KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice

 

Bernard Lecomte
KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice
Editura Meteor Press, 2022
traducere din franceză de Mădălina Constantin

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți.

*****
Intro

Uneori istoricilor le lipsește talentul de a sintetiza un fenomen de șapte decenii și de a extrage cazurile exemplare pentru a produce o istorie concisă, dar exactă, scrisă alert, ca un roman de spionaj. Însă nu și jurnaliștilor pricepuți precum Bernard Lecomte, căruia îi reușește una dintre cele mai bune istorii a KGB-ului. Ziarist de investigație, având simțul subiectelor fierbinți și atracția pentru personaje puternice, el reține momentele-cheie ale existenței acestui serviciu de spionaj intern și extern, realizează portretele înfricoșătoare ale șefilor poliției politice sovietice - fanaticul Dzerjinski, alunecosul Iagoda, slugarnicul Ejov, abilul Beria, tăcutul Andropov - și creionează destinele unor ofițeri de informații sau agenți secreți care au întors lumea pe dos: Münzenberg, Mercader, Philby, Trepper, Kravcenko, Fuchs, Rosenberg și, nu tocmai întâmplător... Vladimir Putin.

Teroare, asasinate, execuții sumare, procese-spectacol, spionaj, influență, manipulare, propagandă, disimulare, subversiune, lovituri de stat și lovituri de palat, toate acestea sunt specialitatea unei diabolice poliții politice care, din 1917 până în 1991, a sprijinit puterea regimului sovietic, dacă nu cumva chiar a substituit-o. Iar în prezent, în Rusia, fie și cu inițialele schimbate din KGB în FSB, pare să fie în continuare însăși puterea.

Fragment

1. Cum a luat naștere Ceka

"Nu poți să tai lemne fără să sară așchii!" (Proverb rus)

"Cetățeni ai Rusiei! Guvernul provizoriu a fost demis. Autoritatea guvernamentală a trecut în mâinile Comitetului Militar Revoluționar, organ al Sovietului de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților din Petrograd, aflat în fruntea proletariatului și a militarilor din garnizoană..."

În dimineața zilei de 25 octombrie 1917, când au descoperit acest afiș, lipit în tot orașul, locuitorilor Petrogradului nu le-a venit a crede. Unii dintre ei luaseră cina cu o seară în urmă într-unul din restaurantele șic de pe bulevardul Neva, fără să știe că la doi pași, în urma unui puci aproape militar, un grupuscul extremist a demis guvernul provizoriu, care conducea Rusia de la abdicarea țarului, din luna februarie. Miniștrii fuseseră arestați; prim-ministrul, avocatul Aleksandr Kerenski, fugise. O atmosferă ciudată, grea, nesigură pusese stăpânire pe capitala rusă.

Pe 25 octombrie, șeful puciștilor, un anume Vladimir Ilici Ulianov, zis și Lenin, un fost exilat în vârstă de patruzeci și șapte de ani, anunță crearea unui nou guvern "provizoriu", numit "Consiliul Comisarilor Poporului" (Sovnarkom), care a primit misiunea de a conduce țara în numele "sovietelor muncitorilor și soldaților", până la convocarea unei adunări constituante, ea însăși prevăzută cu mult timp în urmă.

Cei care au pretenția ca de-acum înainte să conducă statul rus aparțin unui mic partid extremist: bolșevicii. Aceștia vorbesc de un socialism maximalist, proclamă "lupta de clasă" și susțin că "apără revoluția" împotriva tuturor dușmanilor - făcând uz de violență dacă e necesar. Astfel, noul guvern, la foarte scurt timp după ce a emis un decret istoric prin care "pământul este împărțit țăranilor", mai dă un decret prin care sunt interzise manifestele contrarevoluționare, impunând controlul comunicațiilor prin radio și prin telegraf și ordonând să fie desființate șapte dintre principalele ziare din țară.

Aceste măsuri brutale au provocat proteste vehemente din partea deputaților Dumei municipale și din partea partidelor tradiționale, inclusiv de stânga, cum erau socialist-revoluționarii (eserii), bine implantați în zona rurală, și din partea menșevicilor, principalii rivali ai bolșevicilor. Aceste critici îl conving pe Lenin că "dușmanii revoluției" nu sunt doar foștii aristocrați, proprietarii latifundiari, burghezii, ofițerii, preoții și țăranii înstăriți, ci, în general, toți adversarii noii puteri, inclusiv socialiștii moderați, și că va trebui, fără întârziere, să treacă la eliminarea tuturor acestor persoane.

Eliminarea "dușmanilor poporului"

În săptămânile care au urmat cuceririi Palatului de Iarnă, bolșevicii se străduiesc să întărească proaspăta și noua "putere a sovietelor". Nu fără dificultăți: cu excepția câtorva intelectuali îmbătați de victorie, cum erau Lenin și Troțki, nu au în rândurile lor nicio personalitate capabilă să conducă o țară, să gestioneze o economie, să organizeze noua societate. Bolșevicii, pe lângă faptul că sunt incompetenți și foarte minoritari, se lovesc și de opoziția funcționarilor, singurii care mai reprezentau ce rămăsese din stat: aceștia nu dau doi bani pe Lenin și pe Sovnarkom, guvernul, care părea să conducă într-o stare de panică, de la caz la caz, în contra tuturor regulilor politice și administrative; sau pe misteriosul Comitet Central Executiv (CCE), ales în grabă de către recentul congres al "sovietelor"; la fel și pe Comitetul Militar Revoluționar (CMR) de la Petrograd, această miliție muncitorească, "brațul său armat", constituită cu ocazia cuceririi Palatului de Iarnă, în seara de 24 octombrie.

