joi, 5 mai 2022

Serenadă pentru Nadia

 

Zülfü Livaneli
Serenadă pentru Nadia
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din turcă de Luminița Munteanu

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Născut pe 20 iunie 1946 în provincia Konya (centrul Turciei), Zülfü Livaneli, una dintre cele mai importante personalități culturale ale Turciei de astăzi, s-a remarcat prin multiplele sale disponibilități artistice, în calitate de scriitor, compozitor, cantautor, regizor și scenarist, dar și prin militantismul și implicarea sa civică. Acestea din urmă i-au adus, după puciul din 1971 și, apoi, după cel din 1980, mai multe condamnări la închisoare, amenințări cu moartea, linșaje mediatice și un exil de unsprezece ani, petrecut la Stockholm, Paris, Atena și New York. A fost o vreme "ambasador al bunăvoinței" pentru ONU. În 2014 este decorat de statul francez cu Legiunea de Onoare.

Cărțile sale, care au fost răsplătite cu mai multe premii pe plan intern și internațional și sunt traduse în patruzeci de limbi, ilustrează interesul său susținut pentru actualitatea socială, dar și pentru singurătatea individului în fața istoriei. Printre titlurile sale de referință se numără romane precum Engereğin Gözü (Ochiul viperei, 1996), Bir Kedi, Bir Adam, Bir Ölüm (O pisică, un bărbat, o moarte, 2001), câștigător al Premiului literar Yunus Nadi, Mutluluk (Fericire, 2002), pentru care primește, în 2006, Barnes & Noble "Discovery of the Great New Writers Award", Leyla'nın Evi (Casa Leylei, 2006), Son Ada (Ultima insulă, 2008), Serenadă pentru Nadia (Serenad, 2011; Humanitas Fiction, 2021), Kardeșimin Hikâyesi (Povestea fratelui meu, 2013), Son Ada'nın Çocukları (Ultima insulă, 2014), câștigător al Premiului Orhan Kemal pentru roman, Konstantiniyye Oteli (Hotel Constantinopol, 2015), Huzursuzluk (Neliniște, 2017), Balıkçı ve Oğlu (Pescarul și fiul său, 2021), volume de proză scurtă precum Arafat'ta Bir Çocuk (Un copil pe Muntele Arafat, 1978) și lucrări cu caracter memorialistic ori eseistic precum Sevdalım Hayat (Dragostea mea, viața, 2007), Sanat Uzun Hayat Kısa (Ars longa, vita brevis, 2010), Edebiyat Mutluluktur (Literatura înseamnă fericire, 2012) și Elia ile Yolculuk (Călătorie cu Elia, 2017). Romanele lui Livaneli au stat la baza unor scenarii de film și a unor piese de teatru, precum și a unor librete de operă.
*
O carte despre dragoste și vinovăție, dar și despre geografie ca destin. Un roman despre ororile nesfârșite ale oamenilor, despre cruzime și necruțare, dar și despre compasiune și îndurare, care învăluie nu doar trecutul, ci și prezentul într-o nespusă și apăsătoare melancolie.

Istanbul, 2001. Maya Duran lucrează pentru universitate, e divorțată și își crește singură fiul adolescent. Monitorizează imaginea publică a rectorului și a instituției, întâmpină delegațiile ce vin și pleacă, le este ghid invitaților, totul petrecându-se într-un ritm alert și haotic, dictat de orașul pe care îl străbate fără oprire. Când îl așteaptă la aeroport pe enigmaticul Maximilian Wagner, un profesor de drept de la Harvard de origine germană, nimic nu anunță o vizită care să iasă din tiparul obișnuit. Dar ea se va dovedi a fi o întâlnire crucială, care o va marca pe tânăra Maya. Nu doar că va descoperi secretele propriei familii, și odată cu acestea istoria trecută sub tăcere, periculoasă, a Turciei bunicilor ei, dar va ajunge să pășească pe urmele profesorului Wagner pentru a-i afla tragica poveste de iubire și a-i aduce o alinare în ultimele luni de viață. Serenadă pentru Nadia este un exercițiu de iubire de o tulburătoare și dureroasă actualitate.

*
Pe 24 februarie 1942 nava Struma este torpilată și scufundată de un submarin sovietic. La bordul ei se îmbarcaseră aproape opt sute de refugiați evrei care se îndreptau spre Palestina, dar care și-au aflat sfârșitul în apele Mării Negre. Printre aceștia, o evreică care urma să debarce la Istanbul și să-și reia viața alături de soțul ei, germanul Maximilian Wagner. La cincizeci și nouă de ani de la această tragedie, în iarna anului 2001, profesorul Wagner se întoarce, la invitația Universității din Istanbul, pentru o conferință. Este întâmpinat și condus prin orașul aglomerat și rece de Maya Duran, o angajată a universității. Pe fundalul unui Istanbul în care viețile se consumă rapid și unde istoriile personale complicate sunt fie date uitării, fie îngropate adânc, ca un secret rușinos, Maya, urmându-l fascinată pe bătrânul profesor Maximilian - cel mai mare spion care a existat vreodată, cum i-a spus Kerem, fiul ei -, va descoperi povestea Nadiei și a lui Max și va înțelege cât de legați suntem de trecutul nostru personal. Pentru Maya și Max, simple nume fără chip, "închipuiri" ale autorului, adevărul trecutului este singurul care ajunge să dea un sens vieților prezente.

"Zülfü Livaneli este o forță fundamentală pentru scena muzicală, culturală și politică a Turciei." (Orhan Pamuk, Premiul Nobel pentru Literatură, 2006)

"Livaneli pendulează cu ușurință între 2001 și 1938-1942, scoțând la lumină puternicele tensiuni culturale, politice, etnice și religioase ale Turciei. Portretele pe care le face personajelor sale - un bărbat care încearcă să se împace cu propriul trecut și o femeie care încearcă să se împace cu moștenirea sa turcă - sunt o pledoarie puternică pentru deschidere și toleranță." (Publishers Weekly)

"Dureros de viu. Determinarea cu care Livaneli denunță vina Turciei și a Occidentului în masacrele istorice este eloc­ventă. Serenadă pentru Nadia este un roman greu de uitat." (Kirkus Reviews)

"Convingător, curajos și elocvent." (Wall Street Journal)

"Serenadă pentru Nadia este deopotrivă o poveste de război și de iubire (două povești de dragoste, de fapt: una romantică, cealaltă platonică), un mistery literar, o explorare interculturală și o meditație profundă cu privire la natura pierderii." (Washington Independent Review of Books)

Fragment

În timp ce reveneam la hotel, i-am întins cutia cu vioara, pe care o recuperasem de pe bancheta din față a mașinii:
- V-am găsit vioara.

