Cristina: 2018

marți, 25 decembrie 2018

***

*Sinaia*
*25 decembrie 1925*

*Ce aș putea să-ți spun, Carol, fiul meu? Ce poate să-i spună o mamă fiului
său atunci când îi străpunge inima pentru a doua oară? Aveai totul: o țară
care avea nevoie de tine, o muncă măreață înaintea ta, un viitor mare, un
cămin fermecator, o soție bună și frumoasă, un copil de adorat, părinți
care te iubeau și cărora ai fi putut să le fii mâna dreaptă. Părinți care
merg spre bătrânețe, care și-au dat viața pentru o misiune pe care tu
trebuia să o completezi. Renunți la toate acestea, le fărâmi în bucăți, le
zvârli deoparte ca pe niște lucruri de aruncat. Și pentru ce? Încerci să te
înșeli singur, pe noi și pe alții cu vorbe goale. Le faci imputarea că n-au
încredere în tine, că n-au înțelegere pentru nevoile tale omenești și nu-ți
recunosc străduințele. Știi că ai avut mai mult decât ți se cuvenea din
lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decât partea ta de
dragoste, de îngăduință, bani, prestigiu, încredere și, dacă n-ai avut încă
destul, este fiindcă nu ai voit-o, fiindcă ai preferat pe lăudatorii goi și
lipitori în locul celor care, dorindu-ți binele, s-au ridicat în fața
primejdiei ca să strige: “Ia seamă!”, pentru că te iubeau mult, pentru că
aveau încredere în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om.*
*Care dintre noi nu a fost silit uneori în viață să asculte rațiunea, să
urmeze un sfat aspru, să renunțe la ceva, să sacrifice o parte din cele mai
scumpe dorințe? A iubi adânc nu înseamnă a merge orbește după ceea ce omul
poate să dorească într-un moment de înnebunire. A iubi înseamnă să încerci
să țintuiești pe cel pe care-l iubești în drumul drept, să încerci să-l
ajuți să trăiască așa cum trebuie, să se facă un om de onoare și folositor,
să încerci să-l încurajezi să accepte partea sa de durere, ca și partea de
muncă și de plăcere. *
*Cum ți-am spus-o în ultima noastră întâlnire tristă de la Sinaia, ceea ce
nu pot întelege la tine este concepția ta de viață. Care este concepția ta
asupra datoriei? Asupra dragostei? Dragostea este pentru tine numai o
îngăduință către tine însuți, numai lăsarea în voia năvălirilor de
instincte împinse până la disprețul satisfacerii și uitării imediate. Nu
este în codul tău nici o credință, nici o stăpânire, nici un sentiment al
datoriei, nici o cinstire a cuvântului dat, nici o mărginire a moralei,
nici un drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Nici
un ideal, nici un vis al viitorului? Numai să te lași pradă pasiunilor care
plutesc în jurul tău? Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci; atunci nu ne
putem înțelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu ești
demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care
are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l
iubească îndeajuns pentru a se învinge pe el însuși din dragoste pentru
popor. Dacă nu recunoști nici o datorie, nici o credință, nici o obligație,
atunci, într-adevar ești nedemn să porți făclia. *
*Erai aici folositor la toate și tuturor: erai născut pentru o moștenire
glorioasă. Și acestea toate le arunci oamenilor în față. Și pentru ce? Și
pentru cine? *

*Erai odată un drag copilaș cu părul de aur, băiatul nostru, băiețelul
țării “cel dintâi născut român”, primul lor copil. Erai nădejdea noastră,
comoara noastră și bucuria viitorului nostru. Erai ca Mihai, un băiețaș cu
bucle de aur. Și l-ai părăsit pe Mihai. *
*Către soția ta, către mama ta, nu spui nici un cuvânt. Pentru el nu
trimeti o îmbrățișare. Îl părăsești, îl azvârli din viața ta și, odată cu
el, pe dulcea ta tovarășă pe care juraseși să o iubești, să o cinstești și
să o protejezi. Nici un cuvânt ca să ne ceri să ne ocupăm de el. Nici un
cuvânt ca să-l apropii de inima țării. A țării pe care ai trădat-o. Nici un
cuvânt de iubire sau recunoștință pentru tatăl tău care a fost așa de
aproape de moarte în primăvară, nimic ca să micșorezi loviturile groaznice
pe care i le-ai dat laș, în aceste ceasuri pline de primejdie. Nici un
cuvânt de amintire, de iubire, de recunoștință, de fidelitate. Numai
imputări: că n-ai fost înțeles și că n-ai fost ținut în seamă. *
*Carol, fiul meu, aceasta este urarea de despărțire a mamei tale: ca să nu
îți poți da seama niciodată cât de hidos este actul pe care l-ai săvârșit
și în ce chip îngrozitor și neomenos ai făcut ceea ce ai făcut. Lumea este
mare, sunt mulți rătăcitori pe pământ, mulți nelegiuiți, fii rătăcitori. Te
duci printre ei. Întoarce-ți privirea, spre cine și cu cine?! Nici eu, mama
ta, nu o știu. Crezi că poate să fie pentru tine o fericire adevărată,
chiar dacă pe noi ne părăsești, chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii?*
*Am încercat odată să te opresc. Am crezut odată că ceva din băiatul cu păr
de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de
astăzi și care ar fi rămas în tine, ceva care ar fi putut să slujească
această țară pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost
încă fiul meu. Atunci m-am ridicat că o tigroaică, apărându-și puiul
îndârjită și luptând cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine,
Carol, pentru că mai credeam în tine. Astăzi deschid mâinile amândouă și le
găsesc goale, goale de orice credință. Dacă socotești că viață îți
datorează totul și că tu nu-i datorezi nimic în schimb, atunci, Carol,
băiatul meu, faci mai bine să pleci. Desigur, nu ești demn de misiunea pe
care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii un om printre oameni.
Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu. *

*Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită
ar fi lumea, inima unei mame este cu mult mai mare și, chiar sfâșiată în
bucăți, zdrențuită într-atât că nu mai este decât o rană sângerândă, o vei
găsi, încă bătând pentru tine, până în ultimul ceas. Când vei avea nevoie
de ea, adu-ți aminte de aceasta, Carol, și, pentru băiatul cu șuvițele de
aur, care a fost altădată al meu, te îmbrățișez pentru ultima oară și pe
frunte îti dau, Carol, ultimul sărut de mamă. *
*Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă eu, Regina,
trebuie să te zvârl din mine, inima mea te va aștepta totuși la capătul
fiecăruia dintre aceste drumuri, fiindcă, fiul meu, Carol, cred că va veni
într-o zi ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum
tu i-ai părăsit pe toți. *
Primit de AMPRESS de la Prof. Ioan Bocioacă, Vălenii de Munte

*Sinaia*
*25 decembrie 1925*

duminică, 23 decembrie 2018

Ektoras Malo: I Teleftea Mera Tis Chronias / Hector Malot: Ultima zi din an câştigă Trofeul NexT, 2018

Luni seară, 17 decembrie 2018, la Cinema Muzeul Ţăranului, a avut loc gala de decernare a premiilor celei de-a douăsprezecea ediţii a Festivalului Internaţional de Film NexT, o ultimă ediţie ce marchează încheierea unui capitol important din povestea filmului românesc. Gala a fost prezentată de Yvonne Irimescu, directorul executiv al festivalului şi Oana Ghera, unul dintre cei doi selecţioneri ai acestei ediţii. Trofeul NexT 2018 (2.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român) a revenit scurtmetrajului Ektoras Malo: I Teleftea Mera Tis Chronias / Hector Malot: Ultima zi din an, regizat de Jacqueline Lentzou, iar juriul şi-a motivat alegerea astfel: "Eliptic într-un mod subtil, amuzant, surprinzător într-un mod consecvent, acest film reprezintă o abordare proaspătă asupra unui subiect familiar: singurătatea de Anul Nou."

Premiul "Cristian Nemescu" pentru Cea mai bună regie (1.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român) a mers către regizorul Diogo Baldaia, pentru filmul Miragem Meus Putos / Miraj, fraţilor, deoarece "Acest captivant studiu asupra copiilor, a adolescenţilor şi a tinerilor e o explozie. Sub o formă inteligentă, filmul e căutarea frumuseţii fiecărei clipe, tratând, cu creativitate, estetică şi pricepere, de la emoţii de mare anvergură, până la minime, fragile semne emoţionale".

Juriul a decis să acorde Premiul "Andrei Toncu" pentru Cel mai bun sound design (1.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român) lui Pierre Sauze, compozitorul coloanei sonore a filmului Je sors acheter des cigarettes / Ies să cumpăr ţigări, declarând despre film următoarele: "Plecând de la emoţiile fiecărui personaj, pentru a crea anumite sunete, se naşte această naraţiune despre doi fraţi, cu o mamă, dar fără tată. Într-o casă, sălăşluiesc emoţii ascunse, care pot creşte şi pot deveni o parte dintr-un moment histrionic, însă creatorul sunetului (deopotrivă, compozitorul filmului) se îndreaptă în direcţia opusă. Sunetul serveşte drept vehiculul emoţional al unei abordări foarte sensibile, oferind acestui film ceea ce are nevoie. Absenţa poate fi rezolvată."

Ionuţ şi Călin, în regia lui Sorin Poamă, a fost câştigătorul Premiului pentru Cel mai bun scurtmetraj românesc (1.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român). Juriul a hotărât să premieze "un film făcut cu o pură pasiune, ce îmbină improvizaţia cu elemente biografice, pentru a putea ilustra dinamica iubire-dependenţă a unei poveşti de dragoste."

Juriul a acordat două menţiuni speciale: una pentru un film străin - Death of the Sound Man / Moartea unui sunetist, de Sorayos Prapapan, şi una pentru un film românesc - Patul lui Procust, de Andrian Împărăţel.

De asemenea, impresionat de onestitatea, autoironia şi rafinamentul său şi de interpretarea extraordinară a protagonistului, juriul a decis să creeze un premiu special, "NexT Nesfârşit" care îi revine scurtmetrajului Iedera, regizat de Sarra Tsorakidis.

Juriul care a decis câştigătorii acestei ediţii a fost format din Andrei Gorzo (critic de film), Ivana Mladenovic (regizoare), Miguel Valverde (co-fondator şi selecţioner al Festivalului de Film IndieLisboa), Paul Negoescu (regizor) şi Aida Sosic (muziciană).

