Extraconjugal

 

Mihai Radu
Extraconjugal
Editura Polirom, 2018

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Mihai Radu (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Este jurnalist la săptămînalul Caţavencii şi scrie pentru emisiunea Starea Naţiei. După volumul de proză scurtă Hobby şi alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut (2013) şi Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). De acelaşi autor, la Editura Polirom a mai apărut romanul Sebastian, ceilalţi şi-un cîine (2014).

*
Cînd merge în oraşul natal să petreacă Paştele la părinţi, Robert află de la sora sa, Camelia, că, în urma unor analize, mamei lor i-a ieşit că are o boală cu transmitere sexuală. Aşadar, fie ea, fie tatăl lor, fie amîndoi ar avea relaţii cu altcineva. Cei doi fraţi încep o anchetă detectivistică: vor să afle care din părinţi este "vinovatul". În timpul căutării, Robert îi reîntîlneşte pe Lone, un bătrîn beţiv care pe vremuri i-a marcat copilăria, şi pe Oana, prima lui iubită, întoarsă de la muncă din Italia, dar, mai presus de orice, îşI reîntîlneşte trecutul. Cititorul descoperă că trădarea are o tradiţie în această familie, fie că e vorba despre prima iubire sau despre viaţa unchilor, mătuşilor sau bunicilor.

"Extraconjugal e la bază un roman noir, începînd cu enigma propusă în prima frază (dezvoltată apoi concentric), continuînd cu vocea pe care e construită cartea (cinică, ironică, amuzantă, briliantă stilistic) şi sfîrşind cu modul ambiguu în care se produc rezolvările. Mihai Radu panoramează, printr-o mişcare fluidă, o lume contemporană în care intră şi neoanele metropolei, şi praful în suspensie al provinciei, şi scenetele vieţii corporatiste, şi scenariile erotice inutil elaborate ale adolescenţei, şi nervii plesniţi ai căsniciilor, şi teasing-ul extraconjugal; şi piste false, şi elegii, şi comedii, şi drame. Totul e alert, sclipitor, profund, memorabil." (Mihai Iovănel)

"Personajul-narator din Extraconjugal, Robert Nicula, simte enorm şi vede monstruos. Dotat cu aptitudini analitice hipertrofiate, foarte sensibil la ridicol, el simte nevoia să pună sub lupă existenţa sa şi a celor apropiaţi. O pasageră, dar intensă aventură extraconjugală generează ireversibile mutaţii în interiorul cuplului şi pune în mişcare un mecanism narativ pe cît de simplu, pe atît de sofisticat. Un roman emoţionant şi puternic despre fragilitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii, dintre soţ şi soţie, o poveste fascinantă despre timp şi despre oameni, în care «în fiecare clipă lumea moare cu totul şi se naşte cu totul în clipa imediat următoare»." (Carmen Muşat)

Fragment

Cum m-am aşezat, Camelia a început să-mi vorbească haotic despre Mircea şi despre mama. Cred că a văzut pe faţa mea un început de protest, pentru că a spus:
- Te înşeli, nu vreau s-o pedepsesc pe mama, după cum nici cu Mircea n-am nimic. Numai că imaginează-ţi şi tu...

Îmi place asta la Camelia: trebuie ca suferinţa să fie un argument mai puternic decât oricare alt argument pe care l-ar putea avea raţiunea. Imaginaţia venea să ajute la punerea în scenă a suferinţei. Şi cred că are dreptate Camelia. Mi se pare şi mie atât de firesc ca suferinţa să fie cel mai puternic argument.
- Lasă şi tu să mai treacă un timp, i-am zis, deşi nu mai urmăream firul poveştii ei.

Ştiam că vorbesc prostii, însă o făceam doar ca să zic ceva. Niciodată nu mi-am putut imagina cum naiba s-a îndrăgostit de imbecilul ăla şi cum continuă să sufere după despărţirea de el. De la cinşpe ani atârnau unul de altul, iar acum ea suferea de parcă un chirurg i-ar fi extirpat soţul în somn. Are faţa deznădăjduită şi e obosită fără speranţă.
- De ce n-ai vrut s-o implicăm şi pe Alexandra în asta? m-a întrebat ea.
- Pentru că are destule pe cap. Las-o în pace.
- Cum vrei.
- Îţi doreşti o largă majoritate împotriva acestor bătrâni depravaţi?
- Hai să-ţi zic la ce m-am gândit: m-am gândit că aş putea să le dau medicamentele în băutură.