La început s-a bucurat, dar apoi, când a pus mâna pe cutia aceea, care era mai mare și mai grosieră decât cea originală, a spus:
- Dar asta nu e vioara mea!
- Nu vă neliniștiți, cutia arată diferit, dar vioara a rămas aceeași, i-am spus eu.

Când a deschis cutia și a scos vioara, și-a dat seama că-i spuneam adevărul. A contemplat o vreme instrumentul, plin de nostalgie și afecțiune.

I-am povestit cum îl târâserăm de pe țărm și cum luaserăm vioara, uitând însă cutia pe plajă, în toiul acelui haos. Nu era cazul să-i vorbesc și despre blestemățiile lui Süleyman.

Și-a așezat vioara în poală, cu mare băgare de seamă.
- În ziua aceea v-am pus și pe dumneavoastră în pericol, mi-a spus el. Nici măcar nu reușesc să-mi aduc aminte întru totul ce s-a petrecut.
- Domnule profesor, aș vrea să vă întreb ceva: puteți să-mi spuneți cine este Nadia?
- Am să vă povestesc totul, dar cu o condiție!
- Care anume?
- Să încetați să-mi mai spuneți "domnule profesor"! Spuneți-mi Maximilian sau, pe scurt, Max!
- Și eu aș vrea să vă povestesc niște lucruri, Max! i-am spus eu.

Mi s-a părut ciudat să-l numesc așa. L-am privit drept în față: zâmbea ușor, într-un mod menit să-mi dea de înțeles că era satisfăcut. Odată ajunși la Pera Palas, i-am cerut lui Ilyas să nu mă aștepte. Misiunea mea acolo s-ar fi putut lungi și, oricum, la nevoie puteam să-i dau telefon.

Holul de la recepție și barul acelui hotel istoric erau aglomerate. La barul care mișuna cândva de spioni se aflau acum istanbulezi din categoria celor cu venituri medii ori superioare, care nu doreau să frecventeze hotelurile în stil american și care erau pasionați de atmosfera vetustă a locului, precum și străini care doreau să respire atmosfera Istanbulului de pe vremea Orient-Expressului.

Pe drum, Max îmi propusese să luăm cina împreună, însă știam oricum că așa urma să se întâmple.

Am luat cheia de la recepție. Eu aveam să-l aștept jos, iar el avea să urce în camera lui și apoi să revină. I-am întins pachetul cu darul pe care i-l pregătisem și i-am spus:
- O amintire de la Istanbul!

S-a fâstâcit, s-a înroșit, după care mi-a mulțumit și s-a îndreptat către ascensor.

M-am așezat, în așteptarea lui, la o măsuță rotundă din zona barului. I-am cerut chelnerului un Porto alb. De asemenea, l-am rugat să ne rezerve o masă liniștită la restaurant. În timp ce-mi sorbeam vinul, eram stăpânită de emoție la gândul poveștii pe care urma s-o ascult curând după aceea. În cele din urmă, taina aceea care dura de o săptămână urma să fie deslușită. Aveam să aflu cine e Max, cine e Nadia, de ce ne duseserăm la Șile, ce semnificație aveau ceremoniile acelea bizare, de ce erau atât de interesate de Max diverse misiuni străine, de ce fusese expulzat cândva din Turcia.

Tot cugetând la aceste lucruri, mi-am terminat rapid paharul de Porto. I-am cerut chelnerului încă unul. Până să apară profesorul, chiar ajunsesem să mă amețesc puțin de atâta Porto băut pe inima goală. Când a intrat Max în bar, mai mulți dintre mușteriii aflați acolo s-au întors ca să se uite la el. Era o prezență atât de plăcută, cu sacoul gri, cămașa albă și eșarfa liliachie înfășurată în jurul gâtului, încât părea greu de crezut că peste șase luni avea să devină țărână.
- Multe mulțumiri pentru darul dumneavoastră, Maya! mi-a spus el. E minunat! Am să-l port mereu la Boston și de fiecare dată am să-mi amintesc de dumneavoastră!

Cum venise vremea mesei, n-a vrut să bea nimic înainte, așa încât ne-am îndreptat spre restaurant. Ne-am așezat într-un colț, departe de ceilalți clienți, la o masă relativ izolată.

În meniul din seara aceea figurau și mâncăruri de inspirație otomană. Am optat pentru anghinare cu ulei de măsline, urmată mai apoi de sote de miel cu piure de vinete coapte. Am comandat tot vin de Porto.

Vedeam că Max era încordat. Avea aerul unui om copleșit, de parcă s-ar fi temut de ceea ce urma să-mi povestească. Nimic mai firesc, având în vedere că se pregătea să-mi împărtășească o poveste pe care n-o destăinuise nimănui de atâta amar de vreme.
- Săptămâna trecută pe vremea asta nu știam nimic nici de dumneavoastră, nici de prietenii dumneavoastră! i-am spus eu.
- Erați, desigur, mai liniștită! V-am adus multe probleme pe cap!
- Nu, sunt foarte fericită! Mi-ați deschis niște orizonturi absolut noi.

A făcut un gest de încuviințare, așa cum fac cei care nu te contrazic, chiar dacă nu sunt de acord cu tine. A înălțat ușor din sprâncene și și-a înclinat puțin capul într-o parte.

Am continuat, zâmbind:
- În textele pe care le-am citit eu, un student turc din vremea dumneavoastră îi mulțumea lui Hitler.