Premiul Publicului pentru cel mai bun film străin (500 de euro) a fost acordat scurtmetrajului Down There / Acolo jos, de Zhengfan Yang, iar Cadoul de Crăciun, de Bogdan Mureşanu, a câştigat Premiul Publicului pentru cel mai bun film românesc (500 de euro).

Cele patru trofee NexT au fost create de Pisica Pătrată (Trofeul NexT), Lea Rasovszky (Cea mai bună regie), Sorina Vazelina (Cel mai bun sound design) şi Ioana Branea (Cel mai bun scurtmetraj românesc).

Festivalul Internaţional de Film NexT este un eveniment organizat de Societatea Culturală NexT, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Uniunii Cineaştilor din România şi Institutului Cultural Român.
Parteneri: Ursus, Londohome, J'ai Bistrot, Şaraiman
Parteneri media: Tananana, Ziarul Metropolis, Acoperişul de sticlă, Aarc, Liternet, Observatorul cultural, Sub25, The Institute.

Crimă fără pedeapsă - 50 de secunde

O crimă. Un fiu, singur la părinţi (de fapt, singur la părinte), îşi ucide mama. Mărturiseşte.

Un procuror care nu se grăbeşte să acuze. Vrea, mai întâi, să verifice veridicitatea mărturiei. Apoi, vrea să înţeleagă.

Mama (Diana Dumbravă) e mereu pe scenă. Alături de fiu (Alexandru Voicu) şi procuror (Lucian Iftime).

Uneori, fapte din trecut sunt re-aduse la viaţă. Pe repede înainte. Adesea, e loc doar doar pentru replica mamei. E suficientă.

Alteori, mama e o prezenţă tăcută de-a lungul vreunui monolog al fiului. Aşa cum a fost o prezenţă continuă de-a lungul întregii sale vieţi. De până la crimă. Prezenţă acaparatoare, sufocantă. Un dictator născut din cele mai bune intenţii.

Căutarea libertăţii conduce la crimă. Fiul acţionează pe deplin conştient, înţelegând că nu are nici o altă soluţie. Ucide şi îşi aşteaptă pedeapsa.

Procurorul întreabă, ascultă, raţionează. Când şi când, fragmente din propriul său trecut ies la iveală. El e, în fapt, personajul principal.

Înţelege cum stau lucrurile, înţelege rolul mamei, cel al fiului, înţelege vinovăţiile, ezită să formuleze pedeapsa. Pentru a-i refuza fiului sentimentul de eliberare pe care intuieşte că acesta îl va simţi odată cu pronunţarea sentinţei? Pentru că îl crede nevinovat, având în vedere circumstanţele? Pentru că se simte el însuşi prea vinovat pentru a ridica piatra?

Pe un text de inspiraţie dostoievskiană, montat în spirit True Detective, spectacolul 50 de secunde al procurorului-dramaturg Daniel Oltean şi regizorului-regizor Eugen Gyemant e genul de întâmplare teatrală care spune, cu blândeţe, lucruri de o teribilă gravitate.

Lucrată cu infinită atenţie la detalii, la gesturi, la obiecte, la priviri, la replici, la lumini, la semnificaţii, la tot ce formează un spectacol de teatru solid, premiera de la Sala Atelier a TNB-ului e îmbibată de un soi de frumuseţe tristă, pe alocuri resemnată, ce are totuşi puterea de a se ridica deasupra depresiei care da târcoale ca un animal de pradă etern înfometat.

Scenografia înţesată de obiecte a Mariei Nicola le dă prilejul celor trei impecabili actori să parcurgă spaţiul de joc în repetate rânduri, mereu pe alt drum, descoperind mereu alte cotloane ale scenei, ale lor, ale noastre.

În cabinetul acela psihiatric, în camera aceea de tortură, în morga aceea rece, pe marginea acelui râu însorit, un om înţelege că adevărul, dreptatea, vina, pedeapsa, piatra pot atârna, uneori, prea greu în buzunare.

Rinocerizarea, un pericol real? - Rinocerii

Teatrul Municipal "Matei Vişniec" din Suceava încheie cel de-al doilea an calendaristic al existenţei sale cu premiera unuia dintre cele mai cunoscute texte ionesciene - Rinocerii. Publicat în anul 1959, textul a cunoscut în timp numeroase reprezentări scenice, în viziuni regizorale dintre cele mai spectaculoase, depăşind spaţiul european.

Regizorul şi totodată scenograful Rinocerilor suceveni, Alain Timár, director al Théâtre des Halles din Avignon, montează pentru a doua oară în România, după spectacolul Ubu rege, realizat la Teatrul Maghiar din Cluj în anul 2011. Cu o importantă activitate atât ca regizor cât şi ca scenograf, Alain Timár a creat spectacole pe mai multe meridiane, ajungând până în Coreea de Sud. S-a întâlnit, nu o dată, cu texte aparţinând teatrul absurdului cum sunt cele ale lui Eugène Ionesco, Samuel Beckett sau dramatizarea romanului Procesul de Franz Kafka.

Aşa cum sublinia Eugène Ionesco în Note şi contranote, Rinocerii a fost descifrată, cu precădere, ca o piesă antinazistă, o piesă împotriva isteriilor colective sau a epidemiilor ce se ascund sub acoperirea raţiunii şi a ideilor. O piesă împotriva totalitarismului. Montarea lui Alain Timár prezintă o societate de consumatori într-o lume a consumului, o lume a supermarket-ului, hiperaglomerată de mărfuri. "Masele fasciste au construit un nou templu, acela al consumului cu C mare, în care divinizează puterea banului şi consumul de bunuri", mărturiseşte regizorul.

Decorul funcţional, minimalist, este reprezentat de doar câteva cuburi şi de panourile mobile (folosite şi ca ecrane), care lărgesc sau îngustează, după caz, spaţiul de joc. La început universul imaginat de Alain Timár se înfăţişează ca imaculat, podeaua, pereţii complet albi, cuburile, evident, tot albe. Un univers armonios, echilibrat, unde singura dezordine pare a fi cea din viaţa lui Bérenger. O dezordine semnalată insistent de perfectul, impecabilul său prieten - Jean, care pozează în "omul superior ce-şi face datoria."

Spre deosebire de alte montări ale acestui text, unde rinocerizarea este sugerată, mai ales, prin apariţia unui cap de animal pe trupul uman ("arătările" articulând sau nu sunete), rinocerizarea fiind mai mult o problemă a mişcărilor care devin groteşti, în spectacolul lui Alain Timár rinocerizarea se produce prin apariţia unui trup de "rinocer" cu cap uman. Corpul rinocerului este materializat într-o manieră extrem de originală, cu ajutorul unor combinezoane negre, gonflabile, care în lumină devin gri, amintind de culoarea rinocerilor reali. O mulţime obeză (o altă problemă de actualitate), care cumpără mai mult decât are nevoie, într-un univers haotic dominat de consum. Costumele sunt extrem de sugestive, comice în unele momente, cum este cel al minimalizării siluetei rinocerilor, aducând în scenă o lume fals supradimensionată, o societate "gonflată", distructibilă printr-o simplă înţepătură de ac. Cărucioarele ticsite de mărfuri alimentare şi non alimentare devin accesorii indispensabile ale rinocerilor consumatorişti, care dansează cu ele sau le împing de la unul la altul, ca într-un joc.

Tema multiplicării materiei, întâlnită în unele texte ionesciene, mobilele care ajung să îl îngroape pe Noul locatar, cadavrul care creşte progresiv şi ciupercile care invadează apartamentul din Amedeu, este prezentă şi în viziunea regizorală a lui Alain Timár, prin mulţimea de cărucioare de supermarket, din ce în ce mai pline, care se înmulţesc pe parcursul acţiunii, ajungând în final aproape să-l strivească pe singurul, pe cel din urmă om - Bérenger. Fiecare apariţie în scenă a rinocerilor este dominată de spectaculos - acelaşi motiv muzical, bine ales, fumul care inundă scena, completat de lasere.

Regizorul renunţă la unele personaje din textul ionescian în favoarea grupului rinocerilor consumatorişti, care nu numai în imaginaţia lui Daisy "cântă, dansează, sunt nişte zei". Aici aceştia au numeroase replici, delimitează spaţiul de joc mutând decorul, cântă, dansează tango.

Cu excepţia celor care interpretează personajele principale, ceilalţi actori interpretează mai multe roluri. Filozoful şi Logicianul sunt interpretaţi cu vădit farmec de actriţe, Clara Popadiuc şi Diana Lazăr, iar celebrele replici ale logicii dusă la absurd, ar putea fi înţelese peiorativ şi ca o ironie la adresa complicatei "logici" feminine. Echipa de funcţionari, formată din tineri actori remarcabili, îşi individualizează cu multă convingere personajele, chiar şi metamorfozate în rinoceri: Cosmin Panaite în Domnul Botard, Cristina Florea în Doamna Dudard, Clara Popadiuc în Doamna Boeuf, Horia-Andrei Butnaru în Domnul Papillon. Delu Lucaci figurează, cu multă feminitate, o ispititoare Daisy, femeia care oscilează între a-şi păstra umanitatea alături de Bérenger şi rinocerizarea alături de grupul care o ispiteşte cu imense acadele, de asemenea, gonflabile. Aşa-zisul prieten al lui Bérenger, Jean, capătă contur prin interpretarea extrem de nuanţată a lui Cătălin Ştefan Mîndru. Cu deosebit firesc, Răzvan Bănuţ îl întruchipează pe dezordonatul, rebelul Bérenger, singurul care reuşeşte să rămână OM. Modul în care actorul rosteşte monologul final, după ce se eliberează din mulţimea de cărucioare, sugerează incertitudinea personajului de a fi ales cea mai bună variantă - umanitatea. Regizorul evidenţiază astfel pericolul "rinocerizării", căruia este foarte posibil ca în final să îi cedăm cu toţii.

Despre Excelenţă: Riccardo Chailly şi Murray Perahia - Discurile de muzică clasică ale anului 2018

Începutul anului 2018 a adus două discuri ieşite din comun: unul prin lucrările pe care le cuprinde, altul, prin excelenţa interpretării. În prim plan: dirijorul Riccardo Chailly şi pianistul Murray Perahia.

Stravinski redescoperit după 100 ani

Unul dintre cei mai cunoscuţi compozitori ai secolului XX: Igor Stravinski. Cine putea să-şi închipuie că există o lucrare a sa, importantă, de altfel, rămasă inedită şi care avea să fie înregistrată pentru prima dată pe un disc care a apărut în 12 ianuarie 2018?

