Rodopi, care acum capătă glas, prin intermediul personajelor pe care autoarea le întâlnește și le intervievează.

Bulgari, turci, greci, romi, dar și o misterioasă populație de pomaci (musulmani de etnie slavă), mult diminuată în prezent și supusă la strămutări și decimări în toate epocile istorice și de toți stăpânitorii locurilor. Trăiesc și astăzi în comunități izolate în Munții Rodopi, mănâncă iaurt și sunt în marea lor majoritate centenari. Aici, în Munții Rodopi a descoperit și pionierul microbiologiei, Ilia Mecinikov, iaurtul, care păstrează sănătatea florei intestinale și care se pare că influențează și longevitatea localnicilor. Ulterior, studentul bulgar Grigorov, aflat la studii la Geneva, izolează bacteriile pe care le botează Lactobacillus bulgaricus.

Aflată la confluența dintre clima mediteraneeană și cea temperată, regiunea descrisă de Kakpa Kassabova are un relief spectaculos, zone întinse de natură sălbatică și permite cultivarea unor plante care doar aici s-au adaptat: Rosa Damascena, trandafirul din care se obține uleiul esențial atât de căutat în industria cosmetică, dar și tutunul oriental, mult mai aromat decât cel folosit în prezent la fabricarea țigărilor. Prin tradiție, comunitățile turcești cultivau și trandafirii, și tutunul, însă au fost strămutate de nenumărate ori, așa încât în prezent aproape că nu mai există asemenea plantații. Cât despre marile combinate care prelucrau materia primă în perioada comunistă, au dispărut și ele demult. Pentru că și în Bulgaria s-a petrecut după 1989 ce s-a petrecut și în România: toată industria statului socialist a fost în scurtă vreme pusă pe butuci, privatizată, falimentată, iar acum din fabricile de odinioară au rămas doar ruine.

Am rămas foarte uimită să aflu că această ultimă frontieră a Europei fusese forțată în vremea Cortinei de Fier de oameni disperați să fugă în lumea liberă, în Grecia sau în Turcia. În special tineri din RDG veneau pe litoralul bulgăresc cu pretextul unei vacanțe la mare și încercau să treacă ilegal peste graniță în Turcia. Pe hartă însă, linia frontierelor era intenționat desenată distorsionat, așa că puțini fugari reușeau să scape. Mulți tineri Est-germani și-au găsit moartea în această margine de continent. Cât cinism cuprinde în el acest simplu amănunt: desenarea greșită a unor linii pe hartă!

Iar frontiera nu este nici acum liniștită. În prezent, o altă categorie de fugari își caută un rost pe aceste teritorii: refugiații din Siria și din alte țări arabe cuprinse de război. Stau luni de zile în tabere de refugiați și așteptă ocazia să plece spre Europa Occidentală. Oameni care au fugit de bombardamente, care și-au părăsit familiile și care visează că într-o bună zi vor avea o viață liberă și liniștită, într-o zonă fără război.

Frontiera dă glas unor povești de viață impresionante: turci care s-au născut în Bulgaria, strămutați cu forța în Turcia în 1989, greci care-și privesc vecinii cu superioritate, bulgari care încearcă să-și uite rădăcinile balcanice și visează la un viitor pur european. Strămutări, răzbunări, războaie. Impediat se împlinesc 100 de ani de la destrămarea Imperiului Otoman, dar parcă vechile conflicte și animozități încă mocnesc sub aparent pașnica vecinătate.

Până și Baba Vanga apare în acest mozaic istoric, geografic, politic și cultural. Fostul lider comunist Todor Jivkov o consulta frecvent pe bătrâna nevăzătoare cu vise profetice, născută în 1911 pe teritoriul actualei Macedonii de Nord. Pentru ea s-a înființat și un Institul de sugestologie (!), la care clarvăzătoarea a fost angajată, iar nepoata sa a ajuns să lucreze în Ministerul bulgar al culturii. Fiica lui Todor Jivkov, Ludmila, a fost foarte apropiată de Baba Vanga. Această Ludmila este un personaj foarte interesant: atrasă de magie și de științele oculte, a demarat o adevărată campanie de săpături în zona muntoasă numită Strandja, de pe malul Mării Negre. Era convinsă că sub munte se află îngropată o imensă piramidă egipteană, care adăpostește comori. Mulți oameni au murit în timpul săpăturilor masive, dar dovezi despre existența piramidei nu s-au descoperit. S-a descoperit în schimb un mare zăcământ de uraniu, care i-a iradiat pe cei care s-au aflat în preajmă. Ludmila Jivkova însăși a murit subit la doar 38 de ani, din cauza uni anevrism cerebral. La vremea respectiv umbla vorba că ar fi fost blestemată.

În toată această pleiadă, vânătorii de comori sunt o categorie aparte: curajoși, dispuși să-și sacrifice viața, căutând mereu locuri în care să dea lovitura vieții, ei sunt cei mai buni ghizi pe care se poate bizui autoarea. Cunosc drumuri secrete prin munți și au povești fabuloase, deși uneori devine riscant să-ți pui viața în mâinile lor.

Este emoționantă paralela pe care autoarea o face între căutarea comorilor îngropate de traci și căutarea poveștilor pe care ea o face: la un moment dat, ambele creează dependență.

În Frontiera planul fizic și cel istoric se împletesc permanent cu cel mistic: suntem într-o regiune în care superstițiile, miturile, ritualurile păgâne i-au ajutat pe oameni să supraviețuiască tuturor valurilor de regimuri care au trecut peste ei. Povestea locurilor n-ar fi completă fără povestea acestor credințe oculte pe care oamenii le împărtășesc, indiferent de religie.

Tocmai de aceea titlul cărții, Frontiera, are mai multe conotații: este o graniță între continente, între țări, între culturi și religii, dar și o graniță între viață și moarte, între tărâmul de aici și cel de dincolo. Iar autoarea are cel puțin două motive să facă această călătorie: ca să afle poveștile și trecutul acestei regiuni sălbatice, dar și ca să se descopere pe sine. Faptul că a trăit atât de mulți ani în exil (emigrând cu familia în Noua Zeeleandă) o eliberează și îi dă capacitatea de a scormoni, de a merge foarte adânc în straturile poveștii pe care dorește să o spună.

Kapka face această călătorie în sens invers acelor de ceasornic, și se întoarce de unde a pornit, închizând cercul. Este în primul rând o călătorie inițiatică, o sondare a identității.

Principala calitate a acestei cărți este sinceritatea. Apoi talentul de povestitoare și capacitatea de a descrie în puține cuvinte locuri și mai ales oameni.

Este probabil cea mai bună carte de călătorii pe care am citit-o vreodată și cu siguranță cea mai bună carte de non-ficțiune pe care am citit-o în 2021. Iar acest spațiu gol și alb din harta mea mentală situată la Sudul Dunării s-a umplut acum de viață, de povești uluitoare, de simpatie față de vecinii noștri și de dorința de a vedea cu ochii mei toate locurile despre care am citit cu atât de multă plăcere.

Citiți un fragment din această carte.