Țigan țăndări

 

Valeriu Nicolae
Țigan țăndări
2022



***
Intro

 
Valeriu Nicolae este jurnalist, scriitor și activist pentru drepturile omului. A lucrat cu migrați și refugiați în Europa, Turcia și Liban, a condus numeroase traininguri pe tema instituțiilor europene pentru organizații guvernamentale, ONG-uri și companii multinaționale și deține o firmă ce oferă traininguri de comunicare și diplomație pentru instituții financiare, ministere de externe și organizații din Europa, Africa și Asia.

Activitatea sa la Bruxelles a dus la adoptarea unor serii de strategii europene și naționale în domeniul social. În 2007, împreună cu actualul vicepreședinte al Uniunii Europene, Frans Timmermans, a inițiat una dintre cele mai eficiente campanii împotriva rasismului. În 2009 a fondat și a condus, până în 2013, fundația Policy Center for Roma and Minorities și este cofondator al Coaliției pentru o Strategie Europeană pentru Romi. Din 2012, vreme de trei ani, a fost directorul regional al celui mai mare ONG care lucrează cu refugiați - World Vision. În 2016, în timpul guvernului tehnocrat, a fost consilier de stat și secretar de stat. În 2017, a fost reprezentant special al secretarului general al Consiliului Europei.

O bună parte a veniturilor sale din ultimii 15 ani a fost folosită pentru a ajuta copiii săraci din Ferentari să rămână în școală. Pentru eforturile depuse în Ferentari, Valeriu a primit premiul onorific World's Children's Prize Award de la regina Suediei (2018).

În 2009, campania de promovare a cititului în comunitățile sărace inițiată de Valeriu Nicolae a primit premiul doi în cadrul unei festivități în New York. A primit și Premiul Parlamentului European pentru "Cetățeanul Anului" (2013) și Premiul UNICEF pentru cel mai bun proiect în sport și educație, pentru munca sa cu unii dintre cei mai vulnerabili copii (2012). Este unul dintre producătorii filmului documentar Toto și surorile lui (2014). Are un masterat în diplomație acordat Summa cum Laude de Universitatea din Malta. A prezentat peste o sută de lucrări științifice la conferințe naționale și internaționale. A publicat trei cărți, două în engleză și una în italiană. Scrie săptămânal în Dilema veche, precum și în Libertatea și pe platforma Ziare.com.

*

 Am pus în cartea asta cam tot ceea ce am eu mai bun. E și despre copilăria mea ca o minune dar și despre adulți țandări. Am râs mult când am scris-o dar are și părți complicate și deloc confortabile. Am povestit lucruri pe care nu am mai îndrăznit să le povestesc vreodată. Sunt în ea câteva bucăți țepene și cel mai probabil prea crude din mine.

Cel mai frică mi-a fost după ce am tipărit cartea. Mi-a fost teamă de tine, cel sau cea care o citește. Nu de alta dar țăndările din mine nu sunt deloc șlefuite. Mi-a fost frică deși nu sunt deloc obișnuit cu frica. Încă îmi mai este. Dar mult, mult mai puțin decât mi-a fost.
 

 *

Această carte vine în sprijinul proiectului Grădinița bună din cadrul Asociației Casa Bună, al cărui fondator este Valeriu Nicolae. Puteți dona către Asociația Casa Bună la: donatii.asociatiacasabuna.ro

Fragment

Lumina explodează. Lumină albă puternică. Pielea ta e închisă, iar a mea și mai închisă. Porți cămașa mea - una albă și puțin transparentă. Tocmai te-am sărutat pe burtă și ochii îți sunt aproape de un verde limpede.

Zgomotul strident al unei mașini lovite. Cineva mă înjură. Mașina miroase brusc a tine, imaginea se oprește și te văd în biroul tău nervoasă ca naiba. Porți un costum gri. Arăți obosită dar tot înnebunitor de elegantă. Pierzi energie cu o viteză foarte mare și ignori că ți-am dat ceva ce ar trebui să te ajute. Pandantivul este de fapt un talisman împotriva coșmarurilor dar tu nu crezi în prostia asta. Pietrele stau într-un dulap și devin tot mai întunecate. Au nevoie să vadă soarele la fel de mult cum ai și tu. Și au nevoie de pielea ta. Și tu ai nevoie de asta.
 