Ei bine, o asemenea lucrare există. Este opusul 5 din creaţia lui Stravinski, Chant funèbre, care după premiera din anul 1909, a fost pierdut; a fost redescoperit în anul 2015 între partiturile din arhiva Conservatorului din Sankt Petersburg. Lucrarea a fost scrisă în memoria lui Nikolai Rimski-Korsakov, stins din viaţă în anul 1908; Rimski-Korsakov a fost profesorul lui Stravinski.

Însuşi Stravinski spunea că acest Chant funèbre este cea mai importantă lucrare a sa dinainte de baletul Pasărea de foc - de altfel, până la redescoperirea acestei partituri, era un mister cum de la scriitura mai curând romantică din opusurile 1-4, Stravinski trece direct la un limbaj modern şi atât de personal, cum este cel din baletele sale atât de binecunoscute - Pasărea de foc (1910), Petruşka (1911) şi Ritualul primăverii (1913). Odată cu acest Chant funèbre, acest mister este dezlegat, pentru că această lucrare este exact veriga lipsă între primele opusuri semnate de Stravinski şi cele care l-au consacrat. Aici regăsim germenii armoniei şi orchestraţiei pe care le vom regăsi dezvoltate plenar în baletele stravinskiene.

După redescoperirea acestui Cântec funebru, lucrarea a fost interpretată în concert de mai multe ori; însă doar casa londoneză Decca a obţinut drepturile pentru înregistrarea ei în premieră mondială pe disc. Iar interpreţii aleşi au fost Orchestra Festivalului de Lucerna şi dirijorul Riccardo Chailly. O alegere oarecum surprinzătoare, însă, binevenită - această orchestră reunind instrumentişti veniţi din cele mai bune orchestre ale Europei.

Pe disc, regăsim alte 3 opusuri de tinereţe semnate de Stravinski: op.2, Faunul şi păstoriţa, un ciclu de lieduri ce o au pe mezzosoprana Sophie Koch solistă, op. 3, Scherzo fantastic şi op. 4, fantezia simfonică Foc de artificii. O alegere care permite observarea directă a evoluţiei stilului stravinskian: de la un discurs neo-romantic cu unele nuanţe impresioniste, până la ceea ce este, cred, culminaţia de pe acest CD - muzica baletului Ritualul primăverii, lucrarea emblemă a stilului stravinskian.

Putea fi riscant să abordezi o lucrare atât de dificilă ca Ritualul primăverii cu o orchestră ad hoc, care se reuneşte vara pe parcursul a trei săptămâni, cât durează Festivalul de la Lucerna, cu câteva zile de repetiţie înainte. Însă Riccardo Chailly, care din 2015 este directorul muzical al ansamblului, a riscat... şi a câştigat. Pe acest disc veţi regăsi o versiune plină de nerv şi de culoare, foarte precisă tehnic, o versiune de referinţă pentru acest opus.

Iată aşadar un disc care merită să figureze într-o colecţie: unora Stravinski li se pare greu de înţeles, însă aici vor descoperi şi un altfel de Stravinski, cu o faţă mai puţin cunoscută, şi atunci, poate că şi Ritualul primăverii va fi mai uşor de ascultat...

Discul a fost difuzat la Radio România Muzical şi poate fi ascultat oricând pe site-ul proiectului Discurile anului 2018, aici.

Murray Perahia şi excelenţa în interpretarea muzicii lui Beethoven

În 12 februarie, celebrul pianist american Murray Perahia şi-a lansat cel mai nou disc. Regăsim aici, pentru prima dată înregistrată de Perahia, Sonata Hammerklavier de Ludwig van Beethoven, unul dintre opusurile cele mai importante scrise de Beethoven pentru pian. Şi alături de aceasta, Sonata lunii.

Este impresionant să-l vezi pe Murray Perahia însuşi cum vorbeşte despre istoria interpretării sonatei Hammerklavier, cum a abordat-o prima dată la vârsta de 25 ani, cum şi-a dat seama că atunci era nepregătit şi că a tot amânat pentru mai târziu. Acest "mai târziu" a venit... după 45 ani; Murray Perahia a împlinit deja 70 ani. A studiat partitura o vară întreagă, perioadă în care nu a făcut decât acest lucru; a cântat-o în recital de câteva ori şi, în fine, a ajuns la concluzia că ar putea să o înregistreze.

Într-o lume fast-living, aşa ceva pare aproape incredibil. Să meditezi asupra unui lucru 45 ani, până te simţi pregătit să-i faci faţă: cine îşi mai asuma astăzi aşa ceva? Pare, într-adevăr, ceva rezervat doar unor puţini aleşi - iar Murray Perahia este unul dintre ei. Iar versiunea lui pentru Hammerklavier este cu adevărat sumumumul celor învăţate şi trăite de un mare pianist într-o viaţă dedicată muzicii: de la construcţie la sens, la trăire şi filosofie. Murray Perahia găseşte echilibrul perfect, acel echilibru care aduce nobleţe şi durabilitate artei, făcând-o nemuritoare.

Iar Sonata lunii se înscrie exact în aceleaşi coordonate. Sigur, contează mult şi povestea care stă în spatele a ceea ce pianistul îşi imaginează că spune muzica lui Beethoven: iar în cazul Sonatei lunii, nu prea are de a face nici cu luna, nici cu lacul Lehmann, care se spune că l-ar fi inspirat pe Beethoven. Povestea aceasta o puteţi descoperi în materialul video ce însoţeşte lansarea CD-ului.

Însă totuşi, nicio poveste nu se poate substitui muzicii însăşi: o interpretare tulburătoare tocmai prin faptul că aduce în vieţile noastre un echilibru despre care nu cred că ne mai puteam imagina că există.

Un mare pianist, versiuni antologice pentru sonatele beethoveniene. De neratat. Discul Beethoven semnat de Murray Perahia poate fi ascultat oricând aici.

Cele două discuri prezentate sunt disponibile şi în România, în magazinele de specialitate sau pe www.emag.ro.

duminică, 11 noiembrie 2018

Despre dilemele nespuse ale generaţiilor - Nu vorbim despre asta la Focus Drama, Satu Mare, 2018

Primul text prezentat în cadrul Concursului de dramaturgie Focus Drama.Ro 2018 de la Teatrul de Nord Satu Mare este cel al dramaturgului Alexandra Felseghi, Nu vorbim despre asta, adus în faţa publicului sub forma unui spectacol-lectură coordonat de Andrei Raicu şi interpretat de actori ai Teatrului de Nord (Andrei Stan, Alina Negrău, Dorina Nemeş şi Vlad Mureşan). Construită dintr-o serie de interviuri, piesa face referire la o generaţie tânără care a căutat să îşi cunoască identitatea şi să înţeleagă lumea din jur în ciuda rapidităţii cu care aceasta se schimbă, având marele handicap al unei comunicări deficitare din partea adulţilor care ar fi trebuit să o călăuzească, dar şi al unei informări insuficiente şi adesea trunchiate, din surse mai puţin legitime.

Interesul a căzut în mod special asupra generaţiei născute în anii '80, care a crescut odată cu România postcomunistă, căutând răspunsuri la întrebări care răsar în mod natural, dar care reprezintă un mare tabu chiar şi după 30 de ani de capitalism, digitalizare şi boom informatic, anume sexualitatea în general ori sexualitatea individuală. Dar textul este la fel relevant şi pentru generaţia mai tânără, tocmai prin prisma pudibonderiei cu care încă sunt tratate anumite subiecte care, cu toate că sunt raţionalizate şi înţelese de tineri, continuă să reprezinte un obstacol greu de depăşit pentru adulţi. Piesa Alexandrei Felseghi reuşeşte să traseze acest circuit de cauză-efect, care explică pudoarea încă existentă în societatea românească în ceea ce priveşte schimbările adolescentine, precum şi curiozităţile fireşti care vin odată cu ele. Ba mai mult de atât, prin vocile celor patru protagonişti se trasează o imagine clară despre cum gândeau şi ce simţeau adolescenţii de atunci, cu aceleaşi griji şi nedumeriri ca şi cei de acum. Astfel, textul are meritul şi de a crea o punte solidă pentru un dialog mai deschis şi lipsit de ascunzişuri între generaţii, astfel că fiecare participant să poată empatiza, indiferent de vârstă.

Aşa cum a fost menţionat adineaori, textul Alexandrei Felseghi este construit pe baza mai multor interviuri, păstrându-şi oralitatea şi naturaleţea specifice teatrului, fără a cădea în teoretizarea subiectului şi fără a deveni tezist. Există o combinaţie echilibrată între momentele care exprimă dramele prin care fiecare erou trece, fără însă a pica pe panta tragismului, păstrându-se prospeţimea prin replici pline de umor, unele mai directe, altele mai subtile, dar care au un efect de catalizator în ceea ce priveşte subiectele abordate. Textul oferă situaţii, iar prin intermediul lor propune subiecte atât de familiare şi totuşi atât de străine pentru o societate care pare că nu îşi poate schimba mentalitatea într-un ritm susţinut în raport cu timpurile în care există şi cu viteza cu care lucrurile se desprind de vechile moduri de gândire şi de deconstrucţia percepţiilor vechi şi înlocuirea lor.

Prin urmare, Nu vorbim despre asta este un text care abordează o serie de chestiuni la fel de stringente acum ca atunci, care încearcă să ofere o punte de discuţie şi care ar trebui să fie prezentat publicului tânăr sub o formă sau alta, tocmai pentru a le explica că nu sunt singuri şi că nu există o diferenţă atât de mare între ei şi adulţii din jurul lor, fiind în fapt o problemă a deschiderii şi a receptării reciproce a celor două părţi, cauzată de o mult mai lungă istorie a repudierii unor astfel de subiecte sensibile. Este un text care ar trebui montat în cât mai multe locuri şi spre care să fie atraşi cât mai mulţi adolescenţi, pentru că ceea ce ne spune piesa Alexandrei Felseghi este că şi părinţii noştri au fost cândva adolescenţi, având aceleaşi întrebări. Cum nici lor nu li s-a răspuns, şi-au căutat surse alternative care au oferit răspunsuri alternative, ceea ce a creat în ei nesiguranţă şi un impuls de a nu vorbi, la rândul lor, despre asta...

În plus, Nu vorbim despre asta ilustrează modul în care dramaturgia contemporană românească se dezvoltă şi direcţia pe care o alege, ceea ce ar trebui să încurajeze oamenii să meargă la teatru şi să consume teatru contemporan, tocmai prin prisma acestui caracter familiar şi moralizator pe care textele şi spectacolele le conţin.

de Alexandra Felseghi
Regia: Andrei Raicu
Distribuţia: Andrei Stan, Alina Negrău, Dorina Nemeş, Vlad Mureşan.