Planul Cameliei: să nu le spună nimic pe moment despre boală, să le administreze pe ascuns antibiotice şi noi să facem pe detectivii, aflând în aceste zile cine e vinovatul şi dezlegând misterul trădării.
- Mama sau tata? a întrebat Camelia.
- Serios, cine ar vrea să i-o tragă aşa, o dată, lu' mama?
- Nu ştiu, tot unul ca ea, un dement.
- Pe tata îl văd stând ca un melc, cum ar sta un limax pe spate. Iar în colţurile gurii are o mică bală.

Camelia a râs zgomotos, apoi şi-a pus mâna la gură şi s-a uitat în jur.
- Iar pe mama o văd tot cu cracii în sus, ţinându-se de gâtul ăluia. Mama nu vrea să fie văzută la faţă de misionarul de pe ea.

Mi-a povestit Camelia pe scurt despre viaţa lor de zi cu zi, nimic spectaculos. Mama iese la piaţă o dată la două zile, se plimbă pe-acolo mult până cumpără ce-i trebuie, rar bea o cafea cu cineva pe-afară, de obicei vin femei pe-acasă. Apoi, mai e prietenia ei cu doamna Petrescu, ani de zile de când, o dată la două săptămâni, merge la Cernav.
- Se mai duc la mare?
- Nu se mai duc de când cu accidentul ăla.
- Hm, imaginează-ţi: două femei la malul mării, cu viaţa făcută terci, două lesbiene bătrâne, două animale trecute prin maşina de tocat a vieţii.
- Pfuu, exact, două nebune.
- Iată-le, noaptea, la fereastra unui hotel, pe mare se dezlănţuie furtuna, fulgere mari, argintii, le dezvăluie la fereastră pieile lăsate. Sunt îmbrăţişate, fiecare se înveleşte cu pielea celeilalte....

Camelia râde din nou zgomotos. Lumina puternică de afară îi roade uşor conturul pielii, încât ai zice că, spre exterior, are o consistenţă lichidă sau gazoasă. Îmi spune ceva, dar nu aud ce. Pur şi simplu o privesc, îi zâmbesc şi eu, mai mult ca să pară că sunt prezent. Camelia e blondă, subţire, cu ochii mari şi negri, iar acum, în lumina asta, aproape că e din nou mică, la anii aceia când vorbea continuu şi dinţii ei mari şi albi, ieşiţi puţin în afară, păreau că vor creşte la infinit. Ce i-a mai înjurat pe ai mei că nu i-au pus aparat dentar când era mică şi că habar n-aveau cât de importantă este igiena dentară pentru nişte copii, pentru nişte adolescenţi!

Nu ştiu despre ce vorbea, am întrerupt-o pur şi simplu:
- Îţi aminteşti când m-ai întrebat ce-aş alege, dacă aş putea să aleg: să fiu nemuritor sau invizibil?

Ştiam că-şi aminteşte.
- Da, îmi amintesc. Şi ai zis că ai vrea să fii nemuritor.
- Da, aşa am zis. Pot să mai schimb răspunsul?
- Nu, nu poţi.

Camelia îmi punea această întrebare seara, după ce ne băgam în pat. Dormeam fiecare cu capul la picioarele celuilalt şi stăteam de vorbă în şoaptă când nu eram certaţi din cursul zilei. Trebuia să vorbim foarte încet şi să nu râdem, pentru că altfel intervenea mama din camera de alături.

Nu ştiu de ce, dar am amânat o vreme să întreb cum naiba îi vom urmări pe mama şi pe tata.

În bar a intrat Mircea, care s-a aşezat, fără să ne vadă, la prima masă de lângă bar.
- În fiecare zi vine, uite-l!
- Serios, de fapt am venit aici ca să ne întâlnim cu ăsta? am întrebat-o.

M-am enervat teribil, imaginea cu ea mică încă nu dispăruse, ceea ce era cumva normal, pentru că fusese şi un copil neverosimil de enervant - nu vreau să vorbesc de loviturile cu picioarele în coaste pe care trebuia să le suport pe motiv că era mică şi nu ştia, trebuia să-i explicăm, avea să crească şi să înţeleagă.

Am strigat la Mircea, i-am făcut semn cu mâna să vină la masa noastră.
- Nu! Ce prost eşti! a protestat neconvingător.