Trebuie precizat că scopul lui Lenin nu era atât să stăpânească mașinăria guvernamentală rusă, cât s-o orienteze către singurul scop care merita efortul: revoluția mondială. În mintea sa, insurecția proletariatului din Franța, Anglia și Germania avea să întărească și să salveze revoluția rusă, care nu era decât un prim pas! De aceea avea nevoie să câștige timp și, de exemplu, să pretindă că începe negocierile pentru armistițiul cu germanii, chiar dacă avea să aibă de-a face cu rezistența ofițerilor fostei armate imperiale, care se opuneau, bineînțeles, oricărei capitulări. Tot din această cauză, trebuia să înăbușe prima grevă a funcționarilor, care sunt caracterizați în mod brutal de către CMR, într-o proclamație de la 29 octombrie, drept "dușmanii poporului".

Lenin crede oare cu adevărat în revolta iminentă a maselor revoluționare din Europa? Nu are prea mult timp la dispoziție. Pe 12 noiembrie 1917, în cele patru colțuri ale țării, urmau să înceapă alegerile pentru Adunarea Constituantă - amânate de mai multe ori din februarie, de la abdicarea țarului -, și nimic nu garanta că aveau să fie favorabile bolșevicilor, dimpotrivă! Vom afla mai târziu, din memoriile lui Troțki, că, imediat după Revoluția din Octombrie, Lenin chiar avea intenția să amâne și apoi să anuleze aceste alegeri generale pe care n-avea nicio șansă să le câștige. Chiar înainte de începerea scrutinului, anunță în Pravda, organul partidului său, că nicio putere nu va ști cum să se substituie guvernării sovietelor, care este exercitată de acum înainte de partidul bolșevic...

După cum era de așteptat, nu e loc de nicio surpriză. Primele rezultate parțiale confirmă că bolșevicii aleși în Constituantă sunt net minoritari. Prezența la vot este estimată la 60%, ceea ce este enorm mai ales că femeile, după revoluția din februarie, au și ele drept la vot.

Din zecile de milioane de alegători, nici măcar 20% nu se pronunță în favoarea bolșevicilor, care vor fi în cele din urmă 168 într-o adunare care numără 703 aleși. Chiar și cu ajutorul noilor lor aliați, socialist-revoluționarii de stânga, care aveau 39 de deputați, era limpede că bolșevicii aveau să fie rugați să cedeze hățurile statului adevăraților reprezentanți ai poporului!

Prima întrunire a acestei Adunări, atât de așteptată, este stabilită la început pe data de 28 noiembrie. În săptămâna precedentă, Lenin pregătește în mod deschis nerecunoașterea Adunării. Cere Sovnarkomului să amâne ședința inaugurală; înmulțește numărul acuzațiilor publice față de aceasta; face să fie sechestrați membrii comisiei electorale panruse, care supraveghează desfășurarea scrutinului; interzice brutal partidul liberal KD, foarte activ, pe care îl acuză că ar fi la rândul său un "dușman al poporului". Situația devine tensionată. Foștii lideri ai revoluției din februarie, sau ce a mai rămas din ei, încep să înțeleagă că Lenin și zbirii lui sunt gata de orice pentru a păstra puterea. Manifestații izbucnesc în mai multe orașe pentru a susține viitoarea Adunare, în timp ce greva funcționarilor, puternic susținută, amenință să se răspândească în toată țara...

Pe 5 decembrie, în cadrul unei întruniri a Sovnarkomului, Lenin propune să transforme discret Comitetul Militar Revoluționar (CMR) al sovietului din Petrograd, care se autodefinește drept "brațul armat al dictaturii proletariatului", într-o "comisie" special însărcinată cu lupta împotriva "contrarevoluționarilor" și a "sabotorilor" de toate felurile. Această instanță, întrerupând orice altă activitate, avea două obiective prioritare: să oprească greva generală, care se profila în urma celei a funcționarilor, și să împiedice întrunirea Adunării Constituante.

Lenin îi împărtășește șefului său de cabinet, Vladimir Bonci-Bruevici, dorința de a găsi "un Fouquier-Tinville al nostru, care să potolească toată drojdia contrarevoluționară". Referirea la Revoluția Franceză, frecventă în discursul lui Lenin și Troțki, aduce de cele mai multe ori aminte de întorsătura pe care au luat-o lucrurile în 1793, de Robespierre, de Comitetul Salvării Publice, de Teroare...

