Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim

 

László Krasznahorkai
Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim
Editura Pandora M, 2022
Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

László Krasznahorkai (n. 1954) este unul dintre cei mai cunoscuți prozatori și scenariști maghiari contemporani. A absolvit filologia cu o teză despre opera scriitorului Sándor Márai și, după definitivarea studiilor, și-a câștigat existența ca scriitor profesionist. A avut o strânsă colaborare cu celebrul regizor maghiar Béla Tarr, în urma căreia au rezultat filme precum Satantango sau Calul din Torino. Este laureatul unora dintre cele mai importante premii din Ungaria și străinătate, printre care se numără Man Booker International Prize, Best Translated Book Award, National Book Award for Translated Literature sau Europäischer Literaturpreis. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară romanul său din 1985, Satantango.

Considerat astăzi unul dintre cei mai importanți prozatori și scenariști maghiari contemporani, László Krasznahorkai s-a aflat constant pe listele autorilor finaliști la Nobelul literar din ultimii ani. Tradus și recenzat elogios de publicațiile din întreaga lume, Krasznahorkai este unul dintre puținii scriitori central și sud-est europeni despre care nume importante ale literaturii și eseisticii contemporane au scris în termeni elogioși.

Pretextul romanului îl constituie întoarcerea baronului Béla Wenckheim în orașul său natal din Ungaria, după o lungă perioadă de exil petrecută la Buenos Aires, de unde a fugit din cauza datoriilor imense lăsate în cazinouri. Dorința lui secretă este să se împace cu iubita din liceu, Marika. Ceea ce urmează însă este o simfonie a confuziei, o înlănțuire de evenimente haotice în care sunt angrenați politicieni de provincie și infractori mărunți, dar și un straniu Profesor, un savant de renume mondial care cercetează mușchiul de copac și încearcă să se detașeze, în izolare, de orice formă de gândire. Fără să știe, locuitorii orașului se află pe marginea abisului, a morții iminente care se apropie pe ritmurile melancolice și isterice ale ceardașului.

Câștigător al Booker International 2015 / Câștigător al National Book Award 2019

"Apocaliptic, vizionar, nebunesc." (Publishers Weekly)

"Una dintre realizările supreme ale literaturii contemporane." (Paris Review)

"Krasznahorkai este maestrul maghiar al apocalipsei, comparabil cu Gogol și Melville." (Susan Sontag)

"Universalitatea viziunii lui Krasznahorkai o rivalizează pe cea a Sufletelor moarte gogoliene, cu mult deasupra preocupărilor inferioare ale literaturii contemporane." (W.G. Sebald)

"Am declarat de o mie de ori că vreau să scriu o singură carte. Acum, cu Întoarcerea..., pot pune capăt poveștii." (László Krasznahorkai)