M-a privit uluit:
- De ce?
- El afirma că, dacă n-ar fi existat Hitler, ar fi fost imposibil să aduci în Turcia atât de mulți profesori germani, iar el și alții ca el n-ar fi avut parte de un învățământ la asemenea nivel. Rezulta că ar fi fost studentul lui Erich Auerbach.
- În cazul acesta, a fost foarte norocos, căci Erich Auerbach a fost, cu adevărat, un savant excepțional. Ați citit, desigur, lucrarea sa, Mimesis, pe care a conceput-o în perioada petrecută la Istanbul.
- Din păcate, nu, domnule profesor! Pardon, Max!
- Dar ați studiat literatura tot la Universitatea din Istanbul! Cum de v-a scăpat o asemenea capodoperă?!
- În cursul lecturilor din ultimele zile, am dat și peste titlul acestei cărți. Din păcate, n-a fost încă tradusă în limba turcă. Îmi dau seama însă de ciudățenia acestei situații abia acum, când vă ascult pe dumneavoastră.
- Mimesis este una dintre cele câteva lucrări esențiale din domeniul criticii literare și, după cum vă spuneam, a fost concepută aici, la Istanbul, la universitatea dumneavoastră. De îndată ce am să mă întorc la Boston, am să vă trimit versiunea în limba engleză.
- Cartea a fost tradusă în engleză?
- Bineînțeles! S-au scris chiar și alte cărți despre ea. După perioada petrecută la Istanbul, Erich a primit diverse invitații de la universități americane. La vremea când a murit, preda la Yale. Lucrarea sa a fost tipărită în anul 1953, la Princeton[i].
- Așadar, americanii au băgat de seamă cum stăteau lucrurile și v-au luat pe toți de aici...
- Plecarea mea s-a produs în alte condiții. Acum însă dumneavoastră vă revine o misiune foarte importantă...
- Ce fel de misiune?
- Să traduceți Mimesis în limba turcă, pentru ca lucrarea să revină pe meleagurile pe care a fost scrisă!

Trebuie să mărturisesc că această idee m-a emoționat profund. Ar fi fost, într-adevăr, ceva minunat! Max continua să mă emoționeze cu fiecare frază pe care o rostea, continua să-mi presare viața anostă cu tot soiul de pete de culoare și spirit de aventură.
- Da, am spus eu. Ar fi minunat!
- Vă veți da seama cât de importantă este această misiune după ce veți citi cartea. Iată o șansă de a aduce un serviciu de răsunet țării dumneavoastră! Îmi promiteți s-o faceți?
- Promit! Dar, Max, de ce este atât de importantă această carte?
- Mi-e imposibil să vă explic pe scurt.
- Atunci, faceți-o în detaliu!

Pe chip i s-a ivit un zâmbet simpatic:
- Dragă doamnă atât de tânără, ce facem noi aici, mâncăm sau ținem cursuri?!
- Dragul meu domn, pentru a face ca masa să decurgă într-un mod mai plăcut, îl rog pe stimatul profesor care va pleca mâine să-mi ofere o discuție de factură intelectuală!
- Bine, am să mă străduiesc să vă explic pe scurt, și aceasta doar pentru a vă spori pofta de a traduce cartea! Erich Auerbach a încercat să sistematizeze, alături de un alt confrate de-al său, Leo Spitzer, conceptul de Weltliteratur, "literatură a lumii". De fapt, noțiunea aceasta fusese lansată mai înainte vreme de Goethe. Goethe, care era, în același timp, și filozof, încerca să înțeleagă nu atât literatura creată de diverse civilizații, cât literatura creată la nivel mondial. Din acest motiv, a învățat persana la o vârstă înaintată. I-a citit pe marii poeți ai Iranului, pe Hafez[ii], pe Sa'di[iii], și, apropo, pe Mevlana Jalal ad-Din Rumi[iv], care face parte din patrimoniul comun al turcilor și iranienilor. A scris, totodată, celebrul Westöstlicher Divan[v].
- Adică "Divanul occidentalo-oriental"?
- Da, aceasta este traducerea exactă!
- Max, de ce ați afirmat că Mevlana face parte din patrimoniul nostru comun?
- Pentru că, deși a locuit la Konya[vi], a scris în limba persană. Dacă ar fi scris în limba turcă, regret s-o spun, lumea ar fi auzit infinit mai puțin de el. Iată, Yunus Emre[vii] ori Șeyh Galip[viii], marii dumneavoastră poeți, sunt necunoscuți pe plan mondial, în ciuda faptului că nu sunt mai puțin valoroși decât Omar Khayyam[ix], Sa'di, Hafez ori Rumi, pe care lumea îi citește cu sârg. La faptul acesta contribuie limba persană și, desigur, Goethe.
- Probabil că aveți dreptate. N-am privit niciodată lucrurile din acest unghi.
- Când privești lucrurile de foarte aproape, nu vezi mare lucru. Oricum, Leo și Erich au încercat să sistematizeze conceptul de Weltliteratur. Mimesis realizează o analiză amplă, pornind de la Tora și de la Homer, adică de la cele două surse fundamentale ale literaturii occidentale, și ajungând până la Proust, la Virginia Woolf... Cu toate acestea, se poate afirma că lucrarea a rămas axată pe literatura occidentală. Titlul ei complet este, de fapt, Mimesis. Reprezentarea realității în literatura occidentală.
- Stați o clipă, căci mă simt derutată! i-am spus eu. Cartea privește literatura lumii, a fost scrisă într-un oraș precum Istanbulul dar, pe de altă parte, exclude literatura orientală?
- Ca să nu comitem o nedreptate, ar trebui să spunem că volumul privește literatura occidentală. Erich se plângea mereu de faptul că sursele de care dispunea la Istanbul erau insuficiente, că nu reușea să găsească aici cărțile pe care și le dorea.
- Atunci să vă spun o poveste despre cărți, împrumutată din literatura orientală, Max! Poveștile de felul acesta sunt numite "pilde". Ați auzit de imamul Ghazali[x]?
- Sigur!
- După ce-și încheie studiile la Bagdad, Ghazali se întoarce cu o caravană în orașul Tus. Pe drum, caravana este jefuită de tâlhari, care le confiscă tuturor aurul și argintul pe care-l posedă. Ghazali nu are asupra sa decât o traistă. Traista este luată și ea. Toată lumea se împacă cu propria soartă, însă Ghazali pornește în căutarea tâlharilor. După ce-i caută luni de zile, găsește peștera în care se adăpostesc aceștia și le cere să-i înapoieze traista. Cei care fac de strajă se pregătesc să-l ucidă pe flăcăul acela bezmetic, numai că starostele lor aude zarva iscată și îi întreabă ce anume se petrece. Oamenii îi spun că s-au pomenit cu un smintit de flăcău care o ține una și bună că el își vrea traista înapoi. Starostele le zice: "Trimiteți-mi-l mie!" Apoi îl întreabă pe tânăr: "Fiule, le-am luat tuturor avuțiile și n-a avut nimeni nimic de zis. Ce poate fi atât de prețios în traista ta ca să-ți pui viața în primejdie și să vii până aici după ea?!" Ghazali îi răspunde: "Povara mea e mai prețioasă decât averile lor, căci în ea se află notițele pe care le-am luat la lecțiile cu profesorii mei de la Bagdad." Starostele tâlharilor le poruncește atunci oamenilor săi: "Dați-i băiatului traista înapoi! Apoi dați-i să mănânce și trimiteți-l pe drumul lui!" După aceea se întoarce către Ghazali: "Îți dau notițele înapoi, băiete, dar dacă vrei să ajungi un învățat, nu care cumva să uiți ceva!" îi spune el. "Ce anume?" îl întreabă Ghazali. Starostele îi răspunde: "Cunoașterea care-ți poate fi furată de altul nu e cunoașterea ta!"