Lenin are la îndemână un astfel de procuror public, capabil să trimită mii de oameni la "ghilotină [sic]": Felix Dzerjinski, care prezidează CMR, corespunde perfect profilului. El este acest "solid iacobin proletar", nemilos, crud și manipulator, care va organiza, fără niciun fel de emoție, instrumentul capabil să facă să domnească "teroarea revoluționară". De altfel, subliniază Lenin, "nu și-a petrecut Dzerjinski cel mai mult timp în pușcăriile țariste și nu a fost el cel mai mult în contact cu Ohrana? Știe ce are de făcut!"

Un model: Ohrana

Ohrana era poliția politică a țarului, știută bine de toți revoluționarii, anarhiștii, populiștii și alți teroriști ai tuturor Rusiilor. Noua "comisie" era o creație ex nihilo, sau aproape ex nihilo, așa că era firesc ca Lenin, Dzerjinski și acoliții lor să ia exemplu de la această poliție de stat, pe care țarul Alexandru al II-lea o inventase în august 1880 - chiar înainte de atentatul care avea să-l coste viața, în august 1881. Sub fiul său Alexandru al III-lea, ceea ce nu era încă decât "Secția a III-a" a ministerului de interne, a devenit o veritabilă administrație - cu prelungiri în fiecare provincie - specializată în supravegherea, infiltrarea, investigarea, provocarea, răsturnarea, șantajul, arestarea, încarcerarea sau înlăturarea persoanelor suspecte de a pune la cale atentate teroriste.

După revoluția eșuată din 1905, Ohrana țaristă se profesionalizase mai ales în operațiunile de recrutare de agenți dubli, care aveau sarcina de a infiltra mișcările anarhiste, socialist-revoluționare sau bolșevice.

Așadar, având în minte acest model, Dzerjinski vrea să-și formeze echipa. Cu o singură deosebire: revoluția proletară nu va avea pudibonderia burgheză a poliției imperiale, nu va fi limitată de nicio regulă morală! Puterile noii comisii vor fi nelimitate. Sub regimul țarist, Ohrana trebuia să-și predea victimele ministerului justiției: fleacuri! Noua instanță, în ceea ce o privea, avea să se ocupe ea însăși de judecarea și de condamnarea "vinovaților", apoi de executarea pedepselor necesare.

Pe 7 decembrie 1917, totul e pus la punct. Împins de Lenin, Felix Dzerjinski cere oficial Sovietului Comisarilor Poporului să aprobe crearea unui "organ care să se ocupe, într-un mod revoluționar și autentic bolșevic, de contrarevoluționari". Obiectivul este limpede: "Suprimarea și lichidarea oricărei tentative sau a oricărui act contrarevoluționar sau de sabotaj, de oriunde ar proveni, pe întreg teritoriul Rusiei." Sunt numite mijloacele de constrângere: "Confiscarea, expulzarea, retragerea cartelelor alimentare, publicarea listelor dușmanilor poporului etc." Pentru a merge să lupte pe "acest front interior", explică Dzerjinski, această nouă mașină de război îi va reuni "pe camarazii hotărâți, duri, solizi, fără emoții, gata să se sacrifice pentru salvarea Revoluției". Instituția avea să poarte numele "Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției, Speculei, Sabotajului și a Abuzului în Serviciu". În rusă i se va spune Veceka, apoi, în versiune prescurtată, Ceka.

Va fi nevoie să vină data de 10 decembrie 1917 pentru ca înființarea "comisiei extraordinare" să fie anunțată într-un comunicat publicat de ziarul guvernamental Izvestia. Ceka va avea sediul pe strada Gorohovaia numărul 2, în spatele Comandamentului Marinei Militare, la doi pași de Palatul de Iarnă. Ziarul precizează: "Birourile sunt deschise în fiecare zi, între orele 12 și 17." Pentru observatori este încă o administrație, într-un peisaj statal și birocratic dat peste cap, în care populația debusolată nu știe să se mai orienteze. În ziua cu pricina, cititorii ziarului Izvestia sunt interesați mai mult de anunțul creării "Colegiului Panrus pentru Organizarea Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor". Apărarea teritoriului li se pare mult mai importantă decât încurcăturile poliției bolșevice cu speculatorii și sabotorii. Din nefericire.

Trăiască Adunarea Constituantă!

Pe 26 decembrie, Lenin publică în Pravda cele nouăsprezece Teze despre Adunarea Constituantă. În esență: această adunare nu mai are niciun motiv să existe pentru că revoluția "sovietică" a permis depășirea stadiului parlamentar clasic; și, cum această Constituantă promite să fie dominată de partidele burgheze, însetate de răzbunare, este considerată de-aici înainte un organ contrarevoluționar, care trebuie să fie reprimat ca atare! Pe 5 ianuarie 1918, când Adunarea Constituantă este convocată oficial la palatul Taurida, unde deja își avusese cândva sediul Duma țaristă, unul dintre apropiații lui Lenin, Grigori Zinoviev, avertizează că trebuie mai întâi să recunoască legitimitatea guvernului, adică a bolșevicilor, dacă nu vrea să fie dizolvată. Cine are urechi de auzit...