- Am probleme cu respirația, Val.

Casă - un sistem audio bun. Tu plângi. Se aude un cântec No Light No light care începe brusc și tare. M-am rătăcit. Nu știu unde sunt și ce mi se întâmplă. Respirația se accelerează și sunt deasupra ta. Suntem amândoi suspendați în aer. Eram în pat dar acum tu ești la 20-30 de centimetri deasupra patului. E un coșmar. Se aude muzica de pe telefonul meu și eu visez. Încerc să mă calmez. Tu te sperii.

- Acum câteva sute de ani totul putea fi explicat prin magie. Totul. Totul era despre diferite descântece, poțiuni, vrăji. La începuturile perioadei creștine apostolii erau considerați magicieni. Isus era magic
- Val de ce îmi spui toate astea?
- Pentru că trebuie să te calmez.
- De ce?
- Mă omori - ești o vrăjitoare și în ciuda faptului că o știi, ignori asta.
- Ce încerci să îmi spui Val?
- Că ești foarte intensă și că mă poți omorî.
- Nu crezi asta.

Geta credea că e vrăjitoare. O vrăjitoare toxică. Și apoi a descoperit că și eu eram la fel ca ea, doar că eram mai tânăr și mai deștept. Tradiția spune că vrăjitoria se transmite doar la femei. Și-a dat seama că atunci când eram furios pe mama, ea se îmbolnăvea. Că îi puteam prelungi somnul lui taică-miu. Că putem să vindec câinii. Că știam multe despre corpul oamenilor și despre plante fără să învăț mare lucru.

Oamenii pe care îi uram au dus-o din rău în mai rău. Oamenii pe care i-am plăcut au devenit dependenți de mine. După ea, am realizat și eu asta. Nu mi-a spus-o niciodată. Știa că eu știu.

Am învățat să nu urăsc oamenii. Am învățat să îmi amorțesc emoțiile și să fiu indiferent. Problema rămâne cu oamenii pe care îi plac. Și tu ai observat asta foarte repede.

Semeni foarte mult cu Geta. Doar că ești mai puternică și mai deșteaptă. Cred că mama o să își dea seama. Și va ști că ești din aceeași specie ca Geta și ca mine. Și sunt curios care o să fie reacția ei.

Copilul tău nu ar fi știut niciodată. Probabil că nici tu. Aste e ce am văzut și ce m-a speriat.

Ai vrut o revelație. Consideră că asta e una.

1.

Mama plânge sub plapumă ca să nu o văd eu. Stihiile nu plâng și nimic nu le prea poate învinge. Numai că a fost un an cumplit pentru ea. Dobre, numele pe care îl voi descoperi cu stupoare pe certificatul meu de naștere din Caransebeș peste câțiva ani, a căutat-o tot anul. Dobre este cel mai probabil iubirea vieții ei. Un dobitoc abuziv, dar fără calitățile de bețivan rasist care îl fac remarcabil pe tata. Dacă e să mă iau după unchiul Ghică, în plus, Dobre e de-al "nostru", adică țigan. Mama tocmai și-a luat niște înjurături tradiționale de la tata care a plecat pilit regulamentar la lucru pentru tura de noapte.

Mama a fost o victimă a violenței domestice. De obicei trecea rapid peste abuzurile verbale și peste amenințări. Tata a vrut s-o omoare cu un topor. L-am oprit eu. Atunci ne-am pus amândoi încuietori la camerele noastre. Mama a fost o femeie frumoasă pe care au urâțit-o rasismul idiotului cu care s-a recăsătorit și viața de fiecare zi. Ar fi putut lejer să fie orice, numai că a trebuit să muncească de la 16 ani.

Încă de puștoaică, a trebuit să se descurce de una singură într-o lume deloc prietenoasă cu o țigancă. A avut grijă de toată lumea din jurul ei. Încă are. În momentele alea în care ceda și se oprea, toată agitația din capul meu dispărea. Mă speriam. Dispariția tornadei din apartament lăsa mult prea mult loc și nu știam cum să mă port. Încercam să o amuz cântând. Răgind, ca să fiu mai corect, că de cântat nu am fost nicicând în stare. Se uita prin mine și mă ruga să o las un pic singură.