Max a râs:
- O pildă foarte frumoasă! De fapt, Occidentul înseamnă cărți, iar Orientul, pilde. Așadar, este vorba de o revoltă venită din Orient împotriva celui care a scris Mimesis?

Am râs și eu.
- Se poate! Dacă ar fi examinat bogatele surse orientale aflate la Istanbul, ar fi putut ajunge și el la o Weltliteratur, ca Goethe, dar din câte am înțeles eu n-a lucrat decât asupra asupra așa-zisei Westliteratur, a literaturii occidentale. Cu toate acestea, am să aștept să-mi trimiteți cartea și am s-o traduc în turcă.
- Poate că o să vă referiți la aceste idei în prefață.
- Desigur!
- Apropo de asta, sunt convins că și scrisorile lui Auerbach vor constitui un document foarte prețios pentru dumneavoastră, căci în ele se referă la această țară, la primii ani ai Republicii, la Atatürk.
- Vă amintiți ce spune cu privire la Atatürk? La ora actuală se discută foarte mult dacă acesta s-a numărat sau nu printre dictatorii acelor vremuri.
- Auerbach îl distinge fără echivoc de dictatorii vremii sale. Îl descrie ca pe un om inteligent, spiritual și vesel, însă în scrisorile pe care i le trimite lui Walter Benjamin precizează că nu-i place graba cu care tânăra republică se debarasează de islam și de vechea cultură și cu care-și schimbă scrierea și limba. În aceste scrisori se referă la "pâinea sărată a altora", făcând aluzie la un pasaj din Divina Comedia de Dante: "Vedea-vei tu cerșită pe cărări / ce pâine-aduni, și cât de-amară cale / să urci și să cobori străine scări!"[xi]
- Pâinea sărată?
- Da, trimite la pâinea sărată pe care o mânca profetul Iosua alături de poporul său în timpul captivității babiloniene și, în felul acesta, își descrie propria viață în exil. Chiar și acest exemplu mărunt pune în evidență modul profund în care înțelegea lumea Auerbach, de la Vechiul Testament la Dante, iar de acolo la exilul său istanbulez.
- Da, Max, așa cum pune în evidență și cultura dumneavoastră temeinică! Aș putea să vă ascult zile, săptămâni în șir!

La aceste vorbe s-a îmbujorat, a tușit ușor și a încercat să schimbe subiectul.

A propus ca, de data aceasta, să ciocnim paharul în cinstea lui Auerbach și a traducerii lucrării Mimesis în limba turcă.
- Max, studentul acela avea, oare, dreptate? Chiar așa, dacă n-ar fi existat Hitler n-ar fi venit aici nici o personalitate aparte?!
- Dacă ar fi să spunem adevărul, da, avea dreptate, căci cultura Turciei ne era foarte străină. Cunoșteam foarte puține lucruri despre ea. Nu știam altceva decât că Imperiul Otoman se prăbușise și că locul său fusese luat de o republică care propunea reforme în stil occidental. Nu aveam nici o idee cu privire la limba locului. Cei care au venit aici erau însă niște savanți de calibru mondial, care alcătuiau coloana vertebrală a lumii academice germane.

A râs.
- Cu excepția mea, desigur! Gândiți-vă că, la vremea aceea, în ditamai Turcia nu exista decât o singură facultate de medicină, care era și ea cât se poate de anacronică. Mai gândiți-vă și la celelalte domenii. Atatürk dorea să occidentalizeze țara rapid. Această misiune a fost asumată de profesorii germani. Ei au format elitele țării și au pus bazele unei tradiții care urma să se perpetueze din generație în generație. De exemplu, sistemul dumneavoastră muzical a fost creat de un compozitor de renume mondial precum Paul Hindemith[xii]!
- Când ați venit dumneavoastră aici, cum arăta Turcia?
- Față de cei care au imigrat în 1933, eu am venit târziu. La începutul lui 1939... Chiar și atunci, Turcia continua să fie o țară agrară, cu o populație de șaptesprezece milioane de locuitori. Acum câți locuitori aveți?
- Șaptezeci de milioane. Max, din câte am citit eu, profesorii evrei au fost înlăturați din universitățile germane în 1933. Au fost boicotați, și-așa mai departe... Până în 1939 s-au petrecut, după toate probabilitățile, evenimente cât se poate de tragice. Dumneavoastră de ce ați ajuns aici atât de târziu?