Sono una leonessa rumena - Hic sunt Leonesse la Focus Drama, Satu Mare, 2018

Cel de-al doilea text din cadrul Focus Drama 2018 îi aparţine lui Bogdan Georgescu şi vorbeşte despre realitatea româncelor plecate în Italia pe post de îngrijitoare. Totul este împachetat sub forma unor emisiuni de televiziune, deoarece show-urile italiene erau cele mai urmărite de către românii anilor '90, dar şi din perspectiva unor astfel de femei, fiind bazat pe o documentare solidă. Aşa cum chiar autorul îşi defineşte textul, Hic sunt Leonesse este o mostră de Artă Activă, prezentând procesul creativ de transformare a vieţii cotidiene într-o operă de artă colectivă. Mai mult de-atât, textul lui Bogdan Georgescu este şi o frescă grăitoare a situaţiei în care a ajuns România, din care pleacă mii şi mii de mame pentru a le oferi copiilor o situaţie mai bună, adaptându-se unei alte culturi, pe care în final ajung s-o adopte şi să se înstrăineze de propria patrie. Vorbim despre tragedia unei ţări într-o continuă depopulare.

Cu atât este mai complex textul, cu cât propune alte subteme implicite. Pe lângă plecarea femeilor pentru a avea grijă de bătrânii Italiei, se aduce şi o critică subtilă sistemului autohton care este, în fapt, principalul factor care le împinge pe acestea să ia drumul Peninsulei Italice. Se vorbeşte şi despre concepţia care încă există asupra populaţiei române, o optică îngustă şi discriminatorie, în ciuda unei realităţi care demonstrează contrariul. Nu în ultimul rând, se discută şi dărâmarea aşa-numitului "vis românesc" cu care fiecare persoane pleacă spre Italia (o casă, o maşină etc.), dar care ajunge încet-încet să se stingă din pricina unei mentalităţi care se schimbă odată cu şederea îndelungată pe pământ străin.

Ceea ce conferă o valoare mare textului este tocmai acest substrat al greutăţilor prin care româncele trebuie să treacă pentru a le asigura celor de acasă o viaţă mai bună, pentru ca apoi, în ciuda statutului şi a meseriei pe care o prestează, să aleagă să se stabilească într-o ţară care, deşi le priveşte ca pe nişte străine, este mai primitoate decât patria-mamă. Experienţa este împărtăşită de mai multe protagoniste, însă toate acestea au o voce unitară care îşi spune povestea şi care pare că-şi lasă moştenirea culturală să dispară încetul cu încetul. Această voce este redată într-un mod spectaculos de actriţa Carmen Frăţilă, care se desprinde de o simplă lectură interpretativă şi oferă substanţă personajelor sale. În plus, spectacolul-lectură are e câştigat şi de pe urma coordonării lui Andrei Raicu, care pe lângă un montaj subtil, dar eficient, oferă o mai mare profunzime prin momentele muzicale, ilustrând şi mai mult alienarea româncelor faţă de propria lor identitate naţională. Nu în ultimul rând, textul lui Bogdan Georgescu este cel care contribuie la o experienţă deplină, fiind o scriitură plină de personalitate şi ritm antrenant, care îşi păstrează pe tot parcursul lecturii un caracter fluid, natural, fără să-şi piardă vreo secundă oralitatea. Hic sunt Leonesse este un alt text contemporan care demonstrează nu doar valoarea pe care autorii români o au, dar şi faptul că există un fond substanţial de subiecte şi abordări pe care aceştia le pot identifica şi folosi, pentru ca apoi să creeze un produs cultural valoros.

Titlul Hic sunt Leonesse, care s-ar traduce aproximativ cu "aici sunt leoaicele", este din nou un indiciu pentru subiectul abordat în text, româncele fiind comparate cu nişte leoaice tocmai pentru că aleg să lupte pentru familiile lor, aleg să suporte umilinţele la care sunt uneori supuse, aleg să nu se plângă tocmai pentru că au un ţel mai presus decât propria persoană, alegând să îşi irosească propriile energii pentru binele celorlalţi: atât membrii familiei, cât şi bătrânii de care au grijă. Sunt leoaice pentru că supravieţuiesc şi se adaptează. Textul este în acelaşi timp o odă adusă celor care au ales să plece pentru a le oferi celor iubiţi ceva mai bun, dar şi o mână pusă pe umăr care nu acuză, ci înţelege şi linişteşte.

Complex construit şi gândit, Hic sunt Leonesse este un text cutremurător tocmai prin natura sa confesională, dar şi prin realităţile pe care le conturează. Reuşeşte să creeze cadrul perfect pentru ca spectatorul să înţeleagă motivaţia fiecărei persoane, creionând totodată o imagine sumbră a unei Românii tot mai îndepărtate de poporul ei, care îşi pierde încet-încet credibilitatea în ochii propriilor copii şi care alege să le împacheteze singură bagajele spre ţări străine, în loc să caute soluţii pentru un viitor ceva mai bun.

de Bogdan Georgescu
Regia: Andrei Raicu
Distribuţia: Carmen Frăţilă.

Totul e bine când se termină cu bine... - Filarmonica din Paris, 2018

... mai ales când începe destul de plicticos, cu poemul simfonic Cântecul privighetorii de Igor Stravinski, în care Orchestre de Paris străluceşte, la nivel individual şi de ansamblu, iar dirijorul Matthias Pintscher conduce sigur şi cu mult suflu personal. Muzica lui Stravinski, atât de spectaculoasă adesea, atât de surprinzătoare în construcţia ei intelectuală, ce nu exclude emoţia, aici pare... că dă mereu să înceapă. Aluatul, însă, nu creşte. Drept pentru care am posibilitatea să admir în voie (încă) noua sală a Filarmonicii pariziene. Extrasă din cadrilaterul centrului turistic al oraşului şi încununând templul muzical care este Cité de la Musique din La Villette, odinioară un imens abator, creaţia lui Jean Nouvel vălureşte în linii curbe şi jocuri de alb, negru şi galben. Auditoriumul cu structură semi-circulară, de o versatilitate debordantă (dovadă şi toate experimentele concertistice pe care le-a girat, încă de la inaugurare) asigură o acustică redutabilă din orice colţ te-ar plasa biletul de intrare. De unde stau eu, chiar în centru, e impecabilă. Undele sonore care vin înspre mine sunt omogene, corpolente, limpezi. Am şi timp să citesc despre protagoniştii concertului, în care două nume îmi sunt complet necunoscute. Primul este cel al dirijorului german Matthias Pintscher. De ce, mă întreb, urmărindu-l cu atenţie în felul în care lucrează cu orchestra, în maniera foarte precisă în care gestul dirijoral obţine efectul auditiv, în ţinuta dreaptă, elegantă, seniorială, fermă, prin care impune o lectură cu multe tuşe personale, de ce, mă întreb, nu am auzit de acest dirijor până acum? Răspunsul pare să stea, cel puţin la nivelul meu superficial, în opţiunile lui de repertoriu, care favorizează, în proporţie dominantă, titluri din a doua jumătate a veacului XX şi contemporaneitate, dar şi lucrări camerale şi multe creaţii absolute. Or, se ştie, eu trepidez la Ceaikovski şi mă înfior la Mahler, întregind (cu jenă) rîndurile celor rar duşi la bisericile apărute post-Şostakovici... Nu este cazul lui Stravinski, însă, nici al acestui poem simfonic, Cântecul privighetorii (1917), prea priveghetorial şi... parcă prea căutat în intenţia de a-ţi da peste nas cu motive din Orientul îndepărtat.

Al doilea nume de care, recunosc, nu ştiam nimic, e cel al compozitorului american Bryce Dessner, născut în 1976. Bryce Dessner de la The National, nu?, îmi scria o prietenă pe Facebook după ce îmi revărsasem în online entuziasmul pentru Concertul lui pentru două piane. Say that again? De la... The National Gallery? National Archives? National Public Radio? În mod clar, în sound-ul indie, multipremiat al trupei The National eram mai imaculat decât coala asta de Word, înainte să o bălţez cu impresiile mele de spectator conjunctural. Da, that Bryce Dessner, chitaristul formaţiei şi un compozitor de al cărui Concert pentru două piane (creaţie franceză) m-am îndrăgostit instantaneu, iremediabil şi irepresibil. Şi nu, nu pentru că a fost comisionat de zgubiliticele şi atât de originalele Katia & Marielle Labeque, ci pentru că e o muzică filmică, seducătoare, de un dinamism neplauzibil, dar şi de o forţă sugestivă tuşantă. Concertul respectă structura clasică tripartită, în succesiunea repede-lent-repede, cu o cadenţă de o mare frumuseţe. Partitura se deschide cu o veritabilă cursă cu obstacole, în care cele două piane nu îşi schimbă vocile. Cea a lui Marielle are grave robuste, cea a Katiei desenează arabescuri sinuoase. Pe deasupra, pe lângă, prin jur, orchestra ridică turle care mai de care mai impresionante, din vârful cărora zborul e mai îndrăzneţ şi mai antrenant. Compoziţia lui Dessner este profund cinematografică, confirmând abilitatea de a picta cu sunete a celui care a scris coloana sonoră a filmului The Revenant, în regia lui Alejandro González Iñárritu. În acest sens, partea a doua a Concertului este elegiacă, cu arcuri largi, generoase, translucide, în care straturile de vibraţii rămân suspendate ca ceţurile deasupra unui lac din nord în dimineţile de toamnă întârziată. Din negurile coardelor susţinute suav de alămurile golite de eroism se iţeşte cadenţa, în care pianele celor două surori nu fac probă de bravură (cum se întâmplă, de regulă, în cadenţe), ci de complicitate în substituirea vocii umane. Aceasta, deşi lipseşte, e intrinsecă muzicii lui Dessner. Pianele cântă, la modul cel mai propriu şi mai organic. Partea a treia sparge pacea molcomă în mii de cioburi şi o face în cel mai dezlănţuit mod cu putinţă, într-o cavalcadă de culori şi de texturi. Sarabanda nebunească atinge în ultimele minute un ritm cvasi-incredibil pentru o creaţie circumscrisă muzicii clasice, un vânt care ia pe sus orchestra, spectatorii, solistele (Katia stă aproape atârnată deasupra pianului, amintindu-mi de un biciclist care, în galopul final, s-a ridicat mult deasupra şeii). Doar Pintscher e la locul lui şi direcţionează spre ultimele măsuri această tornadă scânteietoare, în care Stravinski şi Glass se întâlnesc cu jazz-ul şi cu rock-ul alternativ. Publicul recade în scaune doar pentru a se ridica din nou şi a saluta cu urale muzicieni, soliste, dirijor şi compozitor, într-o osmoză cum rar mi-a fost dat să aud. Dessner însuşi sprintează din primele rânduri ale sălii pentru a mulţumi spectatorilor care aud prima din ceea ce cred că va fi un şir de multe revizitări ale acestei lucrări monumentale şi atât de generoase pentru ureche şi suflet. Un gând de drag pentru K & M Labeque - doar ştiţi că le iubesc de la Festivalul Enescu de acum nu ştiu câţi ani, nu neapărat pentru presta(n)ţ(i)a lor muzicală, ci pentru felul atât de original în care şi-au conceput personae-le artistice - pentru că i-au cerut strălucitului Dessner să scrie acest concert.