Plângea pe ascuns. Să nu o vedem noi, copiii ei, și mai ales să nu o vadă catastrofa care îi era bărbat. Pentru câteva zile, era îngrozitor de trist la noi în casă. Mama aia de oțel, mama aia care la 1,38 era spaima tuturor bărbaților din familie, cea care mânuia fărașul de fier mai bine decât Mihai Viteazul sabia, mama cea fără buton de oprit, dispărea ascunsă în camera ei.

Crede că nu știu ce se întâmplă cu ea, dar i-am auzit pe Nini și Ghică vorbind despre Dobre cu ceva luni în urmă și am auzit-o de două ori vorbind cu Dobre la telefon. E ziua ei mâine și a făcut tort să ducă la serviciu. Plapuma se mișcă sacadat că plânge tăcut dar cu tot corpul. Mă duc și o iau în brațe prin plapumă. Îmi dau seama că am crescut mult de când am luat-o în brațe. Stihia mai mare decât viața pare acum mică și fragilă. Îi spun că o iubesc și că orice s-ar întâmpla o să fiu lângă ea. Sunt probabil patru, cinci ani de când nimeni nu i-a mai spus că o iubește.

A stat cred două minute nemișcată sub plapumă cu mine îmbrățișând-o. M-a împins apoi la o parte și s-a apucat să facă ouă umplute. Probabil atunci a decis că n-o să-l părăsească pe tata. Nu i-am mai spus că o iubesc timp de vreo 20 de ani, că la mama nu e cu smiorcăieli și efuziuni sentimentale. Am fost sigur că știa. Așa cum am știut și eu dintotdeauna că sunt cea mai mare parte a inimii stihiei fără ca ea să fi trebuit să mi-o spună vreodată. I-am făcut cadou mamei un caleidoscop. I-a plăcut tare mult. Cartea asta este scrisă ca un caleidoscop pentru ea.

*

Îl sărută și creierul lui o ia razna rău.

Și brusc e din nou în Wye unde Greg și Katy cântă Amazing Grace și el e la un pas de suicid. E un apus de soare care însângerează tot în jur și lumina tremură.

Amintiri adictive.

Buzele ei sunt uscate. Timpul încetinește și e din nou în lumea aia ridicolă în care toate se simt violent. Simte imperfecțiunile pielii ei. Ambii au buzele uscate rău. Și miroase iarăși a mare sărată, nisip și mentă proaspătă. Miros de prăbușire. Ea respiră din ce în ce mai rar. Se aude cântecul de rugăciune, lălăit și calm.

Allahu Akbar, Allahu Akbar
Allahu Akbar, Allahu Akbar
Ash-hadu an' la ilaha ill Allah

Tresare puternic. Șoptește Mashallah.
- Nu înțeleg.

Are un zâmbet trist tare.
- Ce vrea Allah să se întâmple s-a întâmplat.

Pupile sunt dilatate la maxim și respiră acum accelerat. E tare frumoasă.
- Nu știu ce treabă are Allah aici dar dacă e implicat atunci probabil avem o șansă amândoi să ieșim bine din asta.

Se plimba aiurea prin Bazarul din Istanbul când a auzit-o strigându-l. A recunoscut vocea nu și pe ea. E prima oară când o vede fără hijab și abaya. Are o rochie înflorată cu mult albastru și îi zâmbește cu toată gura. Probabil s-a holbat la ea căci zâmbetul riscă să se transforme în râs.
- Aișa.
- Tarzan.

Râde acum din toată inima.
- E indecent să râzi așa în Doha.
- Nu sunt în Doha!

Nu s-a dus la ce avea de făcut ziua aia ci a stat cu ea și i-a arătat locurile frumoase pe care le știa în Istanbul. A dus-o pe terasa de la London Hotel și la cafeneaua de pe strada cu probabil cea mai frumoasă priveliște a Bosforului. I-a spus că i-a plăcut tare pe terasă. Au mâncat înghețată în cartierul armenesc și supă de linte și lipie cu brânză la Adalar. Și-a reamintit de Ais din Chicago și i-a spus povestea cu ea.

Întotdeauna ei i-a spus Sheika. Numele ei se scrie Aisia. Se citește la fel numele indiferent dacă îl citești din stânga sau din dreapta. Ea i-a spus asta mândră. Dacă citești numele de la mijloc și într-o parte și în cealaltă se citește Sia și-a dat el seama. Și Ais citit invers tot Sia dă.