Îmi şi imaginam cum ea îl urmăreşte pe boul ăsta toată ziua prin oraş. Nu aveam cum să nu fac legătura cu ce se întâmpla acum cu mama şi cu tata: o altă urmărire.
- O să ajung să cred că eşti o nebună care urmăreşte oamenii.
- Mamă, ce prost eşti!
- Chiar, cum ar fi? O fată de-aia, la care nimeni nu se aşteaptă, să lucreze foarte metodic şi să terorizeze un orăşel de provincie. Să afle toate secretele oamenilor din oraş. Ştii, aici distanţele fiind foarte mici, e atât de greu să ai secrete! Mai repede te adăposteşte noaptea, însă nu distanţa. Totul e aproape, şoaptele se aud, oamenii care vor să se ascundă se văd.

În timpul ăsta, Mircea a ajuns în dreptul mesei noastre. Aceeaşi atitudine servilă pe care cred că am mai văzut-o, într-o formă impersonală, la acei adidaşi foarte purtaţi pe care mamaie îi decupa la călcâi şi îi folosea pe post de papuci: trişti, folosiţi dincolo de orice decenţă, mereu afară, la uşă, parcă insomniaci. Mi-am amintit de ce, dincolo de dispreţul faţă de el, mi-era şi milă. Un tip fără un centru, un tip mereu plecat din momentul prezent, din clipa în care erai cu el, faţă în faţă. Cam asta spuneau şi minciunile pe care i le vindea mereu Cameliei - are o întâlnire, a avut o întâlnire, undeva e o combinaţie de bani care-l aşteaptă, tocmai a ratat ceva imens. Aici, în prezent, nu era nimic pentru el. Iar din acest nimic făcea parte şi Camelia. Cât am schimbat câteva cuvinte cu el, ea s-a uitat pe fereastră.

Îşi căuta de lucru, mi-a zis Mircea, ceea ce ştiam că e o minciună, venise să bea o cafea şi să se întâlnească cu cineva în acest scop. După ce s-a întors la masa lui, nu a mai stat însă, a plecat fără să comande nimic.
- Cât de mincinos poate să fie? L-ai văzut? A zis că se întâlneşte cu cineva şi a plecat.
- Parcă a chelit şi mai mult.
- Să chelească!

A sunat ca o poruncă.

De mult mă tot feresc să-i spun Cameliei că nu suport genul de chelie pe care-l are Mircea: chelia cu puţin păr pe ea, păr prin care i se vede scalpul roşiatic şi parcă mereu umed, transpirat - e ceva mlăştinos, un mediu bolnăvicios, mult "-os", din sulfuros, nămolos şi ploios, cum s-ar desprinde sufixele ca nişte mici bombe din coada cuvintelor. Nu puteam să-i spun Cameliei aşa ceva, ea voia chelia aia înapoi, s-o ţină la piept şi s-o alinte.

Aveam dreptate, se mai întâlniseră de câteva ori. Îi cunosc atât de bine acest comportament! Loviturile cu picioarele apăreau după ce venea în pat lângă mine şi îşi sprijinea tălpile pe genunchii mei sau pe spatele meu. Îi spuneam să mă lase în pace, o împingeam, însă nu se lăsa, continua să-şi pună tălpile pe mine, zicând că "nu face nimic", că nu mă agresează, ci doar ţine şi ea picioarele "acolo", un loc din lumea asta ca oricare altul. În scurt timp, lucrurile degenerau şi începea să urle şi să plângă. După ce se liniştea, rămânea supărată pe mine, dar mă urmărea peste tot prin casă sau oriunde mă duceam prin curte - stătea la doi-trei paşi distanţă, adică "nu făcea nimic" din nou, era şi ea "acolo", un loc din lumea asta ca oricare altul. Exact aşa mi-am imaginat-o şi acum, urmărindu-l pe Mircea de la o distanţă de câţiva paşi prin tot oraşul, de-a pururi, apoi pe lumea cealaltă. Se oprea el, se oprea şi ea.
- Şi aţi vorbit despre despărţire, despre împăcare, despre ce?
- Aa, nu, am vorbit despre nimicuri.
- Asta zic.
- Hai, sictir!

Toţi banii pe care Mircea îi scotea dintr-o afacere - să ne înţelegem, afaceri mici, combinaţii de cel mult câteva mii de euro - îi cheltuia căutând alte afaceri din care să scoată mai mulţi bani. În acest timp, Camelia trăia din banii pe care i-i dădeau ai mei.