Lenin și Troțki s-ar fi grăbit și mai tare, dar, de pe 12 decembrie încheiaseră o alianță cu fracțiunea de stânga a socialist-revoluționarilor, care era gata să joace jocul bolșevicilor, dar care le reproșa brutalitatea. Printre acești noi aliați figurează tânărul avocat Isaac Steinberg, un evreu leton, care tocmai fusese numit comisar pentru justiție. Când își exprimă dorința - de altfel, legitimă - să atașeze Ceka ministerului său, Lenin îl apostrofează sec și confirmă că această "comisie" nu dă socoteală în fața lui. Steinberg se va plânge în curând de violența cu care Ceka își rezolvă treburile: "Atunci de ce ne mai pierdem timpul cu un Comisariat al Justiției? Să-i spunem pur și simplu Comisariatul pentru Exterminare Socială și să terminăm!" Răspunsul ironic al lui Lenin: "O idee excelentă! Păcat că nu-i putem spune așa!"

Fără să mai stea pe gânduri, Dzerjinski se pune pe treabă. Încă de pe 15 decembrie, el somează sovietele locale să creeze "Ceka" municipale. La Petrograd, șeful acestei miliții improvizate este un evreu ucrainean numit Moisei Urițki. Pe 4 ianuarie, cu o seară înainte de deschiderea Constituantei, el este cel care proclamă starea de asediu și care ordonă ca orașul să fie patrulat de 30.000 de soldați letoni, detașați de pe frontul de nord, în timp ce forțele navale încercuiesc, la ordinul său, palatul Taurida.

A doua zi, încurajați de sute de manifestanți veniți să apere noua Adunare Constituantă, deputații pătrund în palat, în ciuda presiunilor fizice ale forțelor navale. În învălmășeală, îl aleg în fruntea lor pe Viktor Cernov, un socialist-revoluționar cunoscut, care este pe față împotriva bolșevicilor. Aceștia urlă, lovesc în pupitre, dau din picioare, propun în van ca Adunarea să ratifice toate decretele date de Sovnarkom, apoi, la indicațiile lui de Lenin și ale lui Sverdlov, părăsesc furtunos ședința.

După o zi agitată plină de proclamații, vociferări și diverse intruziuni, noaptea, majoritatea deputaților părăsesc palatul Taurida. Urmând ordinul dat de Ceka, forțele navale blochează atunci intrările în clădire, apoi afișează la ușa principală textul unui decret guvernamental care dizolvă Adunarea. A doua zi, la Petrograd izbucnesc conflicte de stradă. Doi deputați liberali pier în confruntări. Edițiile ziarelor în care au fost publicate dezbaterile din ziua precedentă sunt confiscate și distruse. Speranța de a vedea în sfârșit poporul rus reprezentat într-o adunare democratică este pierdută pentru totdeauna.

Soldații, grupați în jurul palatului, nu vor pleca până pe 10 ianuarie, când îi vor lăsa să intre, într-o dezordine de nedescris, pe cei 2.000 de participanți la Congresul al III-lea al Sovietelor - delegați cu reprezentativitate îndoielnică, fără niciun control democratic. Această masă de oameni necunoscuți, prost îmbrăcați, adesea analfabeți, e gata să voteze ca un singur om pentru toate propunerile lui Lenin și ale lui Troțki. Mai ales pentru alegerea unui nou Comitet Central Executiv (CCE), dominat bineînțeles de bolșevici. Și, cum era și de așteptat, pentru suprimarea definitivă a Adunării Constituante.

Ceka și-a făcut datoria. A devenit, după cum fusese prevăzut, "brațul înarmat" al lui Lenin și al șefilor bolșevici. N-avea să dea înapoi de la niciun act de violență. Astfel, pe 14 ianuarie 1918, într-o reuniune consacrată problemei aprovizionării, Lenin a recomandat să se formeze detașamente de câte zece până la cincisprezece "soldați și muncitori" armați, care să îi oblige pe țărani să aprovizioneze orașele, iar Ceka avea sarcina să se ocupe de "sabotorii" care nu ascultau de ordinele lor.

Regula era simplă: pentru a-și atinge obiectivele, Ceka putea să-și permită orice, spre deosebire de comisarii justiției (NKIu) și ai afacerilor interne (NKVD). Lenin și Troțki se adăposteau, încă o dată, în spatele exemplului Revoluției Franceze: ei își doreau să "distrugă vechea ordine" în stilul lui Robespierre și al lui Saint-Just, adică prin teroare. Și, la fel ca la Paris în 1793, toți cei care s-au opus acestui principiu radical și-au asumat riscul să fie, la rândul lor, victime.

Astfel, lui Dzerjinski puțin îi pasă că pedeapsa cu moartea a fost interzisă oficial a doua zi după cucerirea Palatului de Iarnă, pe 27 octombrie, de către Congresul al II-lea al Sovietelor! "Cum poți să faci revoluție fără să împuști?" s-a revoltat atunci Lenin. Pedeapsa cu moartea avea de altfel să fie restabilită oficial în iunie 1918 pentru a da o notă legală miilor, apoi zecilor de mii de execuții făcute de Ceka încă din primul său an de existență. Această nebunie criminală va face repede uitate cele 6.321 de execuții politice comandate de Ohrana țaristă în toată istoria ei!