Intram, puțin câte puțin, în subiect.
- Motivul e foarte simplu: eu nu sunt evreu. Provin dintr-o familie catolică, cu rădăcini burgheze.
- Bine, dar atunci de ce ați părăsit Germania în 1939?
- Tocmai despre acest lucru urmează să vă vorbesc. Nu știu însă de unde să încep!
- Începeți, vă rog, de cât mai departe! De la copilăria, de la tinerețea dumneavoastră...
- Bine! Pregătiți-vă însă pentru o poveste lungă!
- Sunt deja pregătită! i-am spus eu. Am însă o rugăminte: pot să vă înregistrez, ca să-mi rămână o amintire de la dumneavoastră?

A încruntat ușor din sprâncene. Am observat că ezita puțin.
- N-am nici un scop ascuns, i-am spus eu. Simt însă că, după ce veți pleca, mă voi prăbuși într-un vid teribil. Nu l-aș putea umple decât ascultându-vă vocea și citind diverse cărți despre pe­rioada respectivă.

Am adăugat apoi, râzând:
- Și, desigur, traducând Mimesis în limba turcă!

A râs și el și a spus:
- Bine! Puteți să mă înregistrați!

Am scos din geantă micul reportofon digital pe care-l pregătisem încă de acasă. L-am împins pe fața de masă albă, către el. Ledul roșu al aparatului, care clipea necontenit, părea să sublinieze însemnătatea lucrurilor pe care urma să le aflu.

În seara aceea de sâmbătă, restaurantul era aglomerat. Chelnerii experimentați, înveșmântați în straie negre, treceau printre mese cu mișcări agile.

Profesorul Wagner s-a pornit să povestească:
- După cum spuneam, m-am născut într-o familie înstărită, care avea chiar pretenții de noblețe. Am avut parte de o educație foarte bună. Tatăl meu era un judecător cunoscut. Mama era o bună pianistă. Mi-am petrecut copilăria și tinerețea învățând latină, greacă veche, filozofie, literatură, istorie, muzică. Am devenit mai apoi asistent la universitate, la o vârstă care ar putea fi socotită neobișnuită. Duceam o viață fericită. Nu mă confruntam cu nici un fel de probleme. Profesorii, colegii de serviciu, studenții și cvartetul amator de coarde cu care mă vedeam o dată pe săptămână, interpretând piese muzicale care ne făceau tuturor plăcere, erau, cu toții, minunați. Lumea ni se părea frumoasă. Din când în când se vorbea despre un fost caporal pe nume Adolf, care provoca tulburări prin berăriile din München și care intra în conflict cu poliția dar, în general, se făcea haz pe seama lui. Nu-l lua nimeni în seamă.

După o vreme, am cunoscut-o pe Nadia. Era studentă la istorie. Îmi aduc aminte că, la început, m-am gândit că era o fată tare drăguță. La câteva zile după aceea, am început să-mi spun că era o fată nespus de frumoasă. După o săptămână, am început să mă gândesc că avea niște ochi nemaipomeniți. Apoi, după o vreme, am început să-mi spun că ochii, chipul, trupul ei erau capodopera unui pictor. Îmi dădeam seama că începusem să mă gândesc la ea și în afara orelor de școală. Momentele în care mă îmbrăcam dimineața și mă duceam la facultate se preschimbau treptat într-o dulce nerăbdare, căci urma s-o văd pe ea. Când mă întindeam, seara, în pat, mă gândeam la Nadia, iar când făceam muzică, la sfârșit de săptămână, gândul îmi era tot la ea. Avea niște buze minunate, fremătânde, care o făceau să aducă uneori, când palpitau ușor, cu un copil îmbufnat, iar acestea nu-mi piereau niciodată dinaintea ochilor. În răstimp de aproximativ o lună, mă îndrăgostisem de ea lulea, numai că ea habar nu avea de toate aceste lucruri. Eram în 1934. Se împlinea un an de când venise Hitler la putere și legea aceea celebră...
- "Legea pentru restaurarea serviciului public profesional", am spus eu.

Maximilian a părut uimit.
- De unde știți?!
- Păi, v-am spus că am citit! Oricum, continuați!
-... reprezenta o lovitură îngrozitoare, neașteptată. Profesorii de origine evreiască de la universitate s-au văzut nevoiți să renunțe la serviciu. Între timp, au început presiunile și asupra studenților evrei. Și lor le-a devenit imposibil să-și mai continue studiile. Studenții cu vederi naziste semănau teroare. Nadia insista să vină la școală, dar, într-una din zile, i-am văzut pe naziști legându-se și de ea, în curte. Am intervenit imediat.
- Da, l-am întrerupt eu, în jurul dumneavoastră nu se petreceau niște lucruri prea plăcute pe vremea aceea. De exemplu, "Ziua boicotului evreiesc"[xiii]...

Făceam pe grozava, dar adevăratul meu scop era ca profesorul să mai amâne puțin depănarea acelei povești care-mi trezea curiozitatea. Eram atât de curioasă, așteptam cu atâta emoție s-o aud, încât atunci când se apucase s-o istorisească îl determinam cu bună știință să mai zăbovească puțin, pentru a fi ceva mai pregătită pentru ea.
- Da, a spus el, aveți dreptate. "Ziua boicotului evreiesc" a fost prima barbarie care le-a dat curaj naziștilor. Aceștia s-au dus și la atelierul de croitorie al tatălui Nadiei și l-au bătut amarnic pe sărmanul om.
- Bine, dar poporul german nu putea cere încetarea acestor brutalități?

Maximilian a surâs.
- Ați citit cartea lui Hirsch, a spus el. Hirsch n-a iertat niciodată poporul german pentru că nu a reacționat în ziua aceea, dar, din punctul meu de vedere, nu prea avea dreptate.
- De ce?
- Pentru că poporul nu poate fi eficient decât atunci când e organizat. Când vine vorba de oameni izolați, aceștia se fac mici în fața tiraniei. Aceasta e regula generală. În ceea ce privește poporul german, el n-avea nici o putere. Partidele și celelalte formațiuni politice erau însă vinovate, desigur!
- Tot nu înțeleg! i-am spus eu. De ce să rămână pasiv un popor când vecinii săi sunt asupriți?!

