marți, 31 iulie 2018

Parfum cu miros de copac

Parfum cu miros de copac

Parfum cu miros de copac
 
- Acum cinci decenii, părăsea România cu un singur gând: să cu­noască Franţa, în toată splendoarea ei. Azi, Nicolas Dănilă locuieşte la Paris şi e creatorul primului parfum fără alergeni. O inovaţie care a revoluţionat parfumeria şi care a pus pe jar o industrie întreagă -

"C'est de la vanille", îmi spune şi mă priveşte zâmbind cum duc încheietura mâinii la nas. "Va­nille de Polynesie" din insula Tahaa. Floare de Tia­ré. Şi Frangi­pani stropit de apa oceanului. Închid ochii şi dintre frunzele verzi văd cum se desface o cărare pe care cobor desculţă la mare. Un vânt călduţ gâdilă frun­zele. Un foşnet lin piaptănă valurile şi spaţiul de dincolo de pleoape pare dintr-odată in­vadat de al­bas­tru. Albastru azur, ca apa care udă blând plajele din Bora Bora. Albastru cristalin, ca sticluţa aşezată pe masă, în faţa mea.
Trei ore şi jumătate de zbor şi încă pe atâtea petrecute în forfota aeropor­turilor, şi iată-mă aici, în lumina cafenie a unui bistro din splendidul şi însoritul Paris. După luni de căutări, bănuielile legate de nume, care m-au stârnit să îmi fac bagajul, mi s-au confirmat. Parfumurile Nicolas Dănilă sunt, într-adevăr, create de un ro­mân. Un român plecat din ţară cu decenii în urmă, care îşi spune acum povestea, topind franceza şi româna într-o limbă şoptită.

"Un parfum fără alergeni? Asta e imposibil!"

Parfum cu miros de copacLa Căstău, în anii tinereţii
 
Să ştii să miroşi e "un don naturel". De fapt, în meseria asta, nu cu nasul faci treaba, ci cu capul. Când a decis să creeze primul lui parfum, Nicolas ştia că, spre deosebire de toţi ceilalţi parfumeuri, are în plus avantajul faptului că e un economist, un matemati­cian şi un chimist foarte bun. Aşa că, înainte de orice, în 2003 a plecat în sudul Franţei, la Grasse, şi a propus unor companii de acolo să le facă un studiu prospectiv cu ce se va întâmpla în industria parfumu­rilor zece ani mai târziu. A făcut o matrice de 180 de variabile şi a descoperit două mari tendinţe pentru anii ce vor urma. Prima era că oamenii voiau din ce în ce mai mult produse naturale, nu din derivaţi de petrol, fiindcă suferinzii de alergii erau tot mai mulţi. A doua, că reglementaţia pri­vitoare la compoziţie va fi din ce în ce mai seve­ră. Când a fost gata, a vândut studiul cu 150.000 de euro la Guerlain, Kenzo, Givenchy şi Dior. Responsa­bilii au citit rezultatele şi l-au convocat într-un con­siliu să le explice ce e de făcut. "Trebuie să faceţi parfumuri fără alergeni!", le-a spus Nicolas. "Aşa ceva nu se poate!", i s-a răs­puns. "Dar va veni o lege când veţi fi obligaţi să pu­neţi pe cutie lista de alergeni!". Au zis: "Monsieur Danila, să fim serioşi!". Doi ani mai târziu, a ieşit legea, şi dorinţa de a crea el însuşi un parfum fără alergeni a început să-i dea târcoale. Tot atunci, într-o împrejurare fericită, l-a întâlnit pe Guy Robert, unul din cei mai mari parfumeuri ai lumii, căruia i-a mărturisit ambiţiile lui. "Asta e imposi­bil", a venit răs­punsul. "Dacă aţi reuşi măcar unul, ar fi re­voluţie în parfu­merie. Dar nu se poate!". Nu pa­siunea, nu simţurile l-au dus mai departe, ci tocmai dorinţa de a demon­stra imposibilul. Să faci un parfum fără alergeni, primul din lume? Adică să te baţi cu mărci ca Chanel, chiar acolo, în patria par­fumurilor? Putea exista vreun gând mai nebu­nesc? Dacă tot n-avea nimeni curajul să se arunce la aşa ceva, o să o facă el, Ni­colas Dănilă, un român.

Parfum pe inimă

Parfum cu miros de copacÎn laborator...
 