I-a spus că a fost o vineri ca niciuna înainte. Că dacă cineva i-ar fi spus că va petrece o zi cu o prințesă arabă, o prințesă arabă de adevăratelea, în Istanbul, i-ar fi recomandat un ospiciu.
- Ai putea să fii omorât pentru asta.

Zâmbește când spune asta.
- Cel mai probabil m-ar ierta după ceva timp prin pușcărie. Oricum nu cred că aș mai fi primit în Doha curând. Am citit legile. Noroc că nu prea le aplicați. Îți chem un taxi?
- Mă descurc. Deja ți-ai luat porția de risc pe ziua de azi.
- Ești și mâine aici?
- Da
- Mic dejun la London Hotel pe terasă?
- Da

S-a uitat lung după ea când a plecat. S-a întors și i-a făcut cu mâna.

S-a întâlnit cu ea pe holul hotelului. El își deschidea ușa și ea ieșea de la lift. Au înghețat amândoi. Nu a întrebat niciunul unde stau în Istanbul. De fapt el era convins că avea apartamentul ei ca mai toți din familia regală. Era foarte palidă.
- Ți-e rău?
- Da.

S-a prins că este în ditamai rahatul când și-a dat seama că are o prințesă arabă întinsă pe patul lui. O prințesă căreia îi era rău.
- Ar trebui să chem un doctor.
- Nu poți să chemi un doctor. O să-mi treacă.

A început să îi spună o poveste cu un șoim în deșert. Și iarăși lucrurile o iau razna.

Am 16 ani și Geta urlă la mine că sunt un idiot. Că mă cred mai deștept decât sunt și că toate prostiile mele cu probabilități și matematică nu dovedesc nimic. Am descoperit că-l înșela iarăși pe Karol. Și că mințea îngrozitor despre o mulțime de lucruri.

ȘI DACĂ NU SUNT COINCIDENȚE! Și dacă ar fi cum zicea bunică-ta că sunt niște oameni foarte vechi. Care sunt defecți. Ei nu dispar ca ceilalți. Rămâne întotdeauna ceva care nu se șterge din ei. Continuă în alții. Și dacă și tu ești așa? Oamenii ăștia sunt forțați să se lovească unul de celălalt. Și o să te lovești și tu de ei și nu e nimic ce poți face să oprești asta, tâmpitule!

O văd și o aud clar în cap pe Geta cum îmi zice asta. Știu exact cum era îmbrăcată și unde era când a țipat la mine.

Nu am crezut că există vrăjitorie. Nu am crezut nici măcar că Geta era convinsă că ar fi vrăjitoare deși ea era convinsă de asta. Mi s-a părut stupidă ideea că eu aș putea fi ciudat sau că există lucruri care nu pot fi explicate. Geta mi-a spus în ziua aia o poveste cu un șoim și deșert.

Și iarăși sunt în camera de hotel.
- Noi, al Thani, credem că există vrăjitori.

Culorile se distorsionează ușor și aude un țiuit. Inima care o ia razna.
- Am mai auzit povestea asta o dată.
- Știu.

Sărutul îl face din nou praf.

Apoi muezinul și rugăciunea lui

Noaptea care moare încet. O mulțime de detalii. Lumina hipnotică, culorile similare ale corpurilor lor, eleganța ei naturală.
- Poți să oprești timpul?
- Un pic. Îndeajuns încât să nu murim.

Are picioarele lungi și foarte frumoase. Îl sărută iarăși și lumea se oprește.

Și sunt brusc cu mulți, mulți ani înapoi.

Textele tale despre iubiri trecute sunt frumoase dar mie îmi dispare toată energia prin picioare și nu mai respir. Poate că e trist pentru mine că din toți bărbații pe care i-am cunoscut în viața mea, într-un fel sau altul, chiar și cel de care m-am îndrăgostit prima dată în liceu, nu pot să îmi amintesc de niciunul în afară de tine. Sau să pot spune că am iubit pe cineva atât de mult. Așa ca tine de atâtea ori. E greu că te tot întorci la amintiri trecute, pare că ce ai nu îți e la fel și nicidecum suficient.

Ești praf. Sunt rupt, rupt după tine. Nimic comparabil cu ceea ce a fost în trecut.

Disconnect