Maximilian m-a privit în adâncul ochilor:
- Amintiți-vă ce s-a petrecut aici în 6-7 septembrie 1955, a spus el. Chiar în acest cartier, în Pera! N-au fost jefuite toate ma­gazinele grecilor, pentru ca mai apoi unele grupuri de barbari să pornească la vânătoare împotriva celor care nu erau turci și musulmani? N-a fost și aceea o zi a linșajului?!
- Ba da! am spus eu.
- Ei bine a crâcnit, oare, vreun om de rând?
- Din câte știu eu, nu. Doar că unii turci i-au salvat pe vecinii lor greci ori armeni.
- Adică este vorba despre eforturile individuale ale unor oameni înzestrați cu conștiință!
- Da.
- Să nu mă înțelegeți greșit! Nu afirm aceste lucruri pentru a învinovăți poporul turc sau pentru a compara cele petrecute atunci cu ferocitatea naziștilor. Astfel de evenimente există în istoria oricărei țări, însă oamenii obișnuiți nu au cum să reacționeze față de ele. Ce v-am spus eu ceva mai devreme: orice putere ucide! Unele dintre ele mai mult, altele mai puțin...
- Am înțeles, domnule profesor, să revenim la povestea dum­neavoastră!
- Parcă era vorba să nu-mi mai spuneți "profesor"!

M-am întins către el și l-am atins pe braț:
- Mi-a scăpat! Bine, Max, v-aș ruga să continuați!

A ridicat un deget și m-a prevenit, cu un gest care arăta că era vorba de o glumă:
- Hmmm, să nu se mai întâmple!

Am râs. Acum mă relaxasem și eram pregătită cum se cuvenea.
- Da, Max... Rămăseserăm la ziua în care naziștii s-au legat de Nadia în curtea universității. Apoi?

Și-a fixat ochii asupra unui punct nevăzut de pe fața de masă albă, fără să-mi răspundă. A stat o vreme așa, nemișcat. Apoi s-a pornit să-mi depene povestea fără întreruperi, pe un ton monoton, de parcă mi-ar fi transmis ceea ce vedea în acel punct.

Ledul roșu al reportofonului clipea necontenit.

Chelnerii se tot învârteau pe lângă noi, turnau vin în pahare, făceau ordine pe masă. Profesorul continua să vorbească, fără a lua uneori seama la nimic din ceea ce se petrecea în jur. Alteori aștepta ca personalul să termine ce avea de făcut, sorbea puțin vin sau chiar rostea câteva cuvinte pe o altă temă. Apoi își fixa din nou ochii asupra acelui punct nevăzut de pe fața de masă albă și relua povestea din locul în care rămăsese.

În ceea ce mă privea, nu puteam să ascult anumite lucruri. Uneori îmi venea să-mi acopăr fața cu mâinile și să plâng, alteori să sar în picioare și să urlu, să-mi exprim revolta cu voce tare. Mă străduiam însă, pe cât posibil, să stau liniștită. Aveam grijă să nu fac gesturi prea ample și să nu-i abat atenția în nici un fel.

În unele momente ale povestirii, când simțeam că nu mai puteam îndura, mă străduiam să las impresia că-l ascultam și să-mi ocup mintea cu alte gânduri. Socoteam că era suficient să mă port în așa fel încât să nu-l împiedic să-și ducă povestea mai departe, și asta deoarece, chiar de-ar fi fost să nu-l ascult, aparatul de pe masă înregistra totul. Aveam să-l pot asculta apoi în ritmul pe care mi-l doream eu, întrerupându-mă de câteva ori.

Cu toate acestea, la un moment dat n-am mai rezistat și m-am ridicat repede în picioare. Aveam ochii plini de lacrimi și mi se strângea inima. M-am dus la toaletă, fără să rostesc o vorbă. În clipa aceea nu mai aveam puterea să spun nimic. Când m-am întors, locul era pustiu. M-a năpădit un soi de teamă. M-am uitat, panicată, către mijlocul mesei. Reportofonul se afla acolo; ledul lui roșu clipea de zor.

La puțin timp după aceea, profesorul s-a întors. Avea, deodată, aerul unui om odihnit. Chipul îi surâdea. Poate că, istorisindu-și povestea, se simțea oarecum despovărat.
- Îmi cer scuze că v-am fragmentat povestea, Max! i-am spus eu.

Mi-a răspuns, pe tonul matur al celui care a cunoscut toată durerea lumii:
- Nu este nici o problemă! Ba chiar ne-a picat bine întreruperea aceasta!

Am mai lungit puțin momentul acela de acalmie. Ne-am sorbit vinul. Le-am cerut chelnerilor să strângă masa și să ne aducă niște fructe. Apoi și-a pironit din nou privirile asupra acelui punct nevăzut de pe masă și s-a pornit să povestească la fel ca mai înainte. Uneori mijea ochii, iar pe chip i se ivea o expresie de suferință, pentru ca alteori privirile să-i lucească, pline de speranță, și să arate aidoma luminilor nedeslușite care se întrevedeau prin Pera Palas. Era limpede că imaginile pe care le zărea în punctul acela alb îi provocau mai întâi suferință, după care îi reîmprospătau speranța, pentru ca apoi să-i stârnească decepție. Tonul monoton al vocii sale nu se modifica însă deloc.

Pe măsură ce povestea, chipul i se însuflețea. Simțeam că îi făcea bine să împartă cu altcineva povara pe care-o adunase în suflet. Având în vedere faptul că urma să moară înainte de a se-mplini anul, cineva trebuia să fie martor la povestea sa!

În vremea aceasta, restaurantul se golise treptat. Pe măsură ce în jur se așternea liniștea, vocea profesorului se auzea tot mai tare. Chelnerii stăteau pe margine, somnoroși, și era limpede că își doreau ca ultimii clienți să plece cât mai repede.

Mi-am așezat mâna cu blândețe peste a lui. A continuat să vorbească, fără să mă bage în seamă. Când a terminat ce avea de spus cu privire la partea pe care tocmai o relata, a ridicat capul și m-a privit drept în față.
- Nu vreau să fiu nepoliticoasă, Max, dar probabil că trebuie să plecăm. N-a mai rămas nimeni în afară de noi.