Unul dintre adjuncții lui Dzerjinski, bolșevicul leton Martin Lațis, va justifica astfel aceste derapaje: "Ceka nu e nici comisie de anchetă, nici tribunal. Este un organ de luptă, a cărui acțiune se derulează pe frontul intern al războiului civil. Nu judecă dușmanul: îl lovește. Noi nu facem război împotriva unor persoane în particular. Noi exterminăm burghezia ca clasă. Nu căutați, într-o anchetă, documente și dovezi despre ceea ce a făcut acuzatul cu fapta sau cu vorbele împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să v-o puneți este cărei clase aparține acesta, ce origine are, ce educație a primit, ce profesie are: toate astea îi vor decide soarta!"

La "Lubianka", martie 1918

Sâmbătă, 9 martie 1918, toate comisariatele poporului și înalții funcționari care aparțin de guvern primesc o telegramă de la Bonci-Bruevici, care le ordonă să părăsească "provizoriu" Petrogradul și să meargă la Moscova a doua zi la ora zece fix. Un tren special avea să-i ducă, împreună cu bagajele lor, în noua capitală a țării. Motivul acestei mutări neașteptate nu este precizat, dar nimeni nu se lasă păcălit: pe 3 martie fusese semnat umilitorul tratat cu germanii, de la Brest-Litovsk, un adevărat dezastru diplomatic care lăsa Petrogradul, palatele și uzinele sale în bătaia tunurilor armatei lui Wilhelm al II-lea!

Rusia lui Lenin este, prin urmare, salvată de faptul că armata germană, scăpată astfel de pericolul rus de pe frontul de est, se regrupează în întregime pe frontul de vest, unde întâmpină dificultăți majore. Nu improbabila revoluție proletară va fi cea care va slăbi Germania și le va da un pic de răgaz bolșevicilor dezarmați, ci înfrângerea militară germană - grăbită de intrarea în război a Statelor Unite - și de capitularea Reichului din noiembrie 1918!

După câteva zile petrecute la hotelul Național, Lenin se instalează la Kremlin împreună cu guvernul. Ceka ocupă, la rândul său, un mare imobil situat la câteva sute de metri distanță, pe strada Marea Lubianka (Bolșaia Lubianka). Clădirea, pe care o vom numi "Lubianka", era ocupată înainte de o companie de asigurări, Yakor, și de o sucursală a firmei Lloyds, cu sediul central la Londra. Este una dintre cele mai mari clădiri din centrul Moscovei. Epoca în care Dzerjinski se înconjura în grabă de o sută de colaboratori, dintre care mulți militari letoni sau polonezi pe care-i întâlnise la CMR, e de mult apusă: Ceka numără deja 2.000 de funcționari, adică un număr mai mare decât orice minister. Și continuă să recruteze: efectivele sale vor ajunge la 12.000 de persoane în iunie, odată cu prima conferință panrusă a Ceka, apoi la 30.000, în decembrie, și va culmina cu 280.000, la începutul lui 1921.

Mutarea guvernului la Moscova nu a fost bine pregătită. A contribuit la dezorganizarea accelerată a ce mai rămăsese din statul rus. La începutul primăverii lui 1918, soarta Rusiei era cum nu se poate mai precară, și nu doar din cauză că, în partea apuseană, i se redusese drastic teritoriul după semnarea tratatului de la Brest-Litovsk. Administrația nu mai asculta de nimeni, haosul era general, șomajul creștea, foametea devenise o amenințare, criminalitatea explodase, în regiunile periferice ale țării se formau armate "albe". Dar, de asemenea, după cum era de așteptat, populația era nemulțumită, iar opoziția se regrupa...

Arestările masive erau fără număr, la fel și luările de ostateci colective și execuțiile fără proces, făcute de "detașamentele armate", de "gărzile roșii" sau de "elementele bolșevice". La Moscova și la Petrograd au loc răscoale. În noaptea dinspre 11 spre 12 aprilie 1918, Ceka desfă șoară o operațiune de represiune împotriva anarhiștilor de la Moscova - este prima sa operațiune de anvergură după mutare - care se soldează cu cinci sute de arestări și douăzeci și cinci de execuții sumare. Pe 31 mai, Dzerjinski amintește public că "Ceka execută pe loc orice bandit, hoț, speculator, contrarevoluționar care complotează împotriva puterii sovietice". Și le recomandă adjuncților săi să "recruteze persoane hotărâte, care știu că, dacă vrei să faci pe cineva să tacă, nimic nu e mai eficient decât un glonț!"

De cealaltă parte, socialist-revoluționarii de stânga, care au rupt alianța cu bolșevicii, sunt foarte activi. Pe 6 iulie îl asasinează pe noul ambasador german, contele von Mirbach, de-abia mutat la Moscova. Cer guvernului, printre altele, să fie desființată Ceka. Moisei Urițki, șeful de la Petrograd al Ceka, vinovat de a fi comandat execuția în șase luni a mii de oponenți reali sau presupuși, este și el asasinat pe 30 august. Rusia se cufundă cu totul în anarhie, în care fiecare își apără pielea cu arma în mână. Pe 19 septembrie, Grigori Zinoviev, șef al partidului bolșevic de la Petrograd, scrie: "Din cei 100 de milioane de locuitori ai Rusiei, trebuie să câștigăm pentru cauza noastră 90. Celorlalți n-avem nimic să le spunem, trebuie să-i exterminăm!"