Un parfum bun e cel care depăşeşte ce ţi-ai ima­ginat. Trebuie să fie simplu şi totuşi să vibreze, să nu fie încărcat, dar totuşi să poarte cu el o poveste. Dar mai ales să fie capabil să creeze emoţie. Nicolas a ştiut că asta îşi doreşte încă de la început: un parfum care să adune la un loc toată splendoarea unui moment. S-a gândit la toate locurile importante prin care viaţa i-a purtat paşii. A închis apoi ochii şi a încercat să reconstituie din memorie aromele vremii şi ale întâmplărilor. Primele au venit cele mai vechi. Căstău, satul hunedorean al copilăriei lui şi praful de pe uliţa pe care alerga desculţ. Zama de mazăre verde şi cuptorul din curte în care uscau toamna prune. Dar mai ales mirosul lămâiţei din curtea casei. Un miros care nu putea să lipsească din primul parfum. Au venit apoi toate celelalte pe care le-a luat cu el o viaţă în­trea­gă: plaja din Bora Bora, după o grea des­păr­ţire, Orientul cu mirosul lui greu de oud, templele shin­toiste văzute cu logodnica japoneză, amintirea Uni­ver­sităţii Harvard îmbră­cată în iederă, călătoria în Australia şi ceaiul de yerba mate, băut în pă­durile amazoniene. Şapte locuri, cu şapte poveşti de viaţă. Veneau de-a valma, imagini, sunete şi gusturi, îl răvăşeau cu textura lor. Dar cel mai copleşitor e că toate aveau un miros.
Copilăria? Mirosea a părangină şi a peşte prins cu mâna în apele repezi.
Dragostea? A alge şi a pielea iubi­telor pe care putea să le recunoască şi cu ochii închişi.
Libertatea? Mirosea a vânt.

În căutarea moleculei pierdute

Parfum cu miros de copacFlacoanele cu parfum - veritabile bijuterii
 
Când ştii un pic de matematică, nu mai faci zece mii de combinaţii până nimereşti un miros. Faci doar zece sau douăzeci. Câştigi timp, cu alte cuvin­te. Uite aici. Acelaşi amestec la pro­centaj dife­rit dă un parfum diferit. Aceeaşi moleculă poa­te fi dextrogiră (roteşte planul de polarizare a luminii pe dreapta) sau levogiră (roteşte planul de polarizare spre stânga) şi atunci miroase de fiecare dată altfel. Şi Nicolas îmi întinde foile pe care a început să deseneze parfumul. Alde­hide, cetone, esteri, legături duble, valenţe libere. Mi-aş fi putut imagina orice, epru­bete cu mii de mirosuri, flacoane cu elixire parfu­mate şi un nez parfumeur care com­bină, pre­cum un alchimist din vechime, esenţele tari. Ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat e să aflu că un parfum poate fi întâi desenat, întocmai ca un crochiu, ca o bănuire a ce va fi ulterior. O adevărată lecţie de chimie, la care asist, aşe­zată alături de Nicolas, pe o bancă ferită din Jardin des Plantes. Aici, în acest colţ ferit de Paris, care miroase a toate minunile verzi de pe planetă, s-au născut şi parfu­murile lui. În lungile după-amieze călduroase, când sub lumina soarelui florile dau ce au mai bun din ele, Nicolas a mirosit, a calculat, a umplut caiete întregi de formule, în căutarea mole­culei perfecte. Un parfum obişnuit de marcă are doar 2% ingrediente naturale. Restul e petrol. Un parfum de lux, aşa cum voia să facă el, trebuia să aibă peste 60%. O singură problemă nu-i dădea pace: cu cât un parfum e mai natural, cu atât are mai mulţi alergeni. De pildă, esenţa naturală de trandafiri are peste 275 de mole­cule, dintre care vreo 20 sunt alergeni. Cum să le selectezi doar pe acelea care nu dau alergii ? Nimeni niciodată nu mai făcuse aşa ceva! Aşa că tot acolo, în caietul plin cu formule, Nicolas a gândit înainte de toate o tehnologie extrem de complicată, pentru care a obţinut şi un brevet.
Mai departe, rămânea doar partea frumoasă, par­tea aceea în care cumpăra flori, condimente şi rădă­cini, din care urma să extragă toată esenţa magică. Aşa a aflat că iasomia de Grasse dă molecule diferite faţă de cea din Maroc, că un trandafir franţuzesc nu miroase la fel cu unul din Turcia, că vanilia de Tahiti nu se compară cu alta de nicăieri. Că dacă vara e ploioasă, mirosul plantei e diferit faţă de cel dintr-o vară secetoasă. Că atunci când recolta e slabă în Haiti, vetiverul creşte de zece ori la preţ. Că irisul e cel mai scump din lume şi vine din Toscana. Că santalul vine din India, cedrul din Virginia, iar ambra, născută în intestinul de caşalot, e mai scumpă ca diamantele, poate ajun­ge la 100.000 de euro kilogramul. Că vânarea bale­nelor e interzisă de mult, dar că nimic nu-i îm­piedică pe aven­turieri să cutreiere pla­jele în căutarea bucăţilor cenuşii ca gu­dronul, cu miros parfumat şi înecăcios.
Ca să poţi alege ingredientele de top, când cum­peri, trebuie să ştii tot, exact ca la vinuri. Pro­venienţă, climă, anul re­coltei. Să ştii ce cauţi pentru notele de bază, pentru cele medii, pentru notele de vârf. Doar că şi aici, Nicolas a răsturnat cu totul obişnuinţele şi a combinat molecule stabile de santal, cedru şi oud, cu altele mai uşoare şi volatile, de ierburi, flori şi citri­ce, fără să mai respecte regula celor trei straturi. Rezultatul? Un parfum viu, reliefat, care dansează pe piele, care creşte şi descreşte în timpul zilei, în funcţie de mirosul fiecărui om, un parfum care se modifică după starea ta. Pe scurt, un parfum care nu miroase la fel pe două persoane. Un parfum alter­nativ, de creator. Nu-i mai rămânea decât să închidă esenţa într-un flacon.