Partea a doua a venit cu una dintre simfoniile la care sucomb indiferent de câte ori m-am cufundat în ele: a III-a de Saint-Saëns, Simfonia cu orgă. Dacă la Stravinski m-am plictisit, iar la Dessner am fost prea subjugat de noutatea sonorităţilor, aici am avut cea mai bună ocazie de a-l aprecia pe Matthias Pintscher, inclusiv în inteligenta alegere a oglindirii celor două piese majore ale serii. Membrii Orchestre de Paris au, probabil, în ADN această muzică, uneori Ceaikovski, alteori Berlioz sau Liszt, sută la sută romantic franceză, în care inovaţiile autorului sunt evidente. Aici se înscrie inclusiv opţiunea neobişnuită pentru alt tandem pianistic, cu pasaje definitorii în ultima parte. Partea a doua din Saint-Saëns (cea mai frumoasă dintre toate, dacă mă întrebaţi pe mine) a fost o probă de rafinament, de vizualitate sublimată, de tandreţe şi irizări pastelate. În mijlocul lor s-a insinuat orga lui Thomas Ospital, a cărei primă intervenţie, deşi surdă şi integrată ansamblului, a avut forţa telurică care să reverbereze în fiecare fotoliu. Pe deasupra ei, valurile coardelor s-au înlocuit şi s-au înlocuit, în timp ce orga a continuat să sondeze abisul fundului de mare. Deşi partea a treia a fost glorioasă, strălucitoare, chiar strivitoare prin amplitudine şi foc de artificii, în care fortissimo-ul instrumentului solist s-a înălţat ca un vitraliu gotic, eu am rămas în tabloul evanescent al mijlocului de operă, căutând diminuendo-ul respiraţiei proprii, ca să nu o pierd pe cea a muzicii. A fost unul dintre acele momente în care, spectator martor, doreşti să fotografiezi cu simţurile o emoţie care îţi vine din toate părţile şi să o conservi, într-un exerciţiu de taxidermie imaterială, în muzeul non-exponatelor personale.

Igor Stravinski: Cântecul privighetorii, poem simfonic în trei tablouri
Bryce Dessner: Concertul pentru două piane (creaţie franceză)
Camille Saint-Saëns: Simfonia nr. 3 în do minor, cu orgă, op. 78

Katia & Marielle Labeque - pian, Thomas Ospital - orgă
Orchestre de Paris / Matthias Pintscher - conducerea muzicală
Philarmonie de Paris, 18.10.2018.

joi, 23 august 2018

Secunzii baronilor locali, trimişi ca deputaţi la Bucureşti

22 Aug 2018 - 14:01

Un număr de 49 dintre actualii deputaţi şi-au făcut „stagiatura” la vârful administraţiei locale, în funcţii de primar şi viceprimar sau preşedinte şi vicepreşedinte de consilii judeţene. De remarcat este faptul că majoritatea lor au ocupat funcţii de„vice”, baronii locali, primari sau preşedinţi de CJ, preferând să rămâne în feudele în care au putere mare de decizie şi să-şi trimită secunzii pentru a le apăra interesele în Parlamentul României.
Dintre deputaţii PSD, 20% au deţinut funcţii de conducere în administraţia locală, adică 29 din 150, în timp ce deputaţii liberali selectaţi dintre aleşii locali sunt în număr de 10 din cei 67 de membri ai grupului. Ponderea nu pare foarte mare, dar nu ia în calcul şi foştii consilierii locali sau judeţeni care reprezintă un număr aproape triplu. La prima vedere, ponderea importantă ar putea induce ideea că scopul carierei politice unui ales local este să ajungă într-o bună zi în Parlament. Însă realitatea este alta, dintre cei 29 de social-democraţi ajunşi în Camera Deputaţilor doar opt au condus primăriile sau consiliile judeţene în care au activat, restul fiind adjuncţii şefilor administraţiilor locale. Dintre cei opt, cap de listă este chiar preşedintele Liviu Dragnea, preşedinte al CJ Teleorman timp de 12 ani, însă acesta s-a mutat la Bucureşti pentru o carieră politică de prim rang, nu pentru a fi egalul altor câteva sute de posesori de insigne de la Camera Deputaţilor. Doar Nicolae Bacalbaşa a abandonat şefia CJ Galaţi pentru a se face deputat. În rest, ceilalţi sunt primari de comune mici, care în general au condus localităţi mici, timp de mai multe mandate astfel că, în anumite cazuri, partidul le-a răsplătit eficienţa şi fidelitatea trimiţându-i din localităţi obscure la Bucureşti pe final de carieră politică. În această situaţie intră Gheorghe-Dănuţ Bogdan, primar la Drăgăneşti, jud. Bihor, în 1996-2012, Petru-Sorin Marica, primar la Sălaşu de Sus, jud. Hunedoara, în 2000-2014, Laurenţiu Nistor, primar la Şoimaş, tot Hunedoara, în 1990-2008. ş.a. La liberali, doar Laurenţiu Leoreanu a condus un oraş mai mare, Romanul, în 2000-2016, ceilalţi doi foşti primari provenind din comune. La Partidul Pro România al lui Victor Ponta îi mai regăsim pe Eugen Durbacă, fost primar de Galaţi, şi Cătălin Nechifor, fost preşedinte CJ Suceava, însă aceştia s-au reorientat către Parlament, doar după ce nu au reuşit să fie reconfirmaţi prin vot în funcţiile din administraţia locală. În rest, deputaţii ce au avut funcţii de conducere în administraţia locală sunt fie viceprimari de oraşe, fie vicepreşedinţi de consiliu judeţean. Practic, statistica arată că baronii locali se ghidează după principiul „decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş”. Astfel că la Bucureşti îşi trimit adjuncţii din mai multe considerente: în primul rând, se asigură că în Parlament au oameni de încredere care să le apere interesele, iar pe de altă parte, trimiterea secunzilor în „exilul aurit” de la Bucureşti, îi fereşte de posibilitatea ca subordonaţii de altădată să râvnească ei la posturile de primar sau preşedinte de CJ. Cât de neatractiv este un post de deputat pentru primarii oraşelor mari sau şefii CJ este demonstrat inclusiv de faptul că la ALDE toţi cei şase deputaţi foşti aleşi locali au ocupat funcţii de vicepreşedinte CJ (Ştefan Băişanu la Suceava, Constantin Avram la Bacău şi Eusebiu Pistru la Arad) sau de viceprimar. La UDMR este vorba de un viceprimar de Oradea şi un vicepreşedinte al CJ Braşov, unde ponderea mai redusă a populaţiei maghiare oricum nu le dădeau speranţe că pot obţine mai mult.

Ponderea redusă a foştilor primari de oraşe sau preşedinţi de CJ infirmă teoria potrivit căreia aceştia se pune pe liste la alegerile parlamentare pentru a se pune la adăpostul imunităţii, deşi în cazurile punctuale ale lui Dragnea şi Olguţei Vasilescu s-a speculat acest lucru.

Mulţi dintre deputaţii care au în CV trecută funcţia de vicepreşedinte CJ au ocupat-o doar timp de şase luni, intervalul de timp dintre alegerile locale şi cele parlamentare, fiind trimişi repede în Capitală de către şefii lor din teritoriu: Viorel Chiriac, Mihăiţă Găină, Claudia Gilia, Ambrus Izabella, Ştefan Băişanu, Eusebiu Pistru. Alţii au preferat Bucureştii după mandate întregi de 4 ani, dar petrecute în umbra unor baroni locali puternici, astfel că nu mai puteau avansa.

Teza că şefia primăriilor oraşelor mari sau consiliilor judeţene este considerată mai dezirabilă decât ocuparea unui loc oarecare în sala de plen, alături de alţi 300 de inşi este confirmată şi de faptul că parlamentari sau chiar foşti miniştri au preferat să părăsească Bucureştii pentru mandate în administraţia locală. De exemplu, Lia Olguţa Vasilescu (foto) a câştigat primăria Craiovei în 2012 din postura de senator, iar în acelaşi an senatorul Adrian Ţuţuianu a devenit preşedintele CJ Dâmboviţa. În 2016 s-au întors în Capitală însă cu perspectiva ocupării unor funcţii importante în Guvern. Primăria Bucureştilor este chiar mai râvnită decât un post ministerial: Traian Băsescu, deputat şi ministru de mai multe ori, a câştigat-o în 2004 în faţa ministrului de Externe de atunci, Cristian Diaconescu, iar Sorin Oprescu şi Gabriela Firea au renunţat fără prea mari regrete la insigna de senator pentru eşarfa tricoloră de primar al Capitalei. Emil Boc a demonstrat că nici funcţia de prim-ministru nu-l face mai fericit decât cea de edil al Clujului. Împins de partid să renunţe la Cluj pentru a conduce guvernul PDL din 2008, în 2012 mai că nu a rupt-o la fugă spre fosta sa primăria iar acum Boc nici nu prea mai dă prin Bucureşti.

duminică, 5 august 2018

Filmele pe litoral - încotro? - Festivalul de Film Cinemascop, Eforie, 2018

Într-o ediţie specială a ziarului Dobrogea nouă, intitulată Litoral, publicată în data de 5 august 1983, se menţionează existenţa a nici mai mult, nici mai puţin de 19 "ecrane ale litoralului românesc", amintindu-se totodată şi de grădini de vară, în staţiuni precum Mamaia, Saturn, Venus, Eforie şi nu numai. Nici elevii şi studenţii nu erau neglijaţi, existând programe speciale pentru taberele acestora, pregătite cu "filme artistice şi documentare cu o tematică adecvată"^[1] în Năvodari, Costineşti şi 2 Mai. Trei ani mai târziu, se aproxima un număr de 18.000 de locuri doar pentru grădinile-cinematograf^[2].