Adevăratul stăpân al Ceka

În notele sale personale din 27 decembrie 1917, Lenin explica deja că "rezistența burgheziei" trebuia zdrobită "printr-o violență sistematică, îndreptată împotriva ei și a complicilor ei, ceea ce poartă numele, în limbaj științific, de dictatură a proletariatului". El însuși, ca și Troțki, n-are niciun dubiu în legătură cu necesitatea folosirii terorii împotriva dușmanilor: "[Nicio milă] pentru bogați, hoți, paraziți și ticăloși [...], aceste resturi ale blestematei societăți capitaliste, aceste deșeuri ale umanității, acești membri putrezi și gangrenați, această infecție, această ciumă moștenită din capitalism. [...] Nicio milă pentru acești dușmani ai poporului, acești dușmani ai socialismului, acești dușmani ai muncitorilor! Război de moarte bogaților și profitorilor de pe urma acestora, intelectualii burghezi! [...] O să-i trimitem să spele latrinele. O să le dăm, când ies din pușcărie, o cartelă galbenă, astfel încât poporul să poată să-i supravegheze pe acești răufăcători. O să împușcăm un individ din zece care se fac vinovați de parazitism..."

Lenin a explicat, de asemenea, în aceeași săptămână, într-o broșură intitulată Cum trebuie organizată întrecerea?, metoda prin care trebuie să instaurezi o teroare generalizată, atât la oraș, cât și la țară. El este cel care, în august 1918, declară război țărănimii: "Război fără milă culacilor! La moarte!" O formulă pe care Stalin se va grăbi să o preia, mai târziu, pe cont propriu.

Din momentul în care Ceka nu trebuie doar să-i suprime pe dușmanii politici ai puterii, ci și imensa masă a țărănimii, deja ostilă lui Lenin și sovietelor, misiunea sa capătă o nouă dimensiune. Să trimiți în cele patru colțuri ale acestui imens teritoriu detașamente de redutabili cekiști - numiți "agitatori", "comisari" sau "instructori" - cu misiunea de a rechiziționa cu forța recoltele, înseamnă să dai foc zonelor rurale și să provoci un război "de clasă" de proporții nemaiîntâlnite. Același Lenin nu șovăie să dea cele mai nebunești instrucțiuni: nu e suficient să rechiziționezi, repeta el, trebuie să "împuști", trebuie "să prinzi" câți mai mulți culaci!

Istoricii care au cercetat arhivele partidului și documentele personale ale lui Lenin au descoperit, scrise de mâna lui, liste nominale de suspecți "de expulzat" sau "de împușcat", mai ales intelectuali care emiseseră opinii diferite de ale sale. Ordinele șefului revoluției, cel mai adesea, sunt exprimate într-un limbaj cinic și brutal, adesea odios, ba chiar vulgar. Astfel, pe 10 august 1918, le telegrafiază responsabililor de la Penza, unde are loc o răscoală țărănească: "Tovarăși! Răscoala culacilor trebuie să fie înăbușită fără milă. Trebuie să dăm un exemplu. 1) Spânzurați (în așa fel încât oamenii să vadă) minim o sută de culaci, bogătani, băutori de sânge notorii. 2) Faceți-le numele publice. 3) Confiscați-le toate cerealele. [...] Telegrafiați că ați primit aceste instrucțiuni. Al vostru, Lenin."

Imaginea pe care istoricii sovietici i-o vor crea mai târziu lui Lenin - un înțelept care studiază presa, care îndrumă mulțimile, care le vorbește copiilor - este la antipodul a ceea ce mărturii cenzurate multă vreme vor dezvălui despre acest om: un caracter acrit și răzbunător, gata să-i elimine fizic pe toți cei care-l contrazic. Și minuțios în răzbunare, după cum reiese din nota trimisă în 1922 lui Jozef Unschlicht, numărul doi din Ceka: "Fii amabil și trimite-mi înapoi toate documentele alăturate, cu adnotări: cine a fost expulzat, cine este în închisoare, cine (și de ce) a fost scutit de expulzare? Fă adnotări scurte pe această pagină..."

În aceeași perioadă, îi trimite lui Stalin, secretar al partidului, aceste cuvinte, scrise cu creionul: "În ceea ce privește expulzarea menșevicilor, a socialiștilor populari, a cadeților etc., ținând cont de faptul că această operațiune a început înainte de a pleca eu în vacanță, au fost dezrădăcinați într-adevăr toți socialiștii populari? Peșehonov, Miakotin, Gornfeld, Petrișcev și ceilalți? Toți trebuie să fie expulzați. Socialist-revoluționarii sunt mai periculoși pentru că sunt cei mai inteligenți. De asemenea... [urmează liste de nume, adesea însoțite de numele membrilor familiilor] trebuie să fie expulzați în străinătate, fără nicio milă. O să curățăm Rusia pentru multă vreme!"

Țarul și întreaga familie...