A privit în jur, dus pe gânduri.
- Desigur, desigur! a spus el.

A cerut nota, făcându-i un semn chelnerului. Acesta o avea, de fapt, deja în mână. A adus-o repede și a pus-o pe masă. Max și-a trecut pe ea numărul camerei și s-a semnat. Când ne-am ridicat, am lăsat și eu un mic bacșiș. Am urcat în holul de la recepție.
- Trebuie neapărat să ascult sfârșitul poveștii, Max! i-am spus eu. În curând se va închide și barul. Vreți să mergem la altul, undeva în afara hotelului?
- Nu! a spus el. Să nu mai ieșim la ora asta! Poftiți în camera mea! În minibar am și niște băuturi cu care aș putea să vă servesc.

Probabil că aceea era formula cea mai rațională. Oricum, Kerem urma să înnopteze la tatăl lui. Nu eram obligată să mă întorc acasă la o anumită oră. Eram cu adevărat curioasă să aflu sfârșitul poveștii. Nu exista nici un impediment să petrec o oră-două în camera lui, dar nu se cuvenea să-l mai solicit pe Ilyas de la ora aceea încolo. N-avea însă importanță, căci aș fi putut să iau unul dintre taxiurile acelea care așteptau în fața hotelului.

Am urcat cu Max în celebrul ascensor al hotelului și ne-am dus împreună sus, sub privirile funcționarului care era de serviciu în tura de noapte la recepție. Odată ajunși în cameră, ne-am instalat în fotoliile comode aflate acolo. Max a scos niște coniac din minibar.

După ce a turnat coniacul în pahare, a continuat:
- Aș putea să vă istorisesc mai mult detalii despre viața la Istanbul, despre profesorii din epoca aceea și despre universitate, dar simt că în clipa de față nu le-a venit încă vremea.
- Aveți dreptate, i-am răspuns eu. V-aș ruga să-mi povestiți despre Nadia. Ați izbutit s-o găsiți?

A clătinat din cap:
- Bine.

Am păstrat amândoi tăcerea o vreme. Apoi am prins să ne sorbim băutura din pahare.

În ceea ce privea amintirile profesorului, ajunseserăm către finalul anilor 1930. În vreme ce Max se pregătea să-și reia povestea, m-am gândit la biata mea bunică dinspre mamă. Prin urmare, nenorocirea care se abătuse asupra ei începuse după vremurile despre care vorbea profesorul!

Profesorul lăsa impresia că se străduia să-și adune forțele pentru a putea relata povestea fără pauze, așa cum făcuse la restaurant. Aidoma oamenilor care se pregătesc să pornească la un drum lung, anevoios, stătea așezat într-o poziție cât mai relaxată și vorbea despre tot soiul de subiecte menite să-i ridice moralul.

În timp ce ne umpleam din nou paharele, coniacul s-a isprăvit. S-a ridicat zâmbind, oarecum satisfăcut de faptul că găsise prilejul de a se abate de la subiect și de a mai trage puțin de timp. S-a dus la telefon și a comandat o sticlă de coniac Martell. Am așteptat comanda fără să ne vorbim. Pe măsură ce se prelungea tăcerea, în încăpere se instala un soi de încordare greu de suportat. În cele din urmă, Max a luat sticla de Martell de la chelnerul care tocmai bătuse la ușă și a turnat băutura în pahare. Și-a continuat apoi amintirile din punctul în care rămăsese la restaurant, vorbind pe același ton monoton ca mai înainte.

Am apăsat repede pe butonul reportofonului, aflat pe o măsuță. Ledul roșu a început din nou să pâlpâie.

După ce am stat o vreme să ascult fără să mă clintesc din loc, m-am ridicat, simțind nevoia să fac ceva, să mă insinuez în șirul evenimentelor care se petrecuseră cândva, și am început să patrulez prin încăpere. Nu aveam cum să schimb, desigur, ceea ce se întâmplase cu mai bine de șaizeci de ani în urmă, numai că mi-era cu neputință să accept acest lucru.

Nu mă temeam că aș fi putut rata ceea ce spunea profesorul, deoarece urma să-i ascult oricum relatarea la reportofon. Mai mult, îmi convenea să mă gândesc uneori la lucruri oarecum diferite de cele evocate de el.

M-am gândit la epoca mea, la oamenii care mă înconjurau. Noi nu ne mai confruntam cu masacre atât de înspăimântătoare, cu suferințe atât de atroce. Oamenii continuau însă să se gândească zi și noapte cum să facă viața mai dificilă, cum s-o facă de nesuportat pentru alții și depuneau necontenit strădanii în acest sens. Era bine, totuși, că nu mai puteau beneficia de ocaziile care existau pe vremea tinereții profesorului!

Am băgat de seamă că vocea lui Max se frângea. Apoi s-a oprit cu totul. Vedeam că era foarte obosit și că se albise la față ca varul. Mâinile sale pline de zbârcituri tremurau. Nu era vorba doar de extenuare fizică, ci și de secătuire sufletească. Oricum însă, ne apropiam de sfârșitul poveștii. Urma să-mi mai istorisească puțin, după care aveam să-l ajut să se culce și să plec acasă.
- Ați obosit foarte tare, Max, dar probabil că n-a mai rămas decât puțin de istorisit! i-am spus eu. Apoi am să vă las să vă odihniți!

Mi-a dat un răspuns care m-a uimit:
- Nu! N-a mai rămas puțin. Adevărata poveste abia acum începe!

La auzul acestor vorbe, i-am spus:
- În cazul acesta, vă rog să vă întindeți în pat, domnule profesor! Dacă n-o să adormiți, o să-mi povestiți mai departe! Dacă însă o să adormiți, o să-mi istorisiți mâine, pe scurt, sfârșitul poveștii.

La început a dat să se împotrivească puțin, dar apoi, pentru că, într-adevăr, nu-l mai țineau puterile, m-a ascultat. L-am ajutat să-și scoată hainele de zi și să-și pună pijamaua, după care l-am așezat în pat.