Fragment

Va părăsi orașul, a spus rotunjindu-și ochii, iar spectatorii de la Biker s-au holbat cu răsuflarea tăiată la ochii aceia larg deschiși, va pleca, a spus, și acum nu s-a mai uitat la reporter, ci direct în obiectivul camerei, pentru că de-acum înainte ăsta nu mai e un caz personal, ci unul oficial, ea a făcut reclamația, după care speră că, din punctul ei de vedere, cazul e încheiat, cel puțin în ceea ce privește îndatoririle oficiale, în schimb ar vrea să mai repete încă o dată începutul, anume că inițial venise pentru a încheia public, odată pentru totdeauna, o problemă personală și n-ar vrea să plece fără să fi rezolvat asta, așa că, și-a strâns buzele, făcând o pauză semnificativă și întorcându-se cu totul înspre camera de filmat, dar n-a continuat fraza, ci, după această pauză scurtă și de efect, comutând de la vocea blândă de până acum la una tăioasă și categorică, a spus că ea e o copilă trădată și abandonată care a venit aici ca să dezvăluie adevărul, să le atragă atenția să nu creadă în aparențe, căci omul pe care aici toată lumea îl admiră ca pe un savant de renume internațional, pentru cercetările sale de renume internațional, ba chiar mondial, referitoare la briofite, și la care chiar și ea, în ciuda celor întâmplate, până ieri s-a gândit ca la un tată, nu merită, i-a tremurat buza de jos, nici admirația dumneavoastră, nici onoarea de-a se putea numi tatăl meu, recunosc, au scos scântei ochii ăia de neon, de un albastru deschis, deja cunoscuți publicului dintr-o ediție anterioară a telejurnalului, că am venit aici, în studioul acestei televiziuni de excepție, pentru a vă aduce la cunoștință, tocmai în orașul în care el se bucură de atâta respect și admirație, că acest om nu mai este tatăl meu, mă aflu aici pentru a declara public că acum eu îl reneg pe acest om care, timp de douăzeci de ani, m-a renegat pe mine, îl reneg și nu-l mai recunosc drept tată, nu mai vreau să-i port numele și declar că de-acum încolo nici el n-are dreptul, nicicând și în nicio împrejurare, să mă numească fiica lui, este un infractor ordinar și pe deasupra înarmat, un ipocrit, un escroc bălăcindu-se pe nedrept în propria-i faimă, un troglodit de fute-mușchi, a șoptit fata spre camera de filmat, iar pe fața publicului de la Biker se vedea că sunt topiți de plăcere, spuma a încremenit pe berea din halbe, halbele de bere, în mâinile lor, iar mâinile lor, în aer, atât era de concentrată atenția cu care cei din Biker o urmăreau pe fată, televizorul era sus, montat pe un suport de metal, în colțul de lângă intrare, la îmbinarea dintre tavan și pereți, gâturile erau înțepenite, de vreo zece minute aceste gâturi nu s-au mai mișcat deloc, deoarece au simțit cu toții că plutește în aer ceva foarte important, iar până acum s-a dovedit că, mai devreme sau mai târziu, aceste chestii foarte importante îi vor afecta pe toți și încă foarte mult, au fost deci cât se poate de atenți, însă această atenție încordată i-a obosit, drept urmare au încercat să extragă esențialul din vorbele fetei, cum ar fi de exemplu că ea cere o pedeapsă exemplară pentru tatăl ei, având în vedere tot ce făcuse el, și că ea n-o să-l viziteze la închisoare, unde în mod sigur o să ajungă, și că ar vrea ca el să crape acolo unde-i e locul, și că ea speră că acolo, într-o celulă împuțită a închisorii, pe un prici jegos, acolo o să putrezească năpădit de mușchi și de licheni, în acest punct atenția încordată a cedat brusc, poanta asta a dărâmat-o precum apele umflate, digul, adică toți au izbucnit în hohote de râs, pur și simplu n-au mai rezistat tensiunii, rânjind și hăhăind și hohotind, trântind halbele de bere pe tejghea și chircindu-se de râs, numai șeful a rămas liniștit, cu cotul drept sprijinit de tejghea, pe fața lui nu se vedea decât un fel de concentrare sumbră, în timp ce restul nu mai putea de atâta veselie, el se uita cu o privire fixă la televizorul de pe perete, ca unul care n-a perceput cu adevărat, n-a înțeles ce s-a spus acolo sau de parcă s-ar gândi deja la modul în care va aduce la cunoștința celorlalți că, deși lucrurile încă nu sunt clare, totuși este vorba de o gravă eroare, asta n-a fost o poantă, n-a fost o confruntare cu adevărul, ci dimpotrivă, aici tocmai a avut loc o defăimare de neiertat, iar ei, ca o comunitate serioasă ce sunt, vor trebui să dea replica la unison, ca de obicei.