Pe 17 iulie 1918, Ceka devine celebră în urma unui episod îngrozitor, cel al masacrării familiei imperiale de la Ekaterinburg, în inima Uralului. Lenin este cel care a hotărât să elimine țarul și întreaga sa familie - revoluționarii francezi nu l-au ghilotinat și ei pe Ludovic al XVI-lea și pe Maria Antoaneta? Iakov Sverdlov, președintele Comitetului Central Executiv al partidului, este cel care dă ordin comisarului Haia Goloșcekin, șeful sovietului local, care l-a transmis spre executare lui Iakov Iurovski, șeful Ceka din zonă.

Cekiștii locali, în general grosieri, cruzi și nu foarte pricepuți, sunt cei care îl vor asasina cu sânge-rece pe fostul țar Nicolae al II-lea, pe soția acestuia, Alexandra Feodorovna, pe cele patru fiice ale lor, Olga, Tatiana, Maria și Anastasia, precum și pe țareviciul Alexei, de treisprezece ani, și pe mai mulți servitori devotați. Cekiștii vor organiza împușcarea, transportul corpurilor într-un amplasament inițial, descoperit repede, transferul într-o pădure mai îndepărtată, imposibila incendiere a cadavrelor și toate aceste manevre prost executate, care, mai târziu, vor complica serios anchetele care aveau ca scop reconstituirea acestui masacru îngrozitor.

Pe 30 august 1918, Lenin este el însuși victima unui atentat când ieșea de la adunarea care a avut loc la uzina Michelson, din partea veche a Moscovei. Este atins de două gloanțe de revolver, dar scapă. Evenimentul rămâne până astăzi destul de confuz. Presupusa teroristă, Feiga Roitman, alias Fania Kaplan, nu prea a avut timp să-și justifice acțiunea sau să-i denunțe pe cei care i-au comandat fapta: a fost omorâtă fără drept de apel de comandantul Kremlinului, într-un garaj din apropiere. Era cu adevărat o militantă extremistă, ascultând de ordinele socialist-revoluționarilor? Sau a fost manipulată pentru a le oferi bolșevicilor pretextul să le declare un război deschis foștilor lor aliați?

A doua zi, drept represalii, Ceka de la Nijni Novgorod - sub comanda viitorului președinte al URSS, Nikolai Bulganin - împușcă opt sute de ostatici. Dzerjinski și ministrul de resort Grigori Petrovski sporesc avertismentele asasine în presa oficială. Fabricat sau nu, evenimentul justifică de ce Ceka, în mod oficial, trece la viteza superioară. Dar Ceka are nevoie de un pretext pentru a urmări, aresta și împușca mii de presupuși opozanți? Doar în toamna anului 1918, se estimează la 15.000 numărul de persoane executate de agenții acesteia, în general trăgându-li-se un glonț în cap.

În Izvestia din 23 august, Martin Lațis, mâna dreaptă a lui Dzerjinski, expune astfel filosofia acțiunilor sale: "Războiul capitalist are legile sale scrise, dar războiul civil are propriile sale legi [...]. Trebuie nu numai să distrugem forțele active ale dușmanului, ci și să demonstrăm că oricine va ridica sabia împotriva ordinii de clasă care există, de sabie va pieri. [...] În războiul civil nu există tribunale pentru dușmani. Este o luptă pe viață și pe moarte. Dacă nu omori, vei fi omorât. Așa că omoară, dacă nu vrei să fii omorât."

Primele lagăre de concentrare

Pe 5 septembrie 1918, în același stil, un decret instituie așa-zisa "teroare roșie", numită astfel în raport cu "teroarea albă", pe care o mențineau "albii", detașamentele improvizate care se organizau atunci, de bine sau de rău, pentru a lua puterea din mâinile bolșevicilor. Purtătorul de cuvânt al acestei "terori roșii" este Ceka, care își vede rolul mai clar formulat și mai lărgit: "Să protejeze republica sovietică împotriva dușmanilor de clasă, izolându-i pe aceștia în lagăre de concentrare; să împuște pe loc orice individ implicat în organizații ale gărzilor albe, în comploturi, insurecții, răscoale...".

Lagărele de concentrare, iată un lucru nou. Până atunci Lenin nu ordonase decât "muncă forțată". Pe 8 august, Troțki, șeful Armatei Roșii, aprobase crearea de noi lagăre de prizonieri - la Murom, Arzamas și Sviask -, dar într-un cadru militar. Lectura telegramelor trimise de Lenin în cursul lunii august confirmă că avea în vedere deschiderea "lagărelor de concentrare" pentru "culaci, preoți, gărzile albe și alte elemente îndoielnice", adică, în mod clar, pentru civili. Această sarcină îi revine Cekăi, pe 5 septembrie, pentru că aceasta prezintă avantajul, în ochii lui Lenin, de a nu depinde de nicio instanță judiciară!

Cu o seară înainte de emiterea acestui ordin, un decret al Sovnarkomului confirmă oficial crearea lagărelor în care vor trebui închiși toți "dușmanii revoluției", adică opozanții, contestatarii și refractarii de tot felul. Aceste locuri de detenție sunt plasate sub respon sabilitatea Cekăi - lagărele de prizonieri de război erau gestionate, din primăvară, de un "colegiu central al problemelor prizonierilor și fugarilor", iar închisorile clasice, din oraș, de către o direcție specială a Comisariatului Poporului pentru Justiție.

