Cum se schimbă oamenii. Relaţiile şi neuroplasticitatea în psihoterapie

 

Editori: Marion Solomon şi Daniel J. Siegel
Cum se schimbă oamenii. Relaţiile şi neuroplasticitatea în psihoterapie
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Ioana Mihalache

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Daniel J. Siegel este un renumit specialist în educaţie şi psihiatrie, profesor la Universitatea din California, director al centrului de cercetare Mindful Awareness din cadrul aceleiaşi universităţi şi director executiv al centrului educaţional Mindsight Institute. Este un pionier al domeniului de studiu numit neurobiologie interpersonală (The Developing Mind, 1999), un domeniu multidisciplinar la care contribuie stiinţe precum: psihologia, antropologia, biologia, ştiinţele cognitive, psihopatologia, psihiatria, neurobiologia, lingvistica, matematica, fizica, teoria sistemelor şi altele. Sub umbrela neurobiologiei interpersonale, Daniel Siegel a promovat conceptul de "mindsight" (oglindirea minţii), o nouă abordare - bazată pe mindfulness - în sănătatea mintală, care are ca idee centrală "integrarea" atât la nivel intrapsihic, cât şi interpersonal. în plan psihologic, dar şi al bazei neurobiologice. Este unul dintre puţinii psihiatrii care au propus o definiţie comprehensivă a minţii (Mindsight, 2010).

Este tatăl a doi copii trecuţi de adolescenţă şi autor al mai multor lucrări celebre adresate părinţilor şi specialiştilor. Dr. Daniel J. Siegel întâlneşte frecvent părinţi şi profesionişti din toată lumea datorită conferinţelor şi atelierelor pe care le susţine.

Copiii mei mă întreba de ce îmi place atât de mult să fiu profesor, iar eu le răspund că am mereu ceva de învăţat atunci când relaţionez cu ceilalţi într-o experienţă educativă. Cred că este important să ne asumăm acest statut de oameni care învaţă cât trăiesc. Dacă înţelegem perspectiva altei persoane în timpul unei etape în dezvoltare, o vom parcurge cu bine, continuând să creştem. (Daniel J. Siegel, Vâltoarea minţii)

Dintre lucrările sale:

Pentru publicul larg:
Parentaj sensibil şi inteligent: Să ne înţelegem pe noi înşine pentru a creşte copii fericiţi (Editura Herald, 2013).
Vâltoarea minţii: Puterea şi rolul transformărilor cerebrale în adolescenţă (Editura Herald, 2014).
The Whole-Brain Child: 12 Revolutionary Strategies to Nurture Your Child's Developing Mind (Creierul copilului tău: douăsprezece strategii revoluţionare de dezvoltare unitară a creierului copilului tău, ed. For You, 2014).
Mind: A Journey to the Heart of Being Human (2017).
Aware: The Science and Practice of Presence -The Groundbreaking Meditation Practice (2018) (în curs de apariţie la Editura Herald).

Pentru specialişti:
Pocket Guide to Interpersonal Neurobiology: An Integrative Handbook of the Mind (2013).
Mindsight: The New Science of Personal Transformation (Mindsight: noua ştiinţă a transformării personale, Editura Herald, 2018).
The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are (2001).
The Mindful Brain: Reflectionand Attunement in the Cultivation of Well-Being (Mindfulness şi neurobiologie, Editura Herald,2016).

*

Dr. Marion Solomon este psihanalist, profesor al UCLA, Department of Humanities, Sciences and Social Sciences şi al American Behavioral Studies Institute din Beverly Hills. Este cofondatoare a Lifespan Learning Institute (www.lifespanlearn.org), dedicat formării specialiştilor şi cercetării în terapia individuală, de grup şi de familie. Dr. Solomon este membru al American Psychoanalytic Association, analist cercetător al American Academy of Psychoanalysis, dar şi membru important al altor asociaţii profesionale de psihoterapie naţionale.
A editat numeroase lucrări ştiinţifice şi de popularizare a psihologiei şi este autoarea următoarelor titluri: Lean on Me: The Power of Positive Dependency in Intimate Relationships; Narcissism and Intimacy: Love and Marriage in an Age of Confusion şi co-autor al Love and War in Intimate Relationships.

*

Indiferent de orientarea clinică şi de stil, psihoterapia reprezintă un proces ce se creează în fiecare moment între client şi terapeut. Editată de doi psihoterapeuţi, autori şi editori de renume, Daniel J. Siegel şi Marion Solomon, Cum se schimbă oamenii explorează în profunzime complexele resorturi ale ataşamentului, creierului, minţii şi corpului pentru a ne oferi o imagine cât mai completă a schimbării care apare în psihoterapie. Autorii ale căror scrieri sunt adunate în această lucrare, bazându-se pe descoperiri ştiinţifice de ultima oră din domeniul neuropsihologiei şi al altor ştiinţe ale creierului, au reuşit să ne redea prin formulări accesibile şi într-un stil fascinant teoriile personale care informează practica lor clinică. Iar rezultatul este un mare tezaur de resurse pentru orice profesionist care ajută la schimbarea în mai bine a oamenilor.

Domeniile vizate de autori pentru a ilustra schimbarea cuprind terapia individuală, lucrul cu copiii, terapia de cuplu şi lucrul cu corpul în psihoterapie.

"Fiecare capitol [...], fiecare terapeut - şi cu toţii sunt maeştrii ai terapiei - exprimă travaliul individual ocazionat de confruntarea cu întrebarea cum apare schimbarea în terapie şi cum să dai sens unui proces de schimbare care nu poate fi înţeles decât din experienţă şi care nu se lasă pus în cuvinte. Şi totuşi ceva special se întâmplă pe măsură ce citeşti cuvintele lor: realizarea autenticităţii relaţiei dintre tine şi scriitor, o experienţă diadică emergentă care devine tot mai cuprinzătoare şi depăşeşte limitele limbajului şi al simbolurilor. Este o stare diadică care îţi oferă o nouă claritate, a înţelegerii tot mai complexe a ceva ce ai ştiut dintotdeauna, dar nu ştiai că ştii." (Ed Tronick, Ph.D, Profesor Emerit de Psihologie, University of Massachusetts, director al Child Development Unit)

Fragment
Dincolo de cuvinte
Perspectiva terapiei senzoriomotorii
de Pat Ogden

Schimburile nonverbale constituie esenţa oricărei relaţii. Etologii evidenţiază semnificaţia comportamentelor animalelor care comunică o invitaţie către ceilalţi membri ai speciei pentru anumite activităţi cum ar fi jocul, interacţiunea sexuală sau lupta. Cercetătorii din domeniul pediatriei subliniază comunicarea bazată pe interacţiunea corporală dintre bebeluşi şi figurile de ataşament, interacţiune ce generează capacitatea de reglare a afectului, memoria procedurală şi multe altele. În mod similar, dialogurile implicite trăite şi puse în scenă alături de cele verbale în cadrul şedinţei de terapie sunt din ce în ce mai studiate, fiind considerate un factor esenţial care determină schimbarea terapeutică. Se consideră că acţiunea terapeutică înseamnă cu mult mai mult decât a-i înţelege pe pacienţi şi a le interpreta comportamentele. Ea cuprinde, de fapt, participarea la şi concentrarea asupra conţinuturilor ce răzbat de dincolo de cuvinte, reflectate vizibil în gesturi, postură, prozodie, expresii faciale, privire şi aşa mai departe.

Modelele afective cu bază corporală iau în considerare caracterul dominant al "sinelui implicit" în raport cu "sinele explicit" verbal (Schore, 2009, 2010, 2011; Schore & Schore, 2007). Sinele inconştient implicit poate fi conceptualizat ca având de-a face nu numai cu stările de conflict şi cu durerea emoţională, ci şi cu răspunsurile pozitive sau adaptative. Se consideră, în prezent, că inconştientul îndeplineşte "funcţii adaptive mult mai ample" decât "funcţia primară de apărare şi reprimare" (Cortina & Liotti, 2007, p. 211).

Sinele implicit se formează în timpul interacţiunilor rapide nonverbale, desfăşurate în fiecare clipă, dintre bebeluşi şi părinţi. În cadrul unei relaţii de ataşament sigur, bebeluşii învaţă să repete acţiunile care catalizează obţinerea răspunsului dorit din partea figurilor de ataşament şi devin tot mai eficienţi în a transmite semnale şi în a recepţiona răspunsuri nonverbale (Brazelton, 1989; Schore, 1994; Siegel, 1999; Stern, 1985, Tronick, 2007). Tronick (2007, 2011) afirmă că mişcările şi postura denotă clar semnificaţia pe care bebeluşii o atribuie interacţiunilor cu figurile de ataşament. Unul dintre filmele realizate de către autor surprinde un bebeluş care îşi trage mama de păr, iar aceasta reacţionează printr-un scurt moment de furie. Bebeluşul răspunde prin a-şi ridica braţele pentru a-şi apăra faţa - un gest de protecţie. Aparent, copilul interpretează furia mamei ca pe o ameninţare. Furia ei este însă una de moment, iar mama caută să remedieze rapid ruptura în comunicare; ea depune toate eforturile necesare pentru a restabili legătura şi jocul cu bebeluşul. În cele din urmă, copilul coboară braţele, se relaxează şi zâmbeşte. Prin contrast, în cazul unui ataşament nesigur, pruncul poate fi lăsat vreme îndelungată imersat în stări afective dereglate, în care mama încearcă foarte puţin sau deloc să repare relaţia prin interacţiuni directe; în alte situaţii, copilul poate fi speriat, abuzat şi/sau neglijat de către figurile de ataşament, toate aceste acţiuni conducând la formarea unui ataşament dezorganizat (Lyons-Ruth, Bronfman & Parsons, 1999). În astfel de cazuri, mecanismele de reglare a afectului nu se dezvoltă optim, comportamentele de angajament social, semnalizare nonverbală şi căutare a apropierii sunt compromise, iar semnalele nonverbale transmise de către bebeluş pot fi neclare sau contradictorii.

Cu toate că "naraţiunea somatică" se situează, de obicei, dincolo de limitele minţii conştiente, ea anticipează permanent viitorul şi determină în mod profund comportamentul. Capitolul de faţă subliniază centralitatea proceselor implicite în comportamentul uman, precum şi semnificaţia comportamentelor nonverbale din cadrul şedinţei de terapie. Intervenţiile integrate centrate asupra corpului, de tip mindfulness (body-based embedded mindfulness interventions), care abordează direct indicatorii fizici vizibili ai sinelui implicit din cadrul contextului interpersonal al diadei terapeutice, sunt prezentate ca o modalitate de a altera naraţiunea somatică şi de a schimba sinele implicit.

Cunoaşterea relaţională implicită

Prin intermediul interacţiunilor cu părinţii cu încărcătură afectivă atât pozitivă, cât şi negativă, copilul dobândeşte "o cunoaştere relaţională implicită" - el învaţă, aşadar, "cum să facă diverse lucruri alături de ceilalţi" (Lyons-Ruth, 1998). Lipsită de descrieri verbale sau de înţelegere conştientă, cunoaşterea relaţională implicită ne arată, într-o manieră profundă, cum să "fim" în relaţie; ne învaţă ce semnale vocale, expresii şi acţiuni vor fi primite sau respinse de către cei din jur, precum şi la ce anume să ne aşteptăm în cadrul unei relaţii. Lyons-Ruth remarcă faptul că, deşi cunoaşterea relaţională implicită este procedurală, ea este în mod esenţial diferită de ceea ce numim, în general, cunoaştere procedurală (de exemplu, cum să conduci maşina). Acţiunile procedurale care au legătură cu acest tip de cunoaştere sunt însoţite de emoţii şi percepţii conştiente sau inconştiente care îşi au rădăcinile în trecut. Acestea se desfăşoară pe pilot automat - nu trebuie să ne gândim la ce anume facem, ca şi atunci când conducem maşina sau când tastăm aceste cuvinte - sau când postura, expresiile faciale şi gesturile ni se schimbă automat atunci când interacţionăm cu figurile de ataşament.

Cu toate că nu dispunem de cuvinte prin care să descriem interacţiunile timpurii sau pe cele formative uitate cu figurile noastre de ataşament, naraţiunea somatică este cea care spune povestea cunoaşterii relaţionale implicite şi a predicţiilor implicite. Atunci când terapeutul lui Suzi a complimentat-o pentru noua ei ţinută vestimentară, Suzi n-a mai stat cu spatele drept, a lăsat capul în jos, a coborât umerii şi s-a tras mai în spate în scaun. Cu toate acestea, Suzi nu a fost conştientă de aceste secvenţe de acţiune care reflectau modul în care ea îşi apreciază sinele implicit şi a fost şocată, întrebându-se de ce se simte dintr-o dată temătoare, deşi o clipă mai devreme se simţise bine. Studiile demonstrează faptul că persoanele care suferă de tulburare de stres posttraumatic (TSPT) tind să reacţioneze negativ la complimente (Frewen, Neufeld, Stevent & Lanius, 2010), iar reacţia lui Suzi a părut să reflecte ruşinea pe care ea o simţea (dar despre care nu putea vorbi şi de care nu era conştientă), precum şi trauma pe care o suferise în relaţie cu tatăl ei, pe măsură ce începuse să se maturizeze şi să devină o tânără atrăgătoare.

Bromberg afirmă următoarele: "Atunci când continuitatea sinelui pare ameninţată, mintea [şi corpul] îşi extind, din raţiuni adaptive, sfera de cuprindere dincolo de momentul prezent, transformând viitorul într-o versiune a pericolului din trecut" (2006, p. 5). Suzi a asociat, inconştient, complimentele cu abuzul, transformând interacţiunile viitoare cu terapeutul ei într-unele periculoase, caracterizate de ruşine faţă de cele întâmplate în trecut şi teamă faţă de ceea ce pacienta a prevăzut, implicit, că se va întâmpla pe viitor în relaţia cu terapeutul ei. Secvenţe de acţiune cum sunt cele manifestate de Suzi transmit predicţii, aşteptări, intenţii, atitudini, emoţii şi semnificaţii implicite celorlalţi.

Cunoaşterea implicită de sine

Sentimentul nostru de sine este determinat atât de povestea pe care ne-o spunem nouă înşine pe cale verbală, cât şi de povestea pe care ne-o spunem nonverbal, prin capacităţile noastre de reglare a afectului şi prin alte comportamente reflexive automate, cum ar fi postura corpului şi mişcările. Numeroase studii demonstrează impactul posturii şi al altor acţiuni fizice asupra experienţei şi percepţiei de sine. Participanţii la teste, care au primit veşti bune, dar stăteau cu umerii căzuţi şi spatele semi-aplecat au declarat că se simt mai puţin mulţumiţi de ei înşişi decât participanţii care au primit aceleaşi veşti, dar stăteau cu spatele drept (Stepper & Strack, 1993). Schnall şi Laird (2003) au demonstrat faptul că participanţii care au exersat posturi şi expresii faciale asociate cu sentimente precum tristeţea, bucuria sau furia erau mai predispuşi la a-şi aminti evenimente din trecut cu o valenţă emoţională asemănătoare cu cea exersată, chiar dacă la momentul respectiv nu mai stăteau în acea postură. În mod similar, Dijkstra, Kaschak şi Zwaann (2006) au arătat că, atunci când participanţii abordau o anumită postură, aceştia erau predispuşi la a-şi aminti acele momente şi trăiri în care postura respectivă fusese operaţională. Postura lui Suzi, cu umerii căzuţi şi adusă de spate, îi transmitea pacientei o semnificaţie implicită cu privire la ea însăşi. Postura părea să îi reducă stima de sine şi să contribuie la, dacă nu chiar să îi inducă, sentimente de ruşine, neajutorare şi teamă asociate cu trecutul. În comportamentul prezent al pacientului sunt readuse la viaţă secvenţe de acţiune asociate cu trecutul, chiar şi în contextul unei alianţe terapeutice "sigure". În mod evident, sinele implicit este ameninţat de ceea ce ar putea ameninţa siguranţa percepută a tiparelor familiare inerente atât cunoaşterii relaţionale, cât şi cunoaşterii de sine. Semnificaţiile experienţelor din trecut se pot manifesta prin contractarea sau chiar prăbuşirea corpului, cum s-a întâmplat în cazul lui Suzi, precum şi prin perturbarea unui sistem nervos în sine dereglat, tensiune la nivelul laringelui şi voce gâtuită, elemente ce reflectă pierderea angajamentului social, prin evitarea contactului vizual sau prin blocarea privirii. Din asemenea comportamente nonverbale reiese cu claritate faptul că sinele implicit al pacientului prezice faptul că în viitor se vor repeta ruşinea şi pericolul care s-au produs în trecut, indiferent cât de puternic ar respinge sinele explicit această poziţie şi oricât s-ar strădui să descrie viitorul ca fiind diferit de trecut.

Funcţiile comportamentului nonverbal

Gesturile caracteristice, posturile habituale şi secvenţele de acţiuni reflectă şi menţin semnificaţiile şi predicţiile de lungă durată. Ele reflectă distorsiunile (biases) emoţionale persistente (de exemplu, postura cu pieptul în faţă şi încordarea părţii superioare a trunchiului pot contribui la instalarea furiei cronice, în vreme ce umerii căzuţi şi capul aplecat contribuie la instalarea sentimentului de tristeţe sau durere) şi convingerile (de exemplu, încordarea generală, mişcările rapide şi concentrate şi o postură dreaptă sprijină toate efortul de a munci din greu şi pot indica o convingere de tipul "Pentru a fi iubit, trebuie să realizez cât mai mult în viaţă"). Comportamentele nonverbale îndeplinesc multe funcţii pe lângă aceea de anticipare a viitorului, inclusiv reglarea afectului, exprimarea şi comunicarea emoţională şi semnalarea înclinaţiei pentru sau a aversiunii faţă de anumite activităţi şi interacţiuni. Aceste comportamente pot constitui secvenţe persistente de acţiuni, cum ar fi umerii permanent căzuţi, sau expresii şi gesturi trecătoare, cum ar fi a face ochii mici pentru o clipă.

Comportamentele nonverbale reglează schimburile aici-şi-acum dintre oameni: intonaţia vocii sau întoarcerea gânditoare a privirii poate indica faptul că vorbitorul are mai multe de spus; încordarea corpului şi ridicarea bărbiei pot transmite un mesaj de tipul "rămâi la distanţă", în timp ce capul plecat şi uşoara aplecare în faţă a corpului pot semnala conformarea şi supunerea. Mesajele verbale pot fi întărite sau subliniate prin gesturi sau posturi fizice, cum ar fi oftatul adânc şi capul întors în cazul unui pacient care îşi descrie starea depresivă. Comportamentele nonverbale pot ameliora un mesaj verbal sau îl pot face mai uşor de recepţionat, cum a fost zâmbetul dezarmant şi uşoara aplecare în faţă în cazul unei paciente care tocmai îmi spunea cât de furioasă este pe mine.

Această comunicare somatică implicită poate fi menită să declanşeze o reacţie anume din partea terapeutului. Un pacient a reacţionat prin a face ochii mici, a-şi încorda pieptul, a se încrunta uşor şi a întoarce privirea, atunci când i-am pus o întrebare în legătură cu o relaţie despre care nu dorea să discute, efectiv transmiţându-mi că şi-ar dori să abandonez subiectul respectiv. Mesajele verbale şi nonverbale se pot, de asemenea, contrazice şi pot căuta fie să ascundă anumite aspecte ale experienţei interioare, fie să le dezvăluie. O pacientă îmi poate spune că se simte bine, în timp ce strânge din umeri şi se încruntă, iar alt pacient poate zâmbi în timp ce îmi povesteşte despre durerea sa. Observăm deseori semnele manifestării unor părţi disociate ale sinelui în indicatori nonverbali simultani sau secvenţiali aflaţi în conflict, ca atunci când un pacient a întins braţul pentru a da mâna cu mine, în timp ce se trăgea, de fapt, mai în spate.

Comunicarea nonverbală poate fi intenţionată sau neintenţionată, conştientă sau inconştientă, clară sau confuză. Aceste manifestări pot reprezenta un sine implicit unificat sau pot denota contradicţii între părţile disociate ale sinelui. Manifestările inconştiente, neintenţionate şi involuntare prezintă cel mai mare interes pentru psihoterapeuţi, întrucât tind să indice elementele aflate dincolo de suprafaţă şi dincolo de cuvinte şi să scoată la iveală comportamente ce reflectă şi susţin sinele implicit sau implicite. Dansul care se desfăşoară în cadrul relaţiei şi care cuprinde şi răspunsurile inconştiente ale terapeutului (generate de sinele implicit al acestuia) la expresiile sinelui implicit al pacientului constituie esenţa terapiei.

Bromberg afirmă faptul că "drumul spre inconştientul pacientului este trasat întotdeauna într-o manieră nonliniară prin propria participare inconştientă [a terapeutului] la construcţia acestui drum, în timp ce terapeutul este angajat, în mod conştient, într-un fel sau altul, într-o interacţiune cu o parte diferită a sinelui pacientului" (2006, p. 43). Împreună cu naraţiunea verbală, encodarea şi decodarea inconştientă se produc în cadrul unei conversaţii nonverbale pline de sens dintre sinele implicit al terapeutului şi cel al pacientului. Encodarea "presupune capacitatea de a emite mesaje nonverbale adecvate cu privire la propriile nevoi, sentimente şi gânduri", iar decodarea "presupune capacitatea de a detecta, de a percepe adecvat, de a înţelege şi de a reacţiona corespunzător la exprimarea nonverbală a altei persoane cu privire la propriile nevoi, interacţiuni, sentimente, gânduri, roluri sociale" (Schachner, Shaver & Mikulincer, 2005, p. 148). Procesul interactiv permanent de encodare şi decodare determină ce anume se va întâmpla în cadrul relaţiei, fără intenţii sau gândire conştientă. Este de remarcat faptul că atât sinele implicit al pacientului, cât şi al terapeutului sunt implicate în acest dans.

Indicatorii nonverbali în tratament

Kurtz afirmă faptul că psihoterapeuţii ar trebui să urmărească permanent manifestările nonverbale pe care autorul le numeşte "indicatori" şi îi defineşte ca "un fragment dintr-un comportament sau un element de stil, sau orice altceva care sugerează [...] o conexiune cu structura de caracter, cu amintirile timpurii sau cu anumite emoţii [inconştiente]", mai cu seamă acele manifestări care reflectă şi susţin predicţiile "protective, supra-generalizate şi demodate" (2010, p. 110). Aşadar, nu orice manifestare nonverbală constituie un indicator. Spre exemplu, a întinde mâna pentru a lua ceaşca de ceai sau a-şi da părul de pe frunte nu reprezintă, de obicei, indicatori. Indicatorii sunt acele comportamente nonverbale care îl ajută pe terapeut (în mod implicit şi explicit) să "formuleze ipoteze despre client: ce fel de convingeri implicite exprimă acestea şi ce fel de situaţii timpurii de viaţă ar putea sta la baza acestor tipare şi convingeri" (p. 127).

Indicatorii cuprind atât indiciile încărcate afectiv care amintesc de interacţiunile din cadrul relaţiei de ataşament timpuriu şi care determină mişcările, posturile, gesturile, prozodia şi expresiile faciale ale copilului, precum şi cele care reflectă activarea dereglată [a sistemului nervos] şi mecanismele defensive animalice declanşate în raport cu trauma. Terapeutul intenţionează să aducă în prezent, în cadrul şedinţei de terapie, experienţa acestor indicatori. Terapia trebuie să "activeze aceste nişe profunde, subcorticale, din mintea noastră subconştientă, unde sălăşluiesc afectele, unde este depozitată trauma şi unde au fost stocate tiparele implicite de ataşament" (Lapides, 2010, p. 9). Activarea acestor elemente presupune mai degrabă existenţa unei rezonanţe şi interacţiuni afective de la emisferă dreaptă la emisferă dreaptă, decât a unei abordări de natură cognitivă, analitică sau interpretativă (cf. Schore, 1994, 2003, 2009, 2012).

Indicatorii care pot fi reperaţi conştient de către terapeut sau pacient pot fi exploraţi în mod explicit, împreună cu afectul asociat, chiar şi atunci când conţinutul reprezentat de aceşti indicatori rămâne inconştient. Grigsby şi Stevens afirmă faptul că a recunoaşte indicatorii şi a întrerupe comportamentele automate constituie o abilitate mai promiţătoare decât aceea de a putea discuta despre ce anume s-a petrecut iniţial pentru a duce la apariţia acelor indicatori şi comportamente: "A discuta despre evenimente de demult [...] sau a discuta despre idei şi informaţii cu pacientul [...] poate constitui, cel mult, un mijloc indirect de perturbare a comportamentelor în care oamenii se angajează în mod rutinier" (2000, p. 361). Se poate să nu fie suficient ca pacientul să ajungă la anumite revelaţii fără să se producă şi schimbarea secvenţelor procedurale de acţiune. Există, în mod esenţial, două modalităţi de învăţare procedurală implicită care pot fi abordate în terapie: "Prima este aceea de [...] a observa mai degrabă decât a interpreta ce anume se petrece şi de a atrage, în mod repetat, atenţia asupra acelui lucru. Această acţiune în sine tinde să perturbe caracterul automat al exprimării obişnuite a învăţării procedurale. A doua tactică terapeutică este lansarea în activităţi care perturbă în mod direct ceea ce a fost învăţat în manieră procedurală" (p. 325).

A asculta naraţiunea somatică în acelaşi timp cu naraţiunea verbală stimulează în mod natural curiozitatea şi abilitatea de conştientizare a indicatorilor nonverbali. Terapeutul şi clientul perturbă împreună caracterul automat al acestor indicatori în clipa când devin conştienţi de aceşti indicatori, "nu ca şi cum ar fi o boală sau ceva de care trebuie să scapi, ci într-un efort de a-l ajuta pe pacient să devină conştient de modul în care experienţele sunt gestionate şi în care capacitatea pentru experienţă poate fi extinsă" (Kurtz, 1990, p. 111). Trebuie remarcat faptul că noţiunea generală de atenţie mindful care presupune a fi receptiv la orice elemente din câmpul vizual al ochiului minţii diferă de noţiunea de atenţie mindful îndreptată în mod specific asupra indicatorilor nonverbali. În loc de a permite atenţiei pacienţilor să se îndrepte în mod aleatoriu asupra oricăror emoţii, amintiri, gânduri sau acţiuni fizice care s-ar putea produce, terapeuţii utilizează "conştientizarea direcţionată a momentului prezent" (directed mindfulness) pentru a ghida conştiinţa pacientului înspre reperarea anumitor indicatori care constituie punctul de plecare în explorarea sinelui implicit (Ogden, 2007, 2009).

Trăirea conştientă a momentului prezent (mindfulness) este abordată nu ca o activitate solitară, desfăşurată în limitele minţii unui singur individ, ci integrată în dansul verbal şi nonverbal dintre pacient şi terapeut (Ogden, 2014). Terapeuţii observă, mai întâi, comportamentele nonverbale ale clienţilor lor şi le cer acestora să devină conştienţi de acţiunile pe care aleg să le întreprindă, de posturile, expresiile şi ceilalţi indicatori nonverbali care se manifestă în momentul prezent în cadrul şedinţei de terapie. Pe măsură ce clienţii devin conştienţi (mindful) cu privire la propriile comportamente nonverbale, li se cere să-şi descrie şi verbal peisajul interior - emoţiile, gândurile, imaginile, amintirile şi senzaţiile. Terapeuţii sunt invitaţi să ia parte la călătoriile interioare ale clienţilor, experimentând prin intermediul experienţei celuilalt scenariile variate şi trăind multiplele semnificaţii. Prin conştientizarea relaţională integrată de tip mindfulness, conştientizarea momentului prezent (awareness of the present moment) este împărtăşită, mutuală şi reglată interactiv.

Secţiunile următoare ale articolului de faţă ilustrează, pe de o parte, câţiva indicatori somatici de bază care se pot dovedi semnificativi în practica clinică, iar, pe de altă parte, descriu utilizarea conştientizării relaţionale integrate prin intermediul căreia pot fi descoperite nuanţele indicatorilor şi poate fi alterată naraţiunea somatică din cadrul relaţiei terapeutice. Se observă indicatori ai sinelui implicit, se întrerup secvenţele care nu mai sunt utile şi se iniţiază acţiuni noi.

Este important pentru cititor să reţină următoarea idee: intervenţiile specifice decurg spontan din ceea ce transpare experienţial şi implicit în cadrul diadei terapeutice. Philip Bromberg afirmă faptul că, în mod absolut caracteristic, el nu "plănuieşte" dinainte ce anume va face sau va spune în cadrul şedinţei de terapie, ci mai degrabă "se trezeşte" făcând sau spunând anumite lucruri care se ivesc spontan din interiorul relaţiei (comunicare personală din data de 21 decembrie 2010). Cuvintele şi acţiunile terapeutului nu constituie tehnici premeditate sau generice, ci mai degrabă răspunsuri emergente la ceea ce transpare aici-şi-acum între el şi pacient. În descrierea propriei mele munci, pe care urmează să o prezint în cadrul articolului de faţă, intervenţiile mele "au venit la mine" într-un mod la fel de neaşteptat, izvorâte din ceea ce s-a petrecut în interiorul relaţiei. Cu toate că pot explica raţiunea teoretică din spatele acestor intervenţii, şi o voi şi face, ele nu au fost nici premeditate, nici gândite în prealabil. Cu toate că aceste intervenţii reprezintă, în principiu, "nişte tehnici", ele nu au un caracter generic. Intervenţiile nu se produc niciodată de două ori în manieră identică, ci apar în mod natural şi neaşteptat în momentul în care atât terapeutul, cât şi pacientul se simt reciproc în mod subiectiv. Cu alte cuvinte, ei îşi comunică responsivitatea somatică şi afectivă la experienţa care se produce în interiorul relaţiei lor şi care nu este procesată cognitiv, ci cunoscută implicit.

Este nevoie de intenţie, experienţă şi practică pentru ca un terapeut să "ştie" care manifestări nonverbale constituie indicatori şi care nu. Această "cunoaştere" nu este de natură cognitivă. Terapeutul se simte mai degrabă atras de o manifestare nonverbală specifică şi, cel mai adesea, nu realizează de ce. De obicei, anumite descoperiri ulterioare din şedinţele de terapie vor demonstra faptul că acea manifestare a reprezentat un indicator semnificativ al traumei şi al istoriei de ataşament care reflectă şi susţine sinele implicit.

În secţiunile următoare sunt descrişi indicatori ai sinelui implicit şi exemple despre cum se poate lucra cu aceştia în terapie: prozodia, contactul vizual, expresiile faciale, mişcările premergătoare acţiunii, mişcările braţelor, locomoţia, postura şi căutarea proximităţii. În mod evident, lista nu este nici pe departe exhaustivă şi mulţi dintre indicatorii sinelui implicit au fost omişi: unghiul şi mişcarea la nivelul pelvisului; înclinarea capului şi modul în care acesta stă aşezat pe gât şi pe umeri; unghiul, pronaţia sau supinaţia picioarelor şi felul în care tălpile apasă pe sol în timpul mersului; încordarea la nivelul genunchilor sau al altor încheieturi; felul cum atârnă braţele din umeri; amploarea mişcărilor anumitor părţi ale corpului; tiparele de respiraţie şi tremuratul şi scuturatul involuntar, reacţii avute adesea de persoanele cu TSPT - aceştia constituind doar o parte din indicatori (cf. Ogden, Minton & Pain, 2006; Ogden & Fisher, 2015).