Sufletul curat și coloana verticală, dacă le ai pe astea, se putea citi pe pagina web discursul pompos, de recrutare, atunci poți să ni te alături, ba, mai mult, ești omul nostru, pentru că o persoană cu un astfel de suflet și o astfel de coloană trebuie să considere intrarea în rândurile noastre de-a dreptul ca pe o datorie, nu contează ce motocicletă ai, poți să vii și cu un MZ sau cu o motoretă Berva, la noi nu contează câți ani are Kawasaki-ul tău sau câți ani Honda, la noi contează un singur lucru, sinceritatea și idealul, dacă simți astea două în tine, bătea toba pagina de web, atunci locul tău e printre noi, veniți deci, cu Kawasaki sau Berva, e totuna, însă n-a fost totuna, n-a fost deloc totuna, pentru că bineînțeles aproape toată lumea a venit cu Kawasaki și Honda și Kawasaki și Yamaha și Suzuki și Kawasaki și Honda, cele mai populare și mai frecvente fiind Kawasaki 636 de circa opt-zece ani și T2R de la Yamaha, aproximativ de aceeași vârstă, dar erau și câteva Honda Varadero și, evident, GSF Bandit și Hayabusa de la Suzuki, dar asta nu înseamnă, a explicat așa zisul șef, că numai din astea poți să ai, însă noi te putem ajuta să ai, există shopul ăsta, dar numai pentru membri, unde găsești de toate, de la tot felul de chestii din piele până la brâuri și de la mănuși Sixgear și Difi Viking până la cizme Forma Ice, nu trebuie să plătești pe loc, se-nțelege de la sine că membrii beneficiază de credit, care trebuie plătit frumușel, puțin câte puțin dacă vrei, dar trebuie plătit, că de n-o faci, părăsești comunitatea, iar dacă ai datorii și ești în afara comunității, o să te coste, iar prețul e mare, să reții asta de la bun început, pentru că apartenența la noi presupune și simțul datoriei și, am spus-o de nenumărate ori, acest simț al datoriei trebuie să izvorască din interior, și e bine să-ți fie clar că aici nu-i parc de distracții, nici grădiniță, aici e o comunitate care presupune forță, dacă prin asta înțelegi că trebuie să știi să exprimi forță, atunci ai înțeles bine, ba chiar trebuie să înțelegi bine că nu-i vorba doar de weekenduri de motocicliști sau că nu facem altceva decât să defilăm și să luăm curbele aiurea, ca gâștele, noi avem sarcini, deoarece pentru a ne atinge țelul întâi trebuie să curățăm drumul pe care căutăm cinstea și omenia, pentru că pe omul pur îl căutăm, și calea o căutăm, de aceea nu faci rău dacă te gândești bine înainte de a ni te alătura sau nu, căci după aia nu mai e căașașipedincolo, și până te gândești, exersează imnul, pentru că noi avem și un imn, acest imn, așa că fă bine și învață textul, chiar dacă n-ai voce, învață-l, bagă-ți-l în cap, că de nu o să ți-l băgăm noi și asta o să doară, învață că

Duduie motorul, kilometrii scad

Oare țara noastră s-a făcut mai mică?

Îmi urăsc vecinii mutra de nomad,

Chiar dacă dreptatea,-n suflet mi-e amică.

Gata cu pavajul, iată-s pe fâșie,

Dincolo m-așteaptă patria răpită,

Dorul de pierduta-mi țară mă sfâșie,

Oaspete-s acasă, jalea mi-e cumplită.

Nu-i departe ziua când dreptatea-nvie,

Șoim de aur zboară peste vechea-mi casă,

Soarele o scaldă în lumină vie,

În străvechea-mi țară sunt din nou acasă.

 (Traducere de Șerban Foarță)