Sticluţa apotecarului

Parfum cu miros de copacLa Paris, pe marginea Senei
 
Normandia, într-o zi de început de vară. La doar o oră şi jumătate de Paris, vremea îşi varsă supărarea pe parbrizul maşinii. Plouă şi stropii grei murdăresc lumina asta stranie, din nord, care acum un secol îi aduna laolaltă pe impresionişti. Pe aici, pe stradelele pietruite din Honfleur, altădată doar un sat pescăresc, au călcat pictorii Monet, Courbet şi Seurat şi, alături de ei, şi Baudelaire. Azi, cel mai bine păstrat port vechi al Normandiei găzduieşte şi una dintre cele mai importante uzine de condiţionare a parfumurilor, Cosmoluxe. Două linii semiautomate, câteva benzi de umplere şi mai multe mâini abile, în­mănuşate în alb, fac ca fiecare flacon de parfum să treacă pe rând, pentru a fi verificat cu grijă şi aşezat apoi în cutia lui de carton. Aici, în depozitul de 10.000 de mp al uzinei, sunt stocate şi cele doar 7000 de sticluţe din fiecare parfum creat de Nicolas. Exact ca tablourile de altădată ale impresioniştilor, fiecare sticluţă e numerotată exact, pe laterala ei. Pentru că fiecare sticluţă e o operă de artă în sine, al cărei autor e ni­meni altul decât Pierre Dinand, cel mai celebru de­signer de flacoane din lume, cel care a îmbrăcat în sticlă parfumuri legendare, ca Opium, de la Yves Saint Laurent, sau Eternity, de la Calvin Klein. Un obsedat de design, care şi-a dedicat viaţa găsirii recipientului per­fect pentru fiecare elixir, şi care pen­tru "Gră­dinile lui Aladin", cele şapte parfu­muri crea­te de Nicolas, a desenat câte o sticluţă dreptun­ghiu­lară, ca a vechilor apo­tecari. Şi a şi semnat-o, atât de mândru a fost de rezultat. Verde, galben, albastru, roşu, portocaliu, violet, negru - în explozia de culori ca un curcubeu, cele şapte flacoane te invită să le atingi, să-ţi laşi buricele dege­telor să urmărească încet conturul fiecărei frunze sculptate pe ele.