Pe 3 aprilie 1919, Ceka înființează o "Direcțiea lagărelor de muncă forțată". Dzerjinski obține de la Sovnarkom dreptul de a face distincția dintre "lagărele de muncă corecțională", unde aveau să încerce să "reeduce" vinovații, și "lagărele de concentrare", unde se vor înghesui "elementele social periculoase". În principiu, doar primele vor depinde direct de Ceka centrală, iar celelalte vor fi plasate sub responsabilitatea liderilor locali.

Dar aceste distincții birocratice sunt imediat bulversate pe teren, în dezordinea și graba momentului. Se deschide primul lagăr: fosta mănăstire din insulele Solovki, în extremitatea nordică a țării. Foarte repede, apar două, trei, zece, treizeci de alte lagăre. În 1921, există șapte sute de lagăre de concentrare numite "lager", în stil german - de unde acronimul Gulag (Administrația Principală a Lagărelor), care intră în istorie. Specialiștii estimează că, la acea dată, în lagăre erau deja aproape 50.000 de deținuți.

Kronstadt, punctul de unde nu mai există întoarcere

La câteva luni după lovitura de stat din octombrie, revoluția bolșevică adoptă un stil de care nu se va mai putea dezbăra: violența politică, în curând ridicată la rangul de adevărat sistem de guvernare. Consecința inevitabilă: recursul la forță brută, mai ales la țară, îi obligă pe conducători să se bazeze pe ajutorul unor brute, al unor delincvenți și al unor criminali fără scrupule.

"Un bun comunist este de asemenea un bun cekist", declara Lenin pe 19 decembrie 1918. Sloganul a avut succes. Căuta să facă uitat faptul că Ceka nu avea doar reputația de a fi o uriașă mașină care zdrobește nevinovați, ci și imaginea unei adunături de criminali și de psihopați. Un inspector trimis de Dzerjinski la Iaroslav descrie astfel Ceka locală: "Cekiștii pradă și arestează pe oricine. Știind că nu vor fi pedepsiți, au transformat sediul Cekăi locale într-un bordel extraordinar unde convoacă «burgheze». Beția este generală. Cocaina e folosită pe scară largă de șefii cei mărunți...".

La fel în raportul din 16 octombrie 1918 despre Ceka din Astrahan, în sudul Rusiei: "Personalul este compus în mare parte din elemente dubioase, chiar criminale. [...] Bețiile și orgiile sunt cotidiene. Aproape toți cekiștii consumă cocaină. Aceasta le permite, spun ei, să suporte mai ușor vederea sângelui. Beți de violență și de sânge, cekiștii [...] sunt indubitabil elemente incontrolabile, care ar trebui supravegheate îndeaproape...".

Înțelegem cum lucra Ceka dacă citim romanul extraordinar al tânărului scriitor siberian Vladimir Zazubrin (pe numele său adevărat, Vladimir Zubțov) care descrie în 1923 felul în care o Ceka "regională" (Gubceka) din Siberia organizează cu meticulozitate strângerea informațiilor, arestarea și, mai ales, cu o precizie care dă fiori, executarea tuturor presupușilor "dușmani ai revoluției". Înțelegem astfel, citind acest text bulversant, de ce autorul nu a găsit unde să-și publice cartea...

Prădăciunile, ororile și masacrele pe care Ceka le face la orice hachiță a lui Lenin sau a vreunui adjunct sunt fără număr. Astfel, când celebra Maria Spiridonova, personaj de vază al socialist-revoluționarilor de stânga, este ovaționată în cadrul unei reuniuni la uzinele Putilov, pe 10 martie 1919, Lenin și Troțki se grăbesc să-i răspundă, dar sunt huiduiți de mulțime și nu pot să ia cuvântul: începând cu 16 martie, drept represalii, Ceka înconjoară uzina, care e luată cu asalt, arestează nouă sute de muncitori și împușcă două sute!

Dar evenimentul tipic pentru această îngrozitoare derivă este înăbușirea revoltei forțelor maritime de la Kronstadt, în martie 1921. Acești bărbați curajoși, până atunci considerați eroi, fuseseră, cu patru ani în urmă, vârful de lance al Revoluției din Octombrie. Imediat după arestarea delegațiilor de muncitori greviști și a altor militanți sindicali veniți să-și exprime furia împotriva regimului bolșevic, Ceka e la manete. Dacă Armata Roșie, comandată de viitorul mareșal Tuhacevski, este în prima linie în teribila luare cu asalt a celebrei fortărețe înconjurate de ghețuri, Ceka arestează, judecă și condamnă cu sutele pe cei care au scăpat de baionetelor soldaților. La cererea expresă a lui Dzerjinski, prizonierii de la Kronstadt vor fi expediați în lagărul de la Ukra, în Marele Nord, și într-o nouă colonie penitenciară creată pentru ei la Kolmogori, lângă Arhanghelsk. Incontrolabila și nesătulă "mâncătoare de oameni", Revoluția a început, din acel moment, să-și devoreze propriii copii.