Acesta e un instrument periculos, i-a explicat instalat în scaunul lui, pentru că de-ndată ce a intrat în coșmelie, de data asta într-un palton lung de piele, a și tras, întorcându-l, scaunul de bucătărie de la așa-zisa fereastră, s-a așezat, iar el iarăși era nevoit să stea în picioare în fața lui și să tacă, ia vedeți, domnule Profesor, imaginați-vă, aici e corpul instrumentului, dinadins mă feresc de el, a adăugat zâmbind, deși era mai bine să nu fi zâmbit, dinadins, ca să spun lucrurilor pe nume, dacă înțelegeți de ce, na, deci aici la mijloc, vedeți, dar de fapt știți deja, la urma urmei l-ați folosit destul de bine, na, dar pe ăsta îl vedeți, a întrebat, scoțând încărcătorul imaginar, iar din el, dându-i un bobârnac cu degetul mare, un cartuș imaginar, pe care și l-a pus în palmă, vedeți acest cartuș, l-a întins spre el ca să-l vadă mai clar, iată, ceea ce și dumneavoastră cunoașteți foarte bine, ei, dar știați că ăsta are aici, în partea de jos, o pulbere, un fel de praf de pușcă, care are un dublu rol, primul, a zis, indicându-i partea de jos a cartușului, pentru a propulsa cu putere muniția prin țeavă, iar al doilea, care necesită mai puțină energie, pentru a înlesni ieșirea următorului cartuș din încărcător, înțelegeți, ei, precis că înțelegeți, iar acum, acestea fiind clarificate, cred că puteți înțelege că asta nu-i o nouă specie de briofite din Oceanul Pacific descoperită de domnul Profesor, ci o armă periculoasă, iar o armă periculoasă ca AMD-65-ul nu poate rămâne aici, pentru că s-ar putea să fiți totuși vizitat, iar în cazul ăsta e mai bine s-o rezolvăm altfel, așa s-a hotărât, deci îl roagă foarte mult, l-a rugat foarte mult, așezat în fotoliul lui și scărpinându-se pe sub barbă, să rețină bine fiecare cuvânt pe care i-l va spune, pentru că de-acum totul trebuie să decurgă conform planului stabilit, deci când o să vină și o să vă ia la întrebări, dumneavoastră le veți arăta un pistol de alarmă și le veți spune că ăla e cel cu care ați tras, și nu altul, pentru că dumneavoastră nu sunteți de vină că scribălăii ăia s-au speriat atât de tare, deci le spuneți că tocmai de-aia aveți pistolul ăsta, pentru a speria, altă pagubă nu provoacă și aveți dreptul să-l dețineți și fără autorizație, e clar, a întrebat răbdător oaspetele, apoi din buzunarul interior al hainei lungi de piele pe care o purta a scos de data asta o chestie de forma unui pistol, poftim, i-a spus, ăsta-i pistolul dumneavoastră de alarmă, doar apăsați pe trăgaci și gata, funcționează, apoi s-a ridicat și l-a întrebat, gârbovit cum era, coșmelia fiind prea joasă pentru el, că unde-i ADM 65-ul ăla, fără drept de apel, și-a dat seama imediat că, respect încolo sau încoace, individul ăsta n-o să-l întrebe și a doua oară, așa că părea mai sănătos ca, fără discuții, să se ducă și să scoată frumușel arma de sub grămada de haine și să i-o dea cu tot cu cartușele rămase, au și dispărut imediat pe sub paltonul lung de piele, și la fel de sănătos părea și să nu aștepte întrebarea cum că unde sunt cartușele goale ci, fără o vorbă, să-i facă semn să-l urmeze, așa că au ieșit și s-au dus în spatele coșmeliei, lângă stiva de Hungarocell, unde el a scos din ascunzătoare punga mare de plastic, românească, celălalt a luat-o, a dus-o la motocicletă și a aruncat-o în cufărul atașat deasupra roții din spate, apoi o vreme a rămas lângă motocicletă, fixându-l cu privirea aia care, încă de data trecută, îi înghețase sau trebuia să-i înghețe sângele în vine, apoi și-a dres vocea, i-a întins mâna și i-a spus că o să se vadă în curând pentru că, de la ultima lor întâlnire, în oraș au avut loc mari schimbări, cică urmează să sosească cineva demult așteptat de toți, așa că totul s-a schimbat, azi e altfel decât fusese ieri, drept urmare toată lumea pariază pe mâine, și-a pus casca pe cap, a încălecat pe șa, și-a aranjat paltonul lung de piele cu ADM 65-ul în buzunar, cu un gest lejer și-a pornit Kawasaki-ul, ieșind cu spatele și băgându-l din prima în viteză mare și a dispărut de parcă n-ar fi fost, alunecând printre tufele de măceș cu atâta îndemânare, încât nici creanga n-a mișcat în urma lui.