Cele şapte magnifice

Parfum cu miros de copacAlături de Pierre Dinand, cel mai celebru designer de flacoane din lume
 
E aproape seară de când stăm să vor­bim, şi pe masa din faţa noastră, într-o cutie neagră, stau aşezate cele şapte mag­ni­fice. Sunt testerele, mostre din splen­do­rile create de Nicolas, pe care mă învaţă să le miros pe rând, după tăria lor. La început, Asian Garden, cel mai uşor şi mai diafan dintre toate, mă loveşte ca o ploaie proas­pătă într-o pădure de bambus. Ginkgo Biloba, mentă, vetiver şi migdal chinezesc - e atât de frumos şi de crud, că te pierzi în visare cu ochii deschişi. Euro­pean Gar­den e altfel, mai cald, aprins de explozia de iasomie şi violete, îmbrăcate discret în anason, iris şi mosc. Provocator, senzual, ăsta e parfumul pe care Nicolas şi-a dorit cel mai mult să-l creeze. Parfumul pe care el însuşi îl poartă în unele zile, pentru că a pus în el şi Seringa, floarea de lămâiţă, care în vremea copilăriei transforma curtea bunicilor într-un capăt de rai. Şi apoi e sticluţa cu bulină albastră, Polynesian Garden. Flaconul în care a prins dragostea cu mirosul ei de vanilie. Când plouă la Paris, deşu­rubează căpăcelul flaconului, închide ochii şi se visează pe plajă în Bora Bora. Sau cea cu bulină galbenă, Amerindian Garden, cu miros de grep­frut şi ie­deră - probabil cel mai straniu parfum mirosit vreodată, care îşi schimbă mirosul la fiecare minut, strat după strat, dulce, lemnos, citric şi din nou de la capăt, sfidând orice obiş­nuinţă a unui afi­cionado. Iar acum, unul care vi s-ar potrivi dumnea­voastră, îmi zice Nicolas şi-mi întin­de sticluţa cu Ama­zonian Garden. Portocală, santal şi yerba mate, şterpelite din jungla adevăraţilor şa­mani. O "fier­tură" de alungat fierbinţeala, de adus dragostea şi vindecarea. Par­fum sălbatic de ama­zoană, despre care până şi di­rectorul de marke­ting de la în­tre­prinderea din Grasse a zis că, de când l-a miro­sit, nu mai poate purta altceva. Aboriginal Gar­den, parfumul de mâncat încet, cu linguriţa, e o vizită spre Aus­tralia, spre revăr­sarea ei de lapte, miere şi fructe dulci. Şi la final, cel mai tulburător din­tre toate, Ara­bian Gar­den, par­fumul cu oud înfăşurat în veti­ver, mis­terios şi greu, ca o catifea orien­tală.

În vitrină, la Ritz

Parfum cu miros de copac
 
În 2009, Nicolas şi-a scos, în sfârşit parfumul în lume. Îmbu­teliate, împache­tate în cutii sim­ple, care reproduceau un detaliu din tabloul Visul, al lui Douanier Rousseau, pregătite ca fetele de bal, Grădinile lui Nicolas şi-au întâm­pinat cumpă­rătorii în par­fu­meria La Rose Noir. Şi-au făcut loc în tot mai multe parfu­merii de nişă şi au ajuns şi în luxosul Bonmar­ché de pe Rive Gauche, faţă în faţă cu stan­dul Guerlain. Nicolas s-a bucurat, dar abia în ziua în care şi-a văzut parfu­mul în vitrina unui bou­tique al hotelului Ritz, a ştiut că e pe drumul cel bun. La Ritz nu intră oricine oricând. Uneori, stai pe lista de aşteptare ani în şir. El primise chiar o vitrină! O vitrină pătrată, care adăpostea un arbore ingenios construit, cu şapte ramuri pe care erau aşezate cele şapte parfumuri.
Când şi-a propus să creeze primul parfum fără alergeni, Nicolas a crezut că cel mai complicat e să descopere tehnologia. Nu-şi imagina atunci că, de fapt, cel mai greu e să spargi un sistem, să-ţi faci loc într-o industrie în care inovaţia ta poate deranja. Dacă ar vrea să se umple de bani, Nicolas ar putea face de mâine parfumuri normale. Nu vrea asta, ar însemna că tot efor­tul lui a fost în zadar. Preferă să aştepte şi să viseze cu ochii deschişi la ziua când inven­ţia lui va fi cunos­cută în lumea în­trea­gă şi toţi vor face parfumuri la fel. Până atunci, se bucură de fiecare dată când cineva se îndrăgosteşte de creaţiile lui. Nu sunt pentru oricine, ştie asta, ci doar pentru cei curajoşi. Pentru cei cu suflet de artist, care au cunoscut tot şi-acum vor altceva. Dar mai ales pentru doamnele care ştiu să-l poar­te ca pe un voal, care nici când se culcă singure nu se sfiesc să-şi pună câteva picături la încheie­turi, "la où l'on sent le coeur battre".

România, într-o picătură

Parfum cu miros de copac
 
La început, în primii ani când se întorcea în ţară, Ro­mânia îi dădea putere să meargă mai departe. Oricât de bine adaptat ar fi fost la Paris, oricât de mulţi prieteni ar fi avut acolo, România era altceva, era tărâmul sălbatic al libertăţii totale. Azi, în România, Nicolas ajunge din ce în ce mai rar. Uneori însă, e suficient să deschidă dulapul unde păstrează cu grijă pieptarul tatălui, pentru care s-au vândut demult o pereche de boi, şi chimirul pe care, ştiind că nu se mai întoarce, mamă-sa i l-a dat spre păstrare. Cărţile lui vechi, îngălbenite de ani, mai poartă încă între pagini mirosul păranginii presate în anii în care era licean şi învăţa pe dealuri, la umbra câte unui copac. Florile îi plăceau din copilă­rie, iar treaba asta cu parfumurile, pe lângă ambiţie, s-a născut şi din foarte mult dor. În ziua în care, lucrând la European Garden, a refuzat zece probe de parfum şi le-a trimis înapoi la laborator doar pentru că nu reuşeau să prindă exact mirosul lămâiţei din copilăria lui, a înţe­les şi că ce face el de fapt e să caute portiţa aceea secretă care-l întoarce în timp. O fisură în realitate, care l-ar putea face să rede­vină copil. De fapt, Nicolas ar fi vrut să fie scriitor. Ar fi vrut să-şi scrie povestea vieţii sau povestea vieţilor lui, fiindcă el, de fapt, s-a născut de mai multe ori. Prima oară, în dimineaţa aceea de octombrie cu soare magnific, când babele le-au prezis Anei şi lui Vasile din Căstău că fiul lor va avea mult noroc în viaţă. A doua oară, când o ţi­gan­că bătrână i s-a uitat în palmă şi i-a ghicit că o să se ia cu o franţuzoaică. Mai târziu, la 20 de ani, când a plecat cu bursă să facă Politehnica la Paris. Şi apoi, cu fiecare nouă iubire şi cu fiecare din cei cinci copii care s-au născut. Cu fiecare nouă schimbare în carieră, dar mai ales acum, în ultimii ani, cu intrarea lui în lumea parfumeriei. O întorsătură a destinului, care l-a rebotezat fran­cez. Ar fi vrut să pună toate astea într-o carte. Dar fiindcă n-a putut să o scrie cu cuvinte, a decis să o scrie cu un miros.

Acordul perfect

Parfum cu miros de copacParisul, înecat în miresme de flori (Foto: 123RF)
 
Profesor, cercetător, inventator, economist şi stra­teg - pe CV-ul lui Nicolas poţi găsi orice, numai «visător» nu. Şi cu toate astea, e cuvântul care l-a «îm­brăcat» cel mai bine o viaţă întreagă. Acum, Ni­colas visează la Secretul fericirii. Un parfum al cărui titlu e deja înregistrat. Nu, nu e găselniţă de marke­ting, e tot ştiinţă, e chimia care îl pasionează atât şi bucuria de a găsi acele molecule grele, aproape im­posibil de stabilizat, cu efect direct asupra serotoni­nei. Ar vrea un parfum care să-ţi dea instant bucurie pentru că ştie că, dacă nu înveţi şi să fii fericit, orice ai învăţa în viaţă e de prisos. Poate de aia, de-a lun­gul anilor, bucuriile lui au fost mereu mai multe decât ale altora. Doar timpul nu e niciodată destul pentru toate lucrurile care îi umplu lui inima: cititul şi fil­mele, întâlnirile cu cei cinci copii ai lui, înghe­ţata Berthillon de pe Île de la Cité, sportul, arta plas­tică sau plimbările cu iubita, până seara, târziu.
Nu l-a găsit, dar caută încă acordul perfect, com­bi­naţia aceea fericită de molecule, care să te ridice trei centimetri de la pământ. Un parfum cu miros de copac, care să sfideze gravitaţia şi mişcările ceasului. Un miros care să facă timpul să stea în loc.