Începând cu anii '60 şi până la începutul anilor '90, pe teritoriul ţării existau numeroase cinematografe şi grădini de vară, care în fiecare sezon estival se umpleau de spectatori dornici să vizioneze noutăţile cinematografice ale perioadei. În anul 1973, numărul spectatorilor de film înregistraţi pe litoral doar în sezonul estival s-a ridicat la şocanta cifră de 1,6 milioane^[3]. Zeci de festivaluri aduceau în premieră proiecţii din toate colţurile lumii, scopul lor fiind nu neapărat unul competitiv, cât acela de a valorifica forţa cinematografului ca instrument al cunoaşterii, după cum afirmă Dorian Costin într-o ediţie a ziarului Scînteia din iunie 1970. Aflăm, aşadar, de Festivalul filmului pentru tineret de la Costineşti, Zilele filmului de animaţie, Serbările mării, Gala filmului pentru copii Ecran de vacanţă, Festivalul filmului balcanic, ş.a.

În ziua de astăzi, situaţia critică a consumului cultural în cinematografe se accentuează din ce în ce mai mult, un colaj de statistici lansat de Thrillist în 2014 relevând că România are un singur cinematograf la 260.000 de locuitori, un loc în cinema la 350 şi un ecran la 75.000 locuitori.

Festivalul de film Cinemascop organizat de Centrul Ceh şi reţeaua EUNIC România, în colaborare cu Primăria Eforie şi RADEF România Film, este prima iniţiativă care aduce filmul înapoi în spaţiile destinate proiecţiilor de film în aer liber, pe litoral. Pe litoralul românesc au existat în ultimii ani diferite programe proiecţii de film sau festivaluri propriu-zise, majoritatea desfăşurându-se pe plajă sau în cadrul unor localuri. Echipa Centrului Ceh şi-a dorit în primul rând să realizeze ceva pentru comunitatea locală, implicând-o în acelaşi timp, astfel că spaţiul - Grădina de vară din Eforie Sud - a fost ales luând în considerare atât numărul de locuitori, cât şi oferta precară de alternative privind proiecţiile cinematografice.

Astfel, după mai multe zile de muncă asiduă, s-a reuşit igienizarea şi amenajarea unei grădini de vară cu o capacitate iniţială de 1.500 de locuri şi care a fost abandonată în urmă cu 14 ani. Readucând în acest mod spaţiul într-o stare optimă pentru desfăşurarea unor proiecţii de film, Centrul Ceh vă aşteaptă la festivalul Cinemascop ce va avea loc în perioada 1-5 august 2018, cu 6 proiecţii de filme europene, în fiecare seară, dar şi cu ateliere de pictură, desen şi modelaj pentru cei mici! Intrarea este liberă, primii 200 de participanţi vor primi o bere cehă gratuită şi vor fi întâmpinaţi de multe alte surprize.

Mulţumiri Bibliotecii Judeţene "IOAN N. ROMAN" Constanţa pentru materialele de arhivă puse la dispoziţie.

[1] Interviu cu Gh. Nicolae, directorul Întreprinderii cinematografice judeţene, realizat de C. Constandache pentru ediţia specială a ziarului Dobrogea Nouă, Litoral, august 1983.

[2] Întreprinderea Judeţeană Cinematografică Constanţa - Filmul în sezonul estival - Revista lunară editată de Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Constanţa "Tomis", iunie 1986.

[3] Marius Georgescu - Ecranele litoralului, România liberă, iunie 1974.

Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă la seara de lungmetraj - Arkadia ShortFest, 2018

Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Arkadia ShortFest a dedicat în cadrul fiecărei ediţii o seară specială filmului românesc de ficţiune, aceasta bucurându-se de un mare succes în rândul spectatorilor care în ultimii ani au urmărit filme multi-premiate precum Câinele Japonez, Bacalaureat sau Două Lozuri în spaţiile alternative amenajate de organizatori.

Pentru ediţia cu numărul 5 din 2018, seara de lungmetraj va aduce cinefililor prezenţi în Corbu filmul de debut al regizorului Bogdan Theodor Olteanu, cu Silvana Mihai şi Florentina Năstase în rolurile principale. Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă va fi proiectat sâmbătă, 18 august 2018, de la 22:45, în prezenţa regizorului şi a echipei.

Filmul a avut premiera mondială în cadrul celei de-a 17-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania şi premiera internaţională la cea de-a 72-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Edinburgh, în cadrul secţiunii European Perspectives. Lansat de curând în cinematografele din ţară, filmul prezintă încercarea protagonistelor de a construi din bucăţi începutul unei poveşti de dragoste - o fostă prietenă în comun, un album de fotografii, câteva conversaţii online, o cafea şi o vizită. Dar pe măsură ce se apropie trebuie să înfrunte lucrurile care le despart.

Despre provocările întâmpinate de la lansarea filmului şi până acum, regizorul a declarat: "Din păcate traseele fimelor româneşti prin cinematografe sunt o tristeţe. Din fericire se fac din ce în ce mai multe evenimente dedicate cinema-ului şi pentru filme precum cel la care am lucrat, iar asta creşte mult şansele de a le aduce în faţa oamenilor. Probabil că proiecţia de la Arkadia va avea mai mulţi spectatori decât a strâns în ultima săptămână la toate proiecţiile. E şi rău, dar e şi foarte bine." (Bogdan Th. Olteanu)

Cea de-a 5-a ediţie Arkadia ShortFest se va desfăşura între 15 - 18 august 2018 într-un spaţiu cu totul şi cu totul nou, lângă plaja Corbu din Constanţa, în apropierea Unbar. Schimbarea aduce noi posibilităţi de dezvoltare pentru festival, dar şi noi oportunităţi pentru publicul fidel. Comuna Corbu oferă numeroase posibilităţi de agrement (sporturi nautice, pescuit, circuite motocross/ATV, ciclism), precum şi acces direct către obiective turistice majore precum Delta Dunării, Constanţa, Cetatea Histria sau Cetatea Enisala. Pe site-ul festivalului se regăsesc mai multe informaţii despre posibilităţile de transport şi cazare.

Anul acesta spaţiul festivalului va include şi o zonă amenajată de camping care poate găzdui până la 100 de persoane. Campingul Arkadia va avea montate corturi profesionale puse la dispoziţie de Decathlon, partener oficial al festivalului, iar accesul la ele este inclus în abonament, în limita locurilor disponibile. Check-in-ul se va face de miercuri, 15 august 2018, începând cu ora 10:00, la intrarea în zona de camping.

Biletele şi abonamentele sunt puse în vânzare online pe Eventbook.ro.

***
Detalii: www.arkadiashortfest.ro
Ne puteţi urmări pe Facebook: Arkadia ShortFest
Pentru informaţii suplimentare, ne puteţi scrie pe office@arkadiashortfest.ro.

***
Festivalul de film Arkadia ShortFest este organizat de Asociaţia Culturală Arkadia, în parteneriat cu Unbar.

Sponsor principal: Kaufland Romania
Sprijinit de: Honda, Alfa Rom Trans, Shop4Office, Novatik
Parteneri: Epson, Techir, WWF-România, Decathlon
Parteneri media: Radio Guerrilla, Revista Arte şi Meserii, Observator Cultural, Agerpres, Radio România Cultural,
Movie News, Moviecore, Dissolved Magazine, SUB25, All About Romanian Cinema, LiterNet, IQool.

Începe micro-stagiunea stArtAct @ unteatru, 2018

Dacă e marţi, e teatru tânăr la unteatru!... în august şi septembrie 2018.

stArtAct - cea mai nouă mişcare de teatru tânăr, iniţiată de proaspeţii creatori de teatru, absolvenţi UNATC 2018: regizori, scenografi şi actori, şi reunită în jurul unui crez comun, acela că teatrul, ca orice artă autentică, se reinventează cu fiecare nouă generaţie - vă invită în perioada 7 august - 11 septembrie 2018, în fiecare marţi (dar şi într-o joi) la micro-stagiunea stArtAct @ unteatru, găzduită cu generozitate de unteatru, ce aduce în faţa dumneavoastră poveşti ale timpului prezent, cu entuziasmul, credinţa şi dăruirea începutului de drum.

7 spectacole de teatru tânăr, 7 viziuni inedite asupra lumii contemporane, 7 dramaturgi europeni, 7 seri de suflul nou, 7 oportunităţi de a vedea tinerii actori şi scenografi în acţiune - o nouă generaţie de creatori de teatru - efervescentă şi mânată de un entuziasm debordant, cei 7 regizori fresh - care au făcut toată această minunată întâmplare să existe: Amalia Iorgoiu, Alexandru P. Rusu, Diana Tănase, Ester Mitrofan, Alexandru Andrei, Ilinca Prisăcariu, A. Hartmann şi un loc unic: unteatru!

unteatru găzduieşte cu generozitate în micro-stagiunea stArtAct producţiile absolvenţilor de regie licenţă şi master UNATC 2018: unteatru - locul atâtor spectacole speciale, iubite de unpublic la fel de generos - este acel acasă, unde artiştii şi spectatorii se întâlnesc natural, într-o atmosferă creativă, care inspiră şi motivează, care pentru tinerii creatori a devenit în aceste luni un teren fertil, facilitând o serie de noi experienţe pentru această generaţie fresh, care îşi aşteaptă publicul cu uşile deschise!