Zăcea lungit pe o parte, iar eu stăteam așezată în fotoliul de lângă pat. Continua să vorbească pe un ton sleit, rănit. Mă tot plimba prin țări și orașe precum România, Germania, Istanbul, Ankara. Percepeam tot soiul de amărăciuni și emoții. Apoi, imaginile care prinseseră să se înfiripe înaintea ochilor mei au început să-și reducă intensitatea, să se risipească, iar vocea lui Max a amuțit. Adormise, respirând ușor, dar regulat.

M-am ridicat din fotoliu, fără să fac zgomot, și am contemplat o vreme, uitându-mă pe fereastră, Cornul de Aur și Bulevardul Tarlabașı, sufocate de aglomerația specifică zilei de sâmbătă. Mă întrebam dacă s-ar fi cuvenit să plec, trăgând ușa după mine, sau dacă nu cumva avea să se trezească și să dorească să-și continue povestea. Apoi, mânată de o hotărâre subită, mi-am scos jacheta și m-am lungit și eu în pat. M-am lipit de el, cuprinzându-l în brațe pe la spate, la fel cum făcusem la Black Sea Motel. Și eu eram extrem de obosită. Mai întâi am crezut că nu-și dădea seama de prezența mea, dar apoi l-am auzit spunând, fără să-și schimbe poziția:
- Mulțumesc!
[i]. Traducerea în engleză, semnată de Willard R. Trask, a apărut la circa șapte ani de la apariția lucrării originale, în germană (Berna, 1946).
[ii]. Hafez (1325?-1389?) a fost un celebru poet persan, originar din Șiraz. Adept fervent al misticii islamice, s‑a afirmat o vreme și ca poet de curte. Poemele sale elogiază agapele bahice, partidele de vânătoare și dragostea, reflectând, aparent, stilul de viață al curții imperiale iraniene, dar trădează și înclinația sa către stilul de viață contemplativ.
[iii]. Sa\'di a fost pseudonimul lui Muslih al‑Din (1213?‑1292?), poet persan, originar din Șiraz. Sa\'di a studiat la Bagdad și a călătorit mult, în Africa de Nord, în Irak și, poate, în India; a făcut totodată mai multe pele­rinaje la Mecca. Revenit la Șiraz, în jurul anului 1250, poetul s‑a dedicat elaborării celor mai celebre dintre operele sale, Livada (Bustan, 1257) - o culegere de fabule, maxime și scurte istorii în versuri, care reflectă morala islamică - și Grădina cu trandafiri (Golestan, 1258) - istorii și anec­dote în proză, care alternează cu scurte poeme și maxime.
[iv]. Misticul și poetul persanofon Mawlana Jalal ad‑Din Rumi (pentru turci, Mevlâna Celâleddin Rumi), mort în anul 1273, la Konya.
[v]. Antologie lirică inspirată de opera legendarului poet persan Hafez; poemele incluse în volum datează din perioada 1814-1819.
[vi]. Oraș situat în centrul Turciei, punct nodal al ordinului mistic Mevlevi (Mawlawi), cunoscut în Occident ca "ordinul dervișilor rotitori". Numele acestuia provenea de la patronul său spiritual, poetul mistic Mevlana (Mawlana) Jalal al‑Din Rumi (m. 1273). Aici se afla lăcașul principal al ordinului mai sus amintit, care cuprindea, printre altele, mausoleul fondatorului și care a devenit, de‑a lungul timpului, un important centru de pelerinaj.
[vii]. Yunus Emre (m. 1321 sau 1328) a fost un poet mistic de factură populară, care a trăit în Anatolia selgiukidă și, ulterior, în cea otomană timpurie și care a influențat de o manieră durabilă literatura similară din Turcia, fiind perceput ca un veritabil poet național. Existența sa, oarecum învăluită în mister, își găsește reflectarea în poemele care‑i sunt atribuite, parte originale, parte apocrife.
[viii]. Șeyh Galip (1757-1798) a fost unul dintre cei mai celebri poeți mistici din perioada otomană târzie, fiind membru al ordinului sufit Mevlevi. A fost un apropiat al sultanului Selim al III‑lea, care era membru inițiat al ordinului, și, o vreme, șeyh al lăcașului Mevlevi din cartierul istanbulez Galata.
[ix]. Omar Khayyam (m. 1131), poet, filozof, matematician și astronom persan care a trăit în perioada selgiukidă și care și‑a dobândit faima literară
mai cu seamă datorită catrenelor sale, cunoscute în limba română ca "rubaiate". Deși a rămas în istorie mai ales ca poet, era celebru în vremea sa înde­osebi ca astronom, astrolog și matematician.
[x]. Abu‑Hamid ibn Muhammad al‑Ghazali (1058-1111), teolog și mistic islamic, originar din orașul Tus, situat în provincia Horasan din Iran. A fost, o vreme, profesor la vestita școală coranică al‑Nizamiyya din Bagdad, unde și‑a scris o mare parte din opere. Și‑a petrecut apoi circa unsprezece ani în călătorii prin zone celebre ale lumii islamice, revenind către sfârșitul vieții la Nișapur și, ulterior, la Tus. Printre lucrările sale figurează numeroase tratate de teologie și mistică islamică.
[xi]. Dante, Divina Comedie (trad. George Coșbuc), Iași, Polirom, 2000, Paradisul, XVII, 58-60, p. 621.
[xii]. Paul Hindemith (1895-1963) a fost unul dintre cei mai străluciți muzicieni germani din prima jumătate a secolului XX; s‑a remarcat în calitate de compozitor, violonist, dirijor și teoretician muzical. Începând cu anul 1935 a fost invitat de mai multe ori în Turcia pentru a pune bazele în­vă­țământului muzical din această țară. După ascensiunea naziștilor, și‑a desfășurat o parte din activitatea profesională în Elveția, apoi în Statele Unite ale Americii. În perioada postbelică a revenit în Elveția, dar a petrecut lungi perioade și în Germania.
[xiii]. În germană, Judenboykott; boicotul nazist la adresa afacerilor evreiești a început la 1 aprilie 1933.
Publicat de la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)