Ultima doamnă Parrish

 

Liv Constantine
Ultima doamnă Parrish
Editura Corint, 2020
Traducere din engleză de Roxanu Olteanu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Liv Constantine este pseudonimul surorilor Lynne Constantine şi Valerie Constantine. Despărţite de trei state, cele două autoare din America şi-au petrecut zile întregi construind intrigi pe Skype şi pe e-mail. Ele recunosc că au dobândit talentul de a scrie cărţi pline de suspans din vremea copilăriei, când se bucurau de poveştile spuse de bunica lor grecoaică.

Puteţi afla mai mult despre Lynne şi Valerie pe http://www.livconstantine.com.

*

Amber Patterson s-a săturat până peste cap de propria soartă. S-a săturat să fie un nimeni: o femeie banală, greu de remarcat, care nu iese cu nimic în evidenţă. Merită mai mult - o viaţă călăuzită de bani şi putere, întruchipată de zeiţa blondă, cu ochi albaştri, Daphne Parrish, care nici măcar nu apreciază ce are.

Pentru toată lumea din orăşelul rezidenţial Bishops Harbor, din Connecticut, Daphne - preşedinta unei asociaţii filantropice - şi soţul ei Jackson - mogul al afacerilor imobiliare - formează un cuplu desprins din basme.

Invidia o macină pe Amber. Însă tânăra pune la cale un plan perfid. Se foloseşte de compasiunea de care dă dovadă întotdeauna Daphne, pentru a se insinua în familia Parrish. În scurt timp, îi devine cea mai intimă prietenă, călătoresc împreună în Europa şi se apropie tot mai mult de Jackson. Doar că trecutul ei întunecat ascunde un secret care îi poate distruge tot ce a clădit.

Plin de răsturnări de situaţie şocante, care conduc spre un final spectaculos, volumul Ultima doamnă Parrish este un thriller savuros, scris cu talent seducător.

"Invidie, trădare şi jocuri de putere... Ultima doamnă Parrish este o minunată lectură de evadare din cotidian! În plus, oferă şi un final neaşteptat!" (Reese Witherspoon)

Fragment

Unu

Amber Patterson se săturase să fie invizibilă. Venea la sala asta de fitness zi de zi, de trei luni încoace, de trei luni lungi, în care se uitase la femeile acestea cu viaţă uşoară, care lucrau la singurul lucru de care le păsa. Erau aşa de absorbite de ele însele; putea să pună pariu că niciuna dintre ele n-ar fi recunoscut-o pe stradă, deşi fusese la doi paşi de ele în fiecare zi. Pentru ele era ca o mobilă - ceva neimportant, care nu merită să fie băgat în seamă. Dar nu îi păsa de niciuna dintre ele. Unul şi numai unul era motivul pentru care se târa aici în fiecare zi, la aparatul acesta, fix