Putea să lege corcitura asta, a mârâit către câinele uriaș în timp ce se lupta cu el, dar ca de obicei javra asta era numai pe moment interesată de noii veniți, după aia înceta cu mârâiala și hârâiala, lăsându-l în plata Domnului pe intrus și, de parcă s-ar fi plictisit de datorie, se căra, era bătrân, era bolnav, pe jumătate orb, îi cădea și părul, se ducea și se culca în cușca lui, iar el a luat-o pe cărarea pavată cu bucăți de beton până la intrarea în clădirea fermei, a bătut o dată, a bătut de două ori, a bătut de trei ori, dar degeaba a așteptat să apară țăranul, n-a apărut, așa că a continuat să bată în ușă cu toată puterea, a și strigat că unde e, ce face, doarme, să deschidă odată, dar nu i-a deschis nimeni, și atunci a apăsat la întâmplare clanța, constatând că ușa nu era încuiată, ceea ce era foarte ciudat, căci țăranul, de când îl cunoștea, niciodată nu-și lăsase ușa descuiată, nici măcar atunci când era mort de beat, nu înțelegea ce s-a întâmplat, s-o fi tâmpit în harababura asta sau ce, a întrebat cu voce tare de parcă ar fi vorbit cu el, ca pentru a-i semnala că deja ajunsese în bucătărie, însă nu i-a răspuns nimeni, bucătăria era goală, iar situația într-adevăr destul de neobișnuită, știa că așa devreme, la 7:18 dimineața, nu prea pleca de acasă, animale nu mai avea demult ca să trebuiască să le dea de mâncare, nici unelte nu mai repara, de casă niciodată nu avusese grijă, iar la crâșma din oraș mergea nu pentru că n-ar fi avut destulă băutură și acasă, căci după cum povestea la toată lumea, el acasă o bea pe-a lui, n-are nevoie de nicio poșircă, atunci ce se-ntâmplă aici, a întrebat încă o dată domnul Profesor, dregându-și vocea și tușind și strigând, aloo, pe unde sunteți, ieșiți de-acolo, dar tot nimic, a intrat în camera de oaspeți, nimic, a intrat în cămară, nimic, tocmai voia să închidă ușa, când a auzit un scâncet, a intrat din nou, nimic, când să iasă și a doua oară, iarăși scâncetul, s-a întors în cămară și atunci a descoperit ușa din perete ascunsă după niște scânduri de vreo trei metri, intrând pe ușa aia, l-a zărit pe țăran zăcând pe podeaua de chirpici, în mijlocul unei băltoace de sânge, avea capul zdrobit, ochii nu i se vedeau, nasul nu i se vedea, buzele-i atârnau inerte, zăcea chircit ca un embrion și gemea, părea că mai are suflare, singurul indiciu că trăiește încă era că gemea, a îngenunchiat lângă el, în balta de sânge, încercând să-i îndrepte capul ca să nu se sufoce, căci avea gâtul sucit iar buzele-i atingeau sângele coagulat, domnul Profesor a încercat să-l ridice, dar îi era frică să-l atingă și să-i îndrepte gâtul ca nu cumva să-i facă și mai mult rău, atunci s-a sculat de lângă el, ce să facă dacă nimic nu poate face, s-a dus în bucătărie, a căutat un lighean, l-a umplut cu apă, a luat o cârpă și s-a dus din nou în cămara din spate care probabil că pe vremuri, când mai era ceva de afumat, fusese un fel de afumătoare, cu mare grijă a început să-l spele de sânge pe țăran, a și reușit întrucâtva, deja i se vedeau ochii, nasul, urechile, i-a spălat puțin și părul, după care iar a încercat să-i îndrepte gâtul, chiar dacă n-a reușit prea bine, totuși buzele nu-i mai atârnau în sânge, ce să facă, ce să facă, nu era disperat, în astfel de situații grele întotdeauna își păstra calmul, dar pur și simplu nu mai avea idei, atunci țăranul a schițat o mișcare, nu era cine știe ce, totuși era mai mult decât nimic, țăranul a clipit o dată, apoi încă o dată, ei, și atunci i-a venit ideea să spele sângele din jur, poate ajută, sau poate nu voia decât să tragă de timp în speranța că țăranul o să-și revină, într-un fel așa a și fost, la început doar clipitul, apoi și-a mișcat buzele, de parcă ar fi vrut să spună ceva, apoi o mână, apoi și cealaltă, și tot așa, iar el a stat, așteptând neputincios, nu mai știa ce să facă, nu știa unde sunt rănile, capul îi era total deformat, părea că s-a spart în bucăți, arăta îngrozitor, deodată a articulat cu greu un cuvânt, dar atât de încet, încât trebuia din nou să îngenuncheze și să se aplece spre el, băut, a spus, la care domnului Profesor, în mod cu totul neadecvat, i-a trecut prin cap că, uite, până și în situația asta îi stă gândul la băutură, să-ți stea mintea-n loc, dar și-a dat seama repede că acum nu despre asta era vorba, a fugit iar în bucătărie și a adus un pahar cu apă, i-a dat să bea, a mers foarte greu, {...]