Programul micro-stagiunii stArtAct @ unteatru

Orchestra Titanic de Hristo Boicev, regia Amalia Iorgoiu - 7 august 2018, ora 20.00

Îngrijitorul de Harold Pinter, regia Alexandru P. Rusu - 14 august 2018, ora 20.00

Lecţia de Eugène Ionesco, regia Diana Tănase - 16 august 2018, ora 20.00

Caii la fereastră de Matei Vişniec, regia Ester Mitrofan - 21 august 2018, ora 20.00

Aniversarea de Jeroenvan den Berg, regia Alexandru Andrei - 28 august 2018, ora 20.00

Absinth de Magda Fertacz, regia Ilinca Prisăcariu - 4 septembrie 2018, ora 20.00

Respectfully yours.../...cu respect după Jean-Paul Sartre, regia A. Hartmann - 11 septembrie 2018, ora 20.00

Vino să susţii tinerii creatori!
unteatru: Strada Sfinţii Apostoli nr 44, sector 5, Bucureşti,
rezervări: telefon (sms) 0732605510, e-mail: startact2018@gmail.com
urmareşte.ne pe https://www.facebook.com/StArt.Act.young.theatre/ şi pe www.unteatru.ro

Documentar dimineaţa, la prânz şi seara - Aristoteles Workshop, 2018

De 13 ani încoace, în luna august, undeva în România, 15 tineri realizatori şi artişti în filmul documentar din toată lumea se aliniază la start. Îşi asumă o provocare pe care puţini artişti o încearcă vreodată: fac un film de scurtmetraj în cinci săptămâni. De la idee, până la proiecţia de final, în faţa unui juriu internaţional. Adesea rezultatele nu sunt doar câteva filme selectate şi premiate în festivaluri de pe tot globul - cam unul din trei -, ci mai ales încrederea în ce pot crea şi chiar o nouă viziune despre lume şi viaţă. Cine e pe lista norocoşilor care iau startul la 1 august 2018, la Baru, în judeţul Hunedoara?

Şi câştigătorii sunt...

Lista celor 15 adună laolaltă nouă ţări: Bosnia, Bulgaria, Chile, Franţa, Germania, Italia, Olanda, România şi Spania. Sunt regizori, directori de imagine şi editori care vor fi împărţiţi în cinci echipe şi îndrumaţi timp de o lună să găsească, filmeze şi să monteze de la zero o poveste.

Pentru câţiva dintre ei - Sofia Nelega, Gabriela Forfotă, Ioana Pop şi Magnus Lorenz - workshop-ul este parte din lucrarea de masterat pe care o vor susţine în 2019 în cadrul Programului de master Documentary Filmmaking al Universităţii Babeş-Bolyai, prima iniţiativă academică din România de specializare în producţia de film de non-ficţiune.

Cele cinci săptămâni demarează cu un masterclass condus de Thierry Garrel, director timp de 17 ani al departamentului de film documentar al televiziunii franco-germane Arte, supranumit şi "Papa" filmului documentar. Apoi, studenţii vor fi îndrumaţi de profesorii Lotte Mik-Meyer, John Appel, Jeroen Berkvens şi Laurent Bécue-Renard, realizatori multipremiaţi în circuitul de festivaluri de film documentar.

Dan Nuţu, producător Aristoteles Workshop: "De 13 ani încoace, mă simt de fiecare dată ca la un nou început, în care totul e posibil. E de-a dreptul uimitor să realizezi, la sfârşitul lunii, că într-un fel sau altul ai ajutat 15 oameni să privească lumea altfel. Şi să întrezăreşti că sămânţa aruncată încolţeşte. Ca Făt Frumos din Lacrimă, cresc într-o lună cât alţii într-un an. Vorbesc de studenţi, nu de mine. Că eu sunt bine aşa cum sunt".

Prin Haţeg după poveşti, cu Mercedes-Benz

Filmările pot avea loc, spune manualul workshop-ului, pe o rază de două ore de mers cu maşina de la baza de producţie. În 2018, baza este Complexul Universităţii Babeş-Bolyai, cu care Aristoteles Workshop a încheiat un parteneriat fără precedent

De la bordul SUV-urilor GLC oferite de Mercedes-Benz România, echipele vor putea acoperi un areal care cuprinde printre altele Deva, Hunedoara şi siturile arheologice de la Sarmisegetuza.

Workshop-ul care descoperă talente şi schimbă vieţi

"După workshop, totul îmi pare posibil. Să îmi schimb cariera, să îmi schimb viaţa", a declarat Bogdan Crăciun.

"Trebuia să fii acolo. O experienţă ex-tra-or-di-na-ră. O să păstrez cu mine săptămânile astea pentru totdeauna. Ce mijloc ingenios să dezlănţui potenţialul! Mă uit total diferit acum la filme. Sunt încă la început, dar simt că sunt pe drumul cel bun", a spus Octavian Segărceanu.

Şi desigur: "Am învăţat mai mult în cinci săptămâni de Aristoteles Workshop decât în trei ani de şcoală", a spus Adina Pintilie, câştigătoare a Ursului de Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin 2018.

Până când o nouă şarjă va fi proaspăt scoasă din montaj, producţiile finalizate Aristoteles Workshop pot fi văzute pe cinepub.ro, o platformă online gratuită de cinema românesc de-dicată iubitorilor şi creatorilor de film românesc.
Din 2018, AW este partener cu Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru şi Televiziune şi cu cinepub.ro, platforma unde filmele româneşti se văd gratuit şi legal de oriunde din lume.
Ediţia 2018 este finanţată de Centrul Naţional al Cinematografiei CNC, UCIN (Uniunea Cineaştilor din România) şi DACIN SARA şi suţinută de NouMax şi Primăria Baru, judeţul Hunedoara.
Traversăm Ţara Haţegului în lung şi în lat după idei şi oameni extraordinari cu maşini oferite de partenerul nostru pentru excelenţă Mercedes-Benz. Ne răcorim si ne bucurăm de-o poveste bine spusă cu partenerii noştri Aqua Carpatica şi Domeniile Sâmbureşti.
Duc vestea mai departe de filme bune ce va să vină partenerii noştri media cinemagia.ro şi liternet.ro.

Despre Aristoteles Workshop
Aristoteles Workshop (AW) a fost creat în 2006 de către producătorii Dan Nuţu şi Cristina Hoffman, cu sprijinul televiziunii franco-germane Arte pentru a susţine o nouă generaţie de cineaşti de film documentar, cu o experienţă anterioară în film sau producţia video. Experţi recunoscuţi din domeniul filmului documentar oferă pregătire profesională participanţilor. Programul se adresează tinerilor cineaşti cu talent şi pasiune, opinii proprii, dorinţa de a propune şi susţine, angajament şi capacitate de lucru în echipă.
AW este producătorul a zeci de documentare care au primit aprecierea publicului şi a juriilor internaţionale, fiind finaliste în selecţia oficială sau câştigătoare ale unor festivaluri de marcă precum Cannes Film Festival - Quinzaine des Realisateurs, DoK Leipzig, IDFA Amsterdam, sau Locarno International Film Festival.

Despre Programul de master Documentary Filmmaking, Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca
Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca este o instituţie multidisciplinară şi multiculturală, care oferă un spectru larg de specializări. Începând din 2004, alături de domeniul Teatru s-a lansat noul domeniu Cinematografie şi Media, cu predare în limbile română, maghiară şi engleză. Departamentul Cinematografie şi Media oferă specializări în regie de fim, imagine de film şi televiziune, multimedia sunet-montaj, comunicare audiovizuală şi filmologie.
Programul de master Documentary Filmmaking (în limba engleză) este prima iniţiativă academică din România de specializare în producţia de film de non-ficţiune. Programul se adresează absolvenţilor care au o licenţă în Cinematografie, Fotografie, Media, Filmologie, Artele spectacolului (regie), precum şi absolvenţilor din alte domenii. Programul de master abordează în detaliu toate etapele de producție ale filmului documentar, adresându-se cu precădere absolvenților și specialiștilor în cinematografie, televiziune sau media, dar şi absolvenţilor cu studii din alte domenii, care doresc să se specializeze în domeniul filmului documentar. Obiectivul principal al programului este realizarea de către fiecare student a unui film documentar de lungmetraj care va reprezenta lucrarea lor de disertație. De asemenea, studenții vor urma o serie de cursuri teoretice și practice care vor contribui la înțelegerea celor mai importante curente și dezvoltări din domeniul filmului documentar în contextul noilor platforme media și vor dezvolta abilități de exprimare artistică cinematografică în contexte profesionale. Folosind tehnici moderne de predare - blended learning, întâlniri modulare, workshopuri şi tabere de creaţie - programul este organizat astfel încât studenţii să îşi poată desfăşura în continuare activitatea profesională.
Participarea şi interacţiunea cu profesionişti din industrie la festivalurile de film documentar de referinţă din România - Astra Film Sibiu, Docuart Bucureşti sau Pelicam Tulcea - fac parte integrantă din programul de pregătire al masteratului. Alături de profesorii de specialitate titulari din Universitatea Babeş Bolyai, în fiecare an studenţii interacţionează cu profesori invitaţi şi cu alţi profesionişti din România şi străinatate, recunoscuţi pe plan mondial. Printre partenerii de până acum se numără Peter Gothshalk - commissioning editor la Arte France / Germany, dr. Arnau Gifreu - Universitatea din Girona, prof. dr. Robert Wierzbicki - Universitatea Mittweida, Germania, dr. Rebeka Jorgensen - Fulbright Scholar, profesor, regizor şi producător de film.

Despre Cinepub
Cinepub este o platformă de distribuţie online, în regim legal FVOD, a operelor cineaştilor independenţi sau ale celor care fac parte din patrimoniul naţional şi/sau internaţional, fondată în 2015 de cineastul Lucian Georgescu.
Este un model unic în Europa Centrală şi de Est de open data în domeniul cultural, o arhivă vie de film românesc, una dintre cele mai ample în online la nivel mondial, accesibilă 24/24, în regim gratuit, în live streaming şi cu o premieră săptămânală, joi seara.

Ne puteţi urmari pe Facebook aici.

Operaţiunea Dynamo: O experienţă cinematografică completă - Darkest Hour şi Dunkirk la Festivalul de Film şi Istorii Râşnov, 2018

Preambul
A 10-a ediţie a Festivalului de Film şi Istorii Râşnov (20-29 iulie 2018), a găzduit, în premieră, o secţiune competitivă. Unul dintre premiile Competiţiei a fost oferit de un juriu de 5 liceeni din Râşnov şi Braşov, coordonat de criticul Irina-Margareta Nistor. Răspunzând invitaţiei LiterNet.ro, membrii juriului de liceeni au ales să scrie scurte texte despre filmele văzute în cadrul Festivalului. Primul dintre acestea îi aparţine lui Andrei Orzaţă, elev în clasa a XII la Colegiul Naţional "Andrei Şaguna" din Braşov.

****

Lansate în acelaşi an, 2017, filmele Darkest Hour, regizat de Joe Wright, şi Dunkirk, regizat de Christopher Nolan, se completează reciproc într-un mod remarcabil. Ambele tratează legendara evacuare a forţelor aliate de pe coasta de nord a Franţei din timpul celui de-al doilea război mondial, însă felul în care evenimentele sunt prezentate nu poate fi mai diferit.

Pe de-o parte, în Darkest Hour, avem de-a face cu aspectul psihologic al turbulenţelor politice din spatele scenei, al cărei personaj principal este Winston Churchill. Dramă de război semi-biografică, bine realizată, dar neferită de clişeele britanice de rigoare, Darkest Hour beneficiază de interpretarea incredibilă a lui Gary Oldman în rolul lui Churchill. Actorul se metamorfozează efectiv în personaj, nu este o clipă în care nu crezi că în faţa ta este însuşi faimosul prim-ministru britanic. Mimica şi subtilităţile de interpretare sunt perfecte. Din punct de vedere al realizării dramatice, trecerea zilelor acumulează suspense, creând impresia unei bombe cu ceas care se apropie, cu fiecare secundă, de momentul exploziei.

Pe de alta, în Dunkirk, ni se prezintă realismul necruţător al operaţiunii propriu-zise, filmul axându-se pe modul în care interacţionează poveştile unui ansamblu de personaje şi încercările lor de a rămâne în viaţă. Pelicula îndeplineşte dorinţa regizorului său de a spune o întreagă poveste folosind doar imagine şi muzică. Coloana sonoră este piatra de temelie, fără de care întreaga structură cinematografică ar ceda. Ea conferă senzaţia de asediu neîntrerupt, de pericol şi nesiguranţă, care leagă cadrele filmului şi le oferă importanţă dramatică.

Aspectele eroice, pasajele tragice, momentele de teamă, dar şi de speranţă, sunt teme comune ale celor două pelicule. Vizionate într-o sală de cinema, cu ecran mare si sonorizare de calitate, cele două filme oferă o experienţa cu totul remarcabilă şi formează o operă cinematografică capabilă să nască atât emoţie, cât şi multiple discuţii.

Nu prea ai cum să îi rezişti - Mamma Mia! Here We Go Again

Zilele şi nopţile de vară au o oarecare lejeritate. Nu-ţi trebuie mult: un pahar de limonadă, o îngheţată de fistic, o melodie pe care te trezeşti că o fredonezi zîmbind sau un film ce nu atinge profunzimi psihologice, dar te face să rîzi de parcă ai privi viaţa cu aceeaşi uşurinţă ca la 17 ani. Dacă la toate astea se adaugă albastrul cerului şi al mării, totul devine mai simplu.

Atunci cînd a apărut, Mamma Mia! (2008, r. Phyllida Lloyd) a avut un succes fulminant de box-office, iar în Marea Britanie, DVD-ul a avut cele mai mari încasări din istorie în ziua lansării. Datorită acestui record, era previzibil că va exista o continuare; dar, din cauza acestui record, era puţin probabil ca partea a doua a filmului să poată fi la fel de apreciată ca prima. Şi totuşi: Mamma Mia! Here We Go Again (2018, r. Ol Parker) are toate atuurile pentru a rivaliza cu fratele lui mai mare. Presimt chiar că i-o va lua înainte, căci în mod cert partea a doua este mai reuşită şi mai amuzantă decît prima.

Într-o cronică apărută pe site-ul BBC, Nicholas Barber scrie că Mamma Mia! Here We Go Again poate fi considerat, cu un pic de îngăduinţă, un fel de The Godfather II, dacă nu neapărat din punct de vedere al calităţii, atunci măcar din cel al structurii. Ordinea cronologică a acţiunii are loc şi după evenimentele descrise în prima parte a filmului şi înainte de acestea. La începutul filmului o regăsim pe Sophie pregătind petrecerea de redeschidere a hotelului mamei sale, Donna Sheridan, despre care aflăm că a murit în urmă cu un an. În secvenţa următoare facem saltul cu 30 de ani înapoi, pe vremea cînd Donna a absolvit facultatea şi a decis să plece pe minunata insulă grecească Kalokairi. (În fapt, geografia ficţională e fictivă, în realitate filmările din prima parte au avut loc pe insula grecească Skopelos, iar cele din partea a doua pe coasta dalmată a Adriaticii, în insula croată Vis.) În Mamma Mia! Sophie (Amanda Seyfriend), fiica Donnei (Meryl Streep), îşi cunoaşte cei trei taţi posibili, Sam (Pierce Brosnan), Harry (Colin Firth) şi Bill (Stellan Skarsgård). Călătoria în trecut din partea a doua a filmului o ia de la capăt, pe vremea cînd adulţii de acum erau tineri şi îndrăgostiţi, iar scurtele aventuri sentimentale ale Donnei au dus la naşterea Sophiei şi la amenajarea unui hotel. A fost nevoie de trei bărbaţi pentru obţinerea unei femei atît de minunate, se glumeşte în Mamma Mia! Here We Go Again. Rosie şi Tanya (Julie Walters şi Christine Baranski), prietenele din tinereţe ale Donnei, vin să asiste la redeschiderea hotelului, iar alături de ele intră în scenă două personaje noi, mexicanul Fernando Cienfuegos (Andy Garcia), managerul hotelului, şi Ruby Sheridan, bunica lui Sophie, interpretată de Cher, care îşi face intrarea triumfală în cadru coborînd dintr-un elicopter.

Cu aşa o distribuţie de cinci stele, nu prea avea ce să meargă rău. Meryl Streep nu mai deţine rolul principal (personajul ei a murit acum un an) şi are doar o apariţie scurtă, la final. Îi ia locul Lily James, care este strălucitoare, energică şi fermecătoare în rolul tinerei Donna. Adorabilă în scena în care, îmbrăcată cu o fustă lungă portocalie, culege portocale, acestea îi cad în cap, o capră o vede, ea se strîmbă la capră, iar capra o pune pe fugă. Donna cea tînără are voce, are graţie şi convinge. Nu acelaşi lucru se poate spune despre actorii care joacă în părţile retrospective şi sînt partenerii tineri ai Donnei. Nici o legătură între carisma lui Sam, Harry sau Bill maturi şi Jeremy Irvine, Hugh Skinner sau Josh Dylan. Brosnan, Firth sau Skarsgård sînt infinit mai seducători decît copiile lor tinere. Arborii, vinul şi brînza au mai multă valoare pe măsură ce se învechesc, vîrsta îi prinde mai bine pe unii bărbaţi abia atunci cînd ajung la maturitate, punctează un personaj. "Age becomes you" e replica adresată lui Colin Firth şi sînt complet de acord cu ea. Aproape că îţi vine să adaugi: "Mamma mia! How can I resist you?". Cei trei taţi posibili cu tîmple uşor cărunte cîştigă detaşat competiţia actoricească în faţa unor tineri cam stîngaci şi prea puţin chipeşi. Rosie şi Tanya tinere (Alexa Davies şi Jessica Keenan Wynn) sînt ceva mai dezinvolte, dar pînă la urmă tot actriţele din vechea gardă stîrnesc cele mai multe hohote de rîs, fie şi numai pentru nonşalanţa cu care afirmă că "Gînditul este o greşeală". Cum să nu te distreze maliţiozitatea detaşată, specifică femeilor trecute de valul primei tinereţi, cînd Baranski face remarci ironice la adresa bărbaţilor sau cum să nu apreciezi auto-ironia cu care Walters mărturiseşte: "Cred că sufletul meu pereche sînt carbohidraţii"?

Umorul este marele plus al filmului şi cu siguranţă mult mai bun decît în prima parte. Secvenţa în care Colin Firth, la bordul unei ambarcaţiuni, se agaţă de catarg cu braţele în vînt alături de Stellan Skarsgård poate figura cu succes în fruntea unui ipotetic clasament al încercărilor de parodiere a imaginii iconice din Titanic. Scenele muzicale sînt şi ele mai bine închegate în Mamma Mia! Here We Go Again. Multă energie în secvenţele Waterloo, dintr-un bar franţuzesc, şi When I Kissed The Teacher, plasată la ceremonia de absolvire a Donnei; duioşie şi lirism cînd se cîntă One of Us, I Have a Dream, I've Been Waiting for You sau My Love, My Life. Se reiau hiturile de top ale discografiei ABBA, folosite cu precădere în filmul de acum 10 ani, cum ar fi Dancing Queen, Super Trouper, Mamma Mia, dar de data predomină melodiile ceva mai puţin cunoscute. Totuşi, fără să fi fost un mare fan ABBA, m-am surprins că îmi amintesc aproape cuvînt cu cuvînt piese precum Andante, andante, Angel Eyes sau Fernando. Cher îi cîntă lui Fernando Cienfuegos, adică Andy Garcia, şi e de la sine înţeles că nu e cazul să vă astupaţi urechile; poate că aspectul ei o să vă facă să strîmbaţi din nas, dar vocea nu a lăsat-o. De altfel, după filmări, Cher a anunţat că va scoate un album cu cover-uri după piesele interpretate de trupa suedeză. Şi încă un pont pentru nostalgici: dacă sînteţi suficient de atenţi, în cîteva cadre o să îi recunoaşteţi pe doi dintre membrii formaţiei ABBA: Benny Andersson şi Björn Ulvaeus. Nu cîntă, dar foarte bine face acest lucru Lily James.

Am fost bucuroasă să constat că disonanţele legate de interpretarea muzicală din prima parte s-au mai estompat. Nu doar că întreaga acţiune a filmului este mai coerentă, şi actorii sînt mai bine utilizaţi. Citeam pe undeva că în unele cronici s-a spus despre Pierce Brosnan că a cîntat aşa de rău în Mamma Mia! de parcă era în mijlocul unei examinări medicale a prostatei. Cam dur, însă adevărul e că nu vocea e punctul lui forte. În Mamma Mia! Here We Go Again, cei care ne-au demonstrat deja că nu au talente muzicale extraordinare cîntă puţin spre deloc, ceea ce nu poate decît să fie în favoarea spectatorului.

Cine vrea o porţie cinstită de amuzament poate încerca liniştit acest musical. E vesel şi optimist, cine nu a fost încă în vacanţă să meargă neapărat să îl vadă, la fel şi cei care iubesc filmele romantice sau muzica trupei ABBA. Să zic drept, nu m-am dat în vînt după prima parte şi nu aveam aşteptări prea mari nici de la a doua. Ba chiar existau niscaiva premise să nu îl văd deloc. Proiectorul de la multiplex a avut o defecţiune la canalul de sunet şi am aşteptat 40 de minute pe scaun să înceapă filmul. Dar nu mi-a părut rău că am avut răbdare: surpriza a fost că am ieşit de la film ca după o plimbare pe ţărmul mării. Ştie Donna ce ştie atunci cînd spune că "cele mai bune lucruri în viaţă sînt cele care se întîmplă pe neaşteptate".

Cristina

Shopping online