Pe Pământ suntem strălucitori o clipă

 

Ocean Vuong
Pe Pământ suntem strălucitori o clipă
Editura Storia Books, 2019
traducere din limba engleză de Ioana-Miruna Voiculescu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Ocean Vuong este autorul romanului de debut Pe pământ, suntem strălucitori o clipă publicat de Penguin Press (2019) şi în curs de apariţie în 24 de limbi. A mai scris o colecţie de poezii foarte bine primită de critică, Night Sky with Exit Wounds, aflată pe lista celor mai bune 10 cărţi recomandate de New York Times, câştigătoare a T.S. Eliot Prize, Whiting Award, Thom Gunn şi a Premiului Forward pentru cea mai bună colecţie de debut. Bursier Ruth Lilly, din partea Poetry Foundation, Vuong a mai câştigat, printre altele, burse oferite de Lannan Foundation, Civitella Ranieri Foundation, Elizabeth George Foundation, Academy of American Poets şi Pushcart Prize.

Scrierile sale au apărut în The Atlantic, Harpers, The Nation, New Republic, The New Yorker, The New York Times, The Village Voice şi American Poetry Review care i-a decernat Premiul Stanley Kunitz pentru tineri poeţi. Nominalizat de revista Foreign Policy pe lista celor mai influenţi 100 de gânditori la nivel mondial în 2016, alături de Hillary Clinton, Ban Ki-Moon şi Justin Trudeau.

Născut în Saigon, Vietnam, trăieşte în Northampton, Massachusetts unde predă în cadrul Programului de Master (MFA) pentru poeţi şi scriitori de la Umass-Amherst, în calitate de asistent universitar.

*

Bestseller New York Times, nominalizată la National Book Award.

Romanul de debut al poetului Ocean Vuong este portretul tulburător al unei familii, al prime iubiri şi al puterii salvatoare a actului povestirii.

Pe pământ suntem strălucitori o clipă este scrisoarea unui fiu către mama sa care nu ştie să citească. Naratorul, Little Dog, are aproape treizeci de ani când scrie această scrisoare în care scoate la lumină istoria familiei care a început înainte de naşterea lui - o istorie cu epicentrul în Vietnam - şi de care se serveşte apoi pentru a-i oferi mamei acces la porţiuni din viaţa sa necunoscute acesteia, toate culminând cu o revelaţie de neuitat.

Pe pământ suntem strălucitori o clipă este în egală măsură despre puterea care vine din a-ţi spune propria poveste şi despre lipsa de putere care-ţi anulează identitatea atunci când nu eşti auzit.

Cu o graţie şi urgenţă uluitoare, Ocean Vuong scrie despre oameni prinşi între lumi diferite şi întreabă cum ne vindecăm şi ne salvăm unii pe ceilalţi fără a uita cine suntem. Cum este posibilă supravieţuirea şi cum o putem transforma într-un fel de bucurie sunt întrebările care propulsează cel mai important roman de debut din mulţi ani.

"Pe pământ suntem strălucitori o clipă va fi descrisă - pe bună dreptate - drept o carte luminoasă, tulburătoare, importantă, necesară. Însă cuvântul la care mă tot întorc este crudă: atât de puternice sunt emoţiile din ea şi felul în care te simţi după ce o citeşti - răzuit până la os. Cu precizia poetului, Ocean Vuong investighează dacă a-ţi pune experienţa în cuvinte poate crea punţi peste răni întinse pe mai multe generaţii şi dacă e posibil să fim vreodată înţeleşi cu adevărat de cei pe care-i iubim cel mai mult" (Celeste Ng, autoarea romanelor Tot ce nu ţi-am spus şi Mici focuri pretutindeni)

"Pe pământ suntem strălucitori o clipă este unul dintre cele mai frumoase romane pe care le-am citit vreodată, o minunăţie literară şi o operă de un extraordinar umanism. Este despre cine suntem şi cum ne găsim pe noi înşine în propriile corpuri, în ceilalţi, în ţări, pe acest pământ: o adevărată capodoperă". (Max Porter, autorul romanului Durerea e o făptură înaripată)

"Apare din când în când un scriitor care-ţi taie respiraţia. Citesc Pe pământ suntem strălucitori o clipă, iar prin trupul meu circulă atât de puţin aer în timpul lecturii. Când scrisul e atât de bun, cine mai are nevoie de aer?" (Jacqueline Woodson, autoarea romanului Red at the Bone)

"O scrisoare de dragoste vineţie, bulversantă care nu va fi trimisă niciodată. O mărturie puternică despre magie şi pierdere. O minune". (Marlon James, autorul romanului Black Leopard, Red Wolf)

"Este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit. Mereu îmi doresc ca poeţii mei preferaţi să scrie romane, iar în cazul acesta dorinţa mi s-a îndeplinit. Ocean Vuong este un maestru. Cartea este o capodoperă. Pe pământ suntem strălucitori o clipă aduce o odă pierderii şi luptei, identităţii de vietnamez american, oraşului Hartford din Connecticut, fiind în acelaşi timp o odă epistolară închinată unei mame despre care nu suntem siguri că ştie să citească. Am îndoit atât de multe pagini încât aproape am frânt cartea - şi odată cu ea, aproape m-am frânt şi eu". (Tommy Orange, autorul romanului There There)

"Vuong este un scriitor curajos. Merge la sursa durerii şi creează un roman saturat de tânjire şi suferinţă (...) Transformând emoţionalul, visceralul, personalul în politic, el scrie un roman de neuitat - cu adevărat strălucitor -, o carte care urmăreşte să-şi afecteze cititorii la fel de profund cum este afectat Little Dog nu doar de iubitul lui, ci şi de persoana care l-a adus pe lume".(Viet Thanh Nguyen, Time)

"Abordarea radicală a formei şi combinaţia curajoasă de reflexii personale, rememorări istorice şi explorare sexuală îl fac fără îndoială pe Vuong urmaşul literar al lui Walt Whitman. Pornind de la o condiţie cât se poate de marginală, a produs o operă lirică de descoperire de sine şocant de intimă şi în mod pregnant universală". (Ron Charles, Washington Post)

Fragment

Într-o altă versiune a acestei scrisori, pe care am şters-o, ţi-am spus cum am devenit scriitor. Cum eu, primul din familia noastră care a mers la facultate, am irosit acest lucru luându-mi licenţa în specializarea engleză. Cum am fugit de liceul meu de rahat ca să-mi petrec zilele în New York pierdut printre rafturile bibliotecii, citind texte obscure, scrise de oameni morţi, dintre care cei mai mulţi nu-şi imaginaseră vreodată o faţă ca a mea plutind deasupra propoziţiilor lor - şi cu atât mai puţin că propoziţiile lor mă vor salva. Dar nimic din toate astea nu mai contează acum. Ce contează acum este că totul, chiar dacă pe atunci nu o ştiam, m-a adus aici, la această pagină, să-ţi spun tot ceea ce nu vei şti vreodată.

Ce s-a întâmplat e că am fost cândva copil şi fără vânătăi. Aveam 8 ani, eram în garsoniera din Hartford şi mă uitam fix la faţa bunicii Lan în timp ce dormea. Deşi ţi-e mamă, nu seamănă deloc cu tine; pielea ei e cu trei tonuri mai închisă, culoarea pământului după ploaie, întinsă pe o faţă scheletică ai cărei ochi străluceau ca sticla ciobită. N-aş putea spune ce m-a făcut să-mi abandonez grămada de soldaţi verzi şi să mă apropii de locul în care stătea întinsă sub o pătură, direct pe duşumea, cu braţele încrucişate pe piept. Ochii i se mişcau în spatele pleoapelor în timp ce dormea. Fruntea, adânc brăzdată de riduri, ilustra cei 56 de ani ai săi. O muscă i-a aterizat în dreptul gurii, apoi a dat fuga până la marginea buzelor vineţii. Obrazul stâng i-a tresărit câteva secunde. Pielea, din care scoteau capul punctele negre mari, i s-a unduit în lumina soarelui. Nu mai văzusem atâta mişcare în somn până atunci - cu excepţia câinilor care aleargă în vise pe care niciunul dintre noi nu le va cunoaşte.

Dar, realizez acum, ceea ce căutam eu era nemişcarea, nu a trupului ei, care continua să ticăie în somn, ci a minţii ei. Numai în liniştea plină de tresăriri, creierul ei, dezlănţuit şi exploziv în orele de trezie, se răcorea atingând ceva asemănător calmului. Mă uit la o străină, îmi trecea prin cap, una ale cărei buze sunt încreţite într-o expresie de mulţumire străină de Lan pe care o cunoşteam eu trează, din care propoziţiile ieşeau troncănind şi huruind, a cărei schizofrenie se înrăutăţise după război. Dezlănţuită este felul în care am cunoscut-o dintotdeauna. De când îmi aduc aminte, a pâlpâit în faţa mea, acum era coerentă, acum nu mai era. Aşa se face că, studiind-o acum, liniştită în lumina după-amiezii, era ca şi cum aş fi privit înapoi în timp.

Ochiul s-a deschis. Acoperit de pieliţa alburie a somnului, s-a mărit pentru a-mi cuprinde imaginea. Am rămas bine înfipt pe picioare, ţintuit de mănuchiul de raze care intrau pe fereastră. Apoi s-a deschis şi al doilea ochi, uşor rozaliu, dar mai limpede.
- Ţi-e foame, Little Dog? m-a întrebat, fără nicio expresie pe faţă, ca şi cum ar fi fost în continuare adormită.

Am dat din cap că da.
- Ce să mâncăm noi într-un moment ca ăsta?

A făcut un gest roată prin cameră.
O întrebare retorică, am hotărât, şi mi-am muşcat buza.
Dar mă înşelam.
- Am zis ce să mâncăm?

S-a ridicat în capul oaselor, cu părul care-i ajungea până la umeri vâlvoi la spate, ca un personaj de desen animat aruncat în aer cu dinamită. S-a târât până la soldaţii de jucărie şi s-a aşezat pe vine în faţa lor, a ales unul din grămadă, l-a apucat între două degete şi l-a studiat. Unghiile, date perfect cu ojă şi cu manichiura făcută de tine, cu meticulozitatea ta obişnuită, erau singurul lucru fără pată la ea. Ordonate şi rubinii, se conturau în prelungirea falangelor aspre şi pline de crăpături cum ţinea soldatul, un transmisionist, şi îl examina ca pe un artefact proaspăt dezgropat.

Cu radiotransmiţătorul în spate, soldatul stă într-un genunchi, strigând în emiţător până la sfârşitul timpului. După uniformă, pare că luptă în al Doilea Război Mondial.
- Cine ejti, musiu? s-a adresat bucăţii de plastic într-o engleză-franceză stâlcită.

Cu o mişcare bruscă, a lipit radiotransmiţătorul figurinei de ureche, ascultând încordată, cu ochii la mine.
- Ştii ce-mi spun, Little Dog? a şoptit în vietnameză. Îmi spun...

Şi-a lăsat capul într-o parte, s-a aplecat până la mine, cu respiraţia mirosindu-i a pastile pentru gât Ricola şi izul de carne al somnului, capul soldăţelului verde înghiţit de urechea ei.
- Îmi spun că soldaţii adevăraţi câştigă doar când le face bunica de mâncare.

A lăsat să-i scape un singur chicot tăiat din scurt - cu o expresie brusc gravă mi-a pus transmisionistul în palmă şi mi-a închis-o pumn. Apoi s-a ridicat şi a pornit târşâindu-şi picioarele spre bucătărie, clămpănind din sandale. Am ţinut strâns mesajul, simţind cum mi se înfige antena de plastic în palmă în timp ce sunetul de muzică reggae pătrundea înfundat prin perete de la un vecin.
*
Am avut şi continui să am multe nume. Lan îmi zicea Little Dog. Ce fel de femeie îşi pune ei şi fiicei ei nume de flori, iar nepotului îi spune câine? O femeie care are grijă de ai ei. După cum ştii, în satul în care crescuse Lan, un copil, de obicei cel mai mic sau mai firav din ceată, cum eram eu, primeşte o poreclă cât mai respingătoare: drac, copil-strigoi, rât de porc, pui de maimuţă, cap de bivol, bastard - câine mic fiind unul dintre cele mai drăgăstoase. Pentru ca spiritele rele, care umblă după copii sănătoşi şi frumoşi, auzind cum este chemat la masă, cu un nume urât şi scârbavnic, să treacă pe lângă casă şi să cruţe copilul. Să iubeşti ceva, aşadar, înseamnă să-i pui numele după ceva atât de lipsit de valoare, încât să rămână neatins - şi viu. Un nume, subţire ca aerul, poate fi şi el un scut. Un scut Little Dog.
*
Aşezat pe gresia din bucătărie, o urmăream pe Lan punând cu lingura două grămăjoare aburinde de orez într-un castron de porţelan decorat pe margine cu cârcei de culoare indigo. A luat ceainicul şi a turnat un şuvoi de ceai de iasomie peste orez, exact cât să plutească vreo câteva boabe de orez în lichidul palid, ca de chihlimbar. Stând pe jos, am trecut castronul cu orez aromat, aburind, de la unul la altul. Avea un gust cam cum îţi imaginezi că au florile tocate - amar şi uscat, cu o notă vioaie şi dulce la urmă.
- Mâncare ţărănească adevărată, a comentat Lan zâmbind larg. Ăsta e fast-foodul nostru, Little Dog. Ăsta e McDonald's-ul nostru!

S-a lăsat pe-o parte şi-a dat drumul unui vânt răsunător. I-am urmat exemplul şi am dat şi eu unul, ceea ce ne-a făcut pe amândoi să râdem cu ochii închişi. Apoi s-a oprit.
- Hei, mănâncă tot.

A arătat cu bărbia spre castron.
- Fiecare bob de orez pe care-l laşi e un vierme pe care o să-l mănânci în iad.

Şi-a scos elasticul pe care-l purta la mână şi şi-a prins părul cu el în coc.

Se spune că trauma nu-ţi afectează doar creierul, ci şi trupul, musculatura, articulaţiile şi ţinuta. Lan rămăsese permanent cocoşată - atât de tare, încât abia dacă-i vedeam capul când stătea în picioare la chiuvetă. Nu i se vedea decât conciul de la spate, mişcându-se în sus şi în jos în timp ce freca şi curăţa.

A aruncat o privire spre raftul cu provizii, gol, cu excepţia unui borcan cu unt de arahide pe jumătate mâncat.
- Trebuie să cumpăr pâine.
*
Într-o noapte, cu o zi sau două înainte de Ziua Independenţei, vecinii trăgeau cu artificii de pe acoperişul unei case de mai jos pe stradă. Fâşii fosforescente greblau cerul violet, poluat de lumina oraşului, şi irupeau cu bubuituri asurzitoare care făceau apartamentul nostru să răsune. Dormeam pe podeaua din sufragerie, înghesuit între tine şi Lan, când am simţit cum căldura trupului ei, lipit de spatele meu toată noaptea, dispare. Când m-am întors, am văzut-o în genunchi, scurmând înnebunită printre pături. Până s-apuc s-o întreb ce s-a întâmplat, mâna ei rece şi umedă m-a apucat de gură. Şi-a dus degetul la buze.
- Şşşş. Dacă ţipi, am auzit-o rostind, mortierele află unde suntem.

Lumina becului de pe stradă îi bătea în ochi proiectând două cercuri icterice pe faţa ei întunecată. M-a înşfăcat de încheietură şi m-a tras spre fereastră, unde ne-am lăsat la pământ, ghemuiţi sub pervaz, ascultând cum ricoşau bubuiturile deasupra capetelor noastre. Încet, m-a tras în poala ei şi am aşteptat.

A continuat să vorbească în şoapte sacadate despre mortiere, în timp ce cu mâna îmi acoperea periodic partea de jos a feţei - mirosul de usturoi şi Tiger Balm îmi înţepa nasul. Cred că am stat vreo două ore aşa, simţindu-i bătăile regulate ale inimii în spate pe măsură ce camera se făcea cenuşie, apoi scăldată în indigo, dezvăluind cele două forme adormite, înfăşurate strâns în pături şi întinse pe podea în faţa noastră: tu şi sora ta, Mai. Semănaţi cu două lanţuri muntoase domoale într-o tundră acoperită cu zăpadă. Familia mea, m-am gândit, era un peisaj arctic cufundat în sfârşit în tăcere şi placiditate după o noapte sub focul artileriei. Când i-am simţit bărbia lui Lan tot mai grea pe umărul meu şi respiraţia regulată în ureche, am ştiut că se alăturase în sfârşit fiicelor ei în somn, iar zăpada din iulie - netedă, totală şi anonimă - era tot ce vedeam.
*
Înainte să fiu Little Dog am avut alt nume - numele cu care m-am născut. Într-o după-amiază de octombrie, într-o colibă cu acoperiş din frunze de bananier de lângă Saigon, pe aceeaşi plantaţie de orez unde tu crescuseşi, am devenit fiul tău. La intrarea colibei, povestea Lan, şamanul şi doi asistenţi ai săi stăteau pe vine aşteptând primele ţipete. După ce Lan şi moaşele au tăiat cordonul ombilical, şamanul însoţit de ajutoarele sale au dat buzna înăuntru, m-au învelit, încă lipicios după naştere, într-o pânză albă şi s-au grăbit spre cel mai apropiat râu unde m-au scăldat în nori de fum de tămâie şi salvie.

Urlând, cu fruntea însemnată cu cenuşă, am fost pus în braţele tatei, iar şamanul a rostit în şoaptă numele cu care mă botezase. Înseamnă Conducătorul Patriot al Naţiei, i-a explicat. Angajat fiind de tata, şamanul observase atitudinea înţepată a acestuia, felul în care-şi scotea pieptul în afară când mergea pentru a-şi mări statura de 1,62 metri, gesticulând de parcă ar fi împărţit lovituri când vorbea, şi alesese un nume care, îmi imaginez eu, să fie pe placul angajatorului. Şi nu s-a înşelat. Radiind de mândrie, povestea Lan, tata m-a ridicat deasupra capului pe pragul colibei. "Băiatul meu o să fie conducătorul Vietnamului", a strigat. După doar doi ani însă, situaţia avea să se înrăutăţească atât de tare în Vietnam - care, la treisprezece ani de la încheierea războiului, continua să fie o ţară în ruină - încât am fugit cu toţii departe de pământul de sub picioarele tatei şi pe care, câţiva metri mai încolo, sângele tău desenase un cerc roşu-închis între picioare, transformând ţărâna în noroi proaspăt - şi eu am primit viaţă.
*
Alteori, reacţia lui Lan la zgomot părea ambivalentă. Îţi aminteşti noaptea aceea, când ne adunaserăm în jurul lui Lan după cină, să ne spună o poveste, şi au început să se audă focuri de armă peste drum? Deşi împuşcăturile nu erau ceva neobişnuit în Hartford, sunetul mă lua mereu pe nepregătite - insuportabil de ascuţite şi totuşi mai familiare decât îmi imaginam, asemenea loviturilor home-run într-un meci de baseball la şcoala primară, pocnind una după alta în afara terenului nopţii. Am ţipat toţi - tu, mătuşa Mai şi eu -, cu obrajii şi nasurile lipite de podea.
- Să stingă cineva lumina, ai strigat.

Încăperea se cufundase în întuneric de câteva secunde când Lan a zis:
- Ce-i? N-au fost decât trei împuşcături.

Vocea ne-a parvenit exact din locul în care stătuse. Nu se clintise vreun pic.
- Zic greşit? Aţi murit sau respiraţi?

Hainele i-au foşnit frecându-se de piele în timp ce ne făcea semn cu mâna să ne întoarcem.
- În timpul războiului, sate întregi săreau în aer până s-apuci să-ţi găseşti boaşele.

Şi-a suflat nasul.
- Acum aprindeţi lumina la loc, înainte să uit unde am rămas.

În relaţia cu Lan, una dintre sarcinile mele era să iau o pensetă şi să-i smulg, unul câte unul, firele albe din cap.
- Zăpada din păr, îmi explica, îmi dă mâncărimi. Îmi smulgi tu firele care mă mănâncă, Little Dog? Zăpada prinde rădăcini în mine.

Îmi strecura penseta între degete.
- Fă-o pe bunica tânără azi, OK? îmi spunea foarte încet, zâmbind larg.

Munca îmi era plătită în poveşti. Ea se aşeza cu capul în lumina de la fereastră, iar eu îngenuncheam pe o pernă în spatele ei, ţinând strâns în mână penseta pregătită. Începea să povestească, pe un ton cu o octavă mai jos, şi se pierdea tot mai adânc în poveste. De cele mai multe ori, în felul ei caracteristic, bătea câmpii, iar poveştile se derulau una după alta. Ieşeau în spirală din mintea ei, doar pentru a reveni săptămâna următoare cu aceeaşi introducere:
- Asta, Little Dog, asta o să te dea pe spate sigur. Eşti pregătit? Eşti măcar atent la ce zic? Bine. Pentru că eu nu mint niciodată.

Şi urma o poveste familiară, presărată cu aceleaşi pauze dramatice şi inflexiuni în momentele de suspans sau de cotitură. Repetam din buze propoziţiile, ca şi cum aş fi vizionat un film pentru a mia oară - un film fabricat de cuvintele lui Lan şi animat de imaginaţia mea. În felul acesta, colaboram.

În timp ce smulgeam cu penseta, pereţii albi din jurul nostru nu atât se umpleau cu peisaje fantastice, cât ne ofereau acces spre ele, ca şi cum rigipsul s-ar fi dezintegrat lăsând să se vadă dincolo de el trecutul. Scene din război, mitologii despre maimuţe asemănătoare oamenilor, despre străvechii vânători de spirite care trăiau în munţii de lângă Da Lat, erau plătiţi în urcioare cu vin de orez şi umblau din sat în sat însoţiţi de haite de câini sălbatici şi cu vrăji scrise pe frunze de palmier, ca să alunge spiritele rele.

Printre ele erau şi poveşti personale. Ca atunci când mi-a povestit cum te-ai născut, despre soldatul american alb mobilizat pe un distrugător al marinei americane în golful Cam Ranh. Cum era îmbrăcată într-un áo dài mov crăpat în părţi, iar materialul flutura în urma ei în timp ce păşea sub luminile barului, când l-a cunoscut. Cum îşi părăsise deja primul soţ dintr-o căsătorie aranjată. Cum, femeie tânără fiind într-un oraş pe timp de război, departe de familie pentru prima dată, trupul şi rochia ei mov o ţinuseră în viaţă. Ascultând-o, mâna întâi mi-a încetinit, apoi a rămas nemişcată. Eram absorbit de filmul proiectat pe pereţii apartamentului. Uitasem de mine pierdut în povestea ei, mă pierdusem de bunăvoie, până când s-a întors şi m-a plesnit peste pulpă.
- Hei, nu dormi în post!

Dar nu dormeam. Stăteam lângă ea în timp ce rochia mov i se unduia în barul plin de fum, paharele se ciocneau cu zgomot sub mirosul de ulei de motor şi trabucuri, vodcă şi fum de puşcă de pe uniformele soldaţilor.
- Ajută-mă, Little Dog.

Îmi strângea mâinile la pieptul ei.
- Ajută-mă să rămân tânără, să scap de zăpada asta din viaţa mea - să scap de toată din viaţa mea.

În acele după-amiezi am ajuns să înţeleg că nebunia poate duce uneori la descoperire, că mintea, fracturată şi scurtcircuitată, uneori are dreptate. Camera se umplea şi se reumplea cu vocile noastre în timp ce-i cădea zăpada din păr, iar duşumeaua dimprejurul genunchilor mei se albea în timp ce trecutul se derula în jurul nostru.
*
Şi apoi a venit întâmplarea din autobuzul şcolii. În dimineaţa aceea, la fel ca în toate dimineţile, nu s-a aşezat nimeni lângă mine. M-am lipit cu faţa de geam până când exteriorul mi-a umplut complet câmpul vizual, liliachiu cu întuneric de dimineaţă devreme: Motel 6, Spălătoria Kline, care nu se deschisese încă, o Toyota bej, fără capotă, naufragiată în curtea din faţa unei case şi un leagăn dintr-o anvelopă pe jumătate căzut în ţărână. În timp ce autobuzul accelera, bucăţile de oraş treceau valvârtej, ca rufele în maşina de spălat. În jurul meu, băieţii se împingeau şi se hârjoneau. Simţeam în ceafă curentul produs de mişcările rapide, smucite ale membrele lor, braţele care tăiau aerul şi pumnii care-l deplasau. Conştient de faţa mea, de raritatea trăsăturilor ei prin părţile acestea, mi-am lipit capul şi mai tare de geam, ca să-i evit. Atunci am văzut o scânteie în parcarea de dincolo de geam. Doar când le-am auzit vocile în spatele meu mi-am dat seama că scânteia venea dinăuntrul capului meu. Că cineva mă izbise cu faţa de geam.
- Vorbeşte engleză, mi-a zis băiatul cu păr blond tuns castron, fremătând din fălcile îmbujorate.

Pereţii cei mai cruzi sunt de sticlă, Ma. M-a copleşit impulsul de a sparge sticla şi de a sări pe fereastră.
- Hei!

Băiatul fălcos s-a aplecat spre mine şi i-am simţit respiraţia oţeţită în dreptul obrazului.
- Tu nu zici niciodată nimic? Tu nu vorbeşti niciodată engleză?

M-a apucat de umăr şi m-a întors cu faţa spre el.
- Uită-te la mine când vorbesc cu tine, băiete.

Nu avea decât 9 ani, dar stăpânea deja dialectul taţilor americani abuzaţi. Băieţii m-au încercuit, intuind că urmează distracţia. Le simţeam mirosul hainelor proaspăt spălate, levănţica şi liliacul din balsamul de rufe.

Au aşteptat să vadă ce se întâmplă. Când nu am făcut nimic, dar am închis ochii, băiatul m-a plesnit.
- Zi ceva!

Şi-a împins nasul cărnos în obrazul meu care luase foc.
- Nu ştii să zici nici măcar un cuvânt, ce dracului?

A doua palmă a venit de sus, de la alt băiat.
Tunsul castron m-a apucat de bărbie şi mi-a tras capul spre el.
- Zi-mi numele atunci.

A clipit şi genele lungi şi blonde, aproape invizibile, au fluturat.
- Cum mi l-a zis mă-ta azi-noapte.

Afară cădeau frunzele, late şi ude ca nişte bancnote murdare, peste geamuri. Printr-o încordare a voinţei, m-am supus încruntat şi i-am pronunţat numele.

M-am lăsat pătruns de râsul lor.
- Din nou, a spus.
- Kyle.
- Mai tare.
- Kyle.

Tot timpul cu ochii închişi.
- Aşa, eşti o târfă cuminte.

Apoi, la fel cum se schimbă vremea, a început un cântec la radio.
- Bă, văr-miu doar ce-a fost la concertul lor!

Şi s-a terminat totul. Umbrele lor au dispărut de deasupra capului meu. Am lăsat să-mi picure mucii din nas. Cu ochii fixaţi pe picioare, la adidaşii pe care mi-i cumpăraseşi tu, cei la care se aprindeau luminiţe roşii când păşeam.

Cu fruntea lipită de scaunul din faţă, am început să-mi lovesc încălţările, uşor la început, apoi mai tare. Din adidaşi ţâşneau fulgere tăcute: cele mai mici ambulanţe din lume, îndreptându-se spre nicăieri.
*
În seara aceea stăteai pe canapea cu un prosop înfăşurat în jurul capului după duş, cu un Marlboro roşu stingându-se în mână. Eu eram în picioare, mă ţineam.
- De ce?

Fixai intens televizorul.
În final, ai stins ţigara în ceaşca de ceai şi imediat am regretat că ţi-am spus.
- De ce i-ai lăsat să-ţi facă aşa ceva? Nu închide ochii. Nu ţi-e somn.

Ţi-ai pus privirea pe mine, iar între noi fumul făcea rotocoale.
- Ce fel de băiat îi lasă să facă aşa ceva?

Îţi scăpa fum pe la colţurile gurii.
- N-ai făcut nimic.

Ai ridicat din umeri.
- I-ai lăsat pur şi simplu.

M-am gândit din nou la geam, cum totul părea un geam, chiar şi aerul dintre noi.

M-ai apucat de umeri şi ţi-ai apăsat tare fruntea de a mea.
- Nu mai plânge. Tot timpul plângi!

Erai aşa de aproape de mine, încât îţi simţeam mirosul de scrum şi pastă de dinţi dintre dinţi.
- Nu te-a atins nimeni încă. Nu mai plânge - am zis să te opreşti dracului din plâns!

A treia palmă din ziua aceea mi-a făcut privirea să zboare într-o parte, televizorul mi-a fulgerat prin faţa ochilor înainte de a reveni, cu o trosnitură, cu faţa la tine. Ochii îţi alergau înainte şi înapoi pe faţa mea.

Apoi m-ai tras în braţe, strivindu-mi bărbia de umărul tău.
- Trebuie să te descurci, Little Dog, ai rostit în părul meu. Trebuie, pentru că eu nu ştiu engleză cât să te apăr. Nu pot să spun nimic ca să-i opresc. Descurcă-te. Descurcă-te sau să nu-mi mai povesteşti niciodată despre asta, ai auzit?

Te-ai desprins de mine.
- Trebuie să fii un băiat adevărat şi să fii puternic. Trebuie să pui piciorul în prag sau o vor ţine tot aşa. Ai o burtă plină de engleză.

Ţi-ai lipit palma de abdomenul meu, aproape murmurând.
- Trebuie s-o foloseşti, ai înţeles?
- Da, Ma.

Mi-ai dat părul într-o parte, m-ai pupat pe frunte. Apoi m-ai privit, un pic cam prea lung, înainte de a te lăsa să cazi la loc pe canapea, fluturând din mână:
- Adu-mi altă ţigară.

Când m-am întors cu Marlboro-ul şi o brichetă Zippo, televizorul era stins. Tu stăteai şi priveai dincolo de geamul albastru.
*
A doua zi dimineaţă, în bucătărie, te-am urmărit turnând lapte într-un pahar mare cât capul meu.
- Bea, mi-ai zis, cu buzele ţuguiate de mândrie. E lapte american, deci o să te facă să creşti mare. Neapărat.

Am băut atât de mult lapte rece, că şi-a pierdut orice gust pentru limba mea amorţită. De-atunci încolo, în fiecare dimineaţă repetam ritualul: laptele turnat cu un tiv gros de spumă albă, eu care îl dădeam pe gât, cu gâlgâituri, asigurându-mă că vezi şi amândoi care speram că albeaţa care dispărea înăuntrul meu mă va face să cresc un băiat mare, galben.

Beau lumină, îmi spuneam. Mă umplu cu lumină. Laptele avea să şteargă tot întunericul din mine cu un şuvoi de lumină.
- Încă puţin, spuneai, bătând cu degetele în masă. Ştiu că e mult. Dar merită.

Am trântit paharul pe masă, radiind.
- Vezi? ai zis, cu braţele încrucişate. Semeni deja cu Superman!

Am zâmbit, cu laptele bolborosindu-mi între buze.

(...)

Când ai ajuns acasă în seara aceea, după ce eu şi Lan ne mâncaserăm porţia de orez cu ceai, am mers împreună 40 de minute până la magazinul C-Town de pe New Britain Avenue. Era aproape de ora închiderii şi raioanele erau goale. Voiai să cumperi coadă de vită, să faci bún bò huế pentru săptămâna de iarnă care se întindea înainte.

Eu şi Lan stăteam lângă tine la raionul de măcelărie, ţinându-ne de mână, în timp ce tu căutai printre bucăţile de carne marmorată din vitrina de sticlă. Negăsind cozile, i-ai făcut semn cu mâna bărbatului din spatele tejghelei. La întrebarea lui dacă te poate ajuta cu ceva, ai tăcut prea mult înainte de a-i răspunde în vietnameză: "Đuôi bò. Anh có đuôi bò không?"

Ne-a cercetat scurt cu privirea feţele una după alta şi a întrebat din nou, aplecându-se spre noi. Mâna lui Lan a tresărit în strânsoarea alei mele. Bâjbâind, ai dus arătătorul în dreptul şalelor, te-ai întors puţin ca să te vadă, apoi ai început să mişti din deget scoţând mugete. Cu cealaltă mână, ai mimat o pereche de coarne pe cap. Te-ai pus în mişcare, unduindu-te şi rotindu-te cu grijă încât să recunoască fiecare parte a reprezentaţiei: coarne, coadă, vită. În schimb, bărbatul doar a început să râdă, întâi ducându-şi mâna la gură, apoi tot mai tare, în hohote. Transpiraţia de pe fruntea ta reflecta lumina de neon. O femeie pe la 50 de ani, cu o cutie de Lucky Charms, a trecut târşâindu-şi picioarele pe lângă noi, înăbuşindu-şi un zâmbet. Îţi împungeai molarul cu limba, umflându-ţi falca. Părea că te îneci în aer. Ai încercat în franceză, frânturi din copilărie. "Derrière de vache!", ai strigat, cu venele de la gât proeminente. În loc de răspuns, bărbatul a strigat spre camera din spate, de unde a apărut un bărbat mai scund cu trăsături mai închise la culoare şi ţi s-a adresat în spaniolă. Lan mi-a dat drumul mâinii şi ţi s-a alăturat - mamă şi fiică învârtindu-se şi mugind în cerc, Lan hohotind tot timpul.

Bărbaţii râdeau cu lacrimi, plesnind tejgheaua, dezvelindu-şi dinţii uriaşi şi albi. Te-ai întors spre mine, cu faţa udă, rugătoare:
- Zi-le. Hai, zi-le ce ne trebuie.

Aveam 8 ani şi nu ştiam că coadă de vită se spune "coadă de vită". Am scuturat din cap, ruşinea podidindu-mi măruntaiele. Bărbaţii se uitau fix la noi, hohotele reduse la îngrijorare mirată. Magazinul se închidea. Unul dintre ei a întrebat din nou, cu capul în jos, sincer. Dar noi le-am întors spatele. Am renunţat la coada de vită, la bún bò huế. Ai înşfăcat o pâine albă Wonder Bread şi un borcan de maioneză. Niciunul dintre noi nu a vorbit cât am aşteptat la casă, cuvintele noastre deveniseră brusc greşite peste tot, până şi în gurile noastre.

La coadă, printre dulciuri şi reviste, era şi o tavă cu inele care-ţi arată starea sufletească. Ai prins unul între degete şi, după ce ai verificat preţul, ai luat trei - unul pentru fiecare.
- Ðẹp quá, ai spus într-un final, abia audibil. Ðẹp quá.

"Niciun obiect nu se află într-un raport constant cu plăcerea", scria Barthes. "Pentru scriitor însă, acesta este limba maternă". Dar ce se întâmplă dacă limba maternă este oprită în creştere? Dacă limba este nu doar simbolul unui vid, ci ea însăşi e un vid, dacă limba este tăiată? Poate cineva resimţi plăcere din pierdere fără să se piardă pe sine cu totul? Vietnameza pe care o posed este cea pe care mi-ai dat-o tu, a cărei dicţie şi sintaxă nu depăşeşte nivelul clasei a doua.

Mică fiind, urmăreai, dintr-un pâlc de bananieri, cum şcoala ta se prăbuşeşte după un atac cu napalm al americanilor. De la 5 ani, n-ai mai păşit într-o sală de clasă. Limba noastră maternă, prin urmare, nu e deloc o mamă - ci o orfană. Vietnameza noastră ca o capsulă a timpului, marcând punctul în care educaţia ta s-a spulberat. Ma, a vorbi în limba noastră maternă înseamnă a vorbi doar parţial în vietnameză, dar complet în război.

În seara aceea mi-am promis că nu voi mai fi niciodată fără cuvinte când ai nevoie să vorbesc pentru tine. Aşa a început cariera mea de interpret oficial al familiei noastre. De atunci înainte, am completat golurile, tăcerile, bâlbâielile noastre de câte ori am putut. Treceam de la un cod la altul. Îmi dădeam jos limba noastră şi purtam engleza mea, ca pe o mască, pentru ca ceilalţi să-mi vadă faţa şi, în felul acesta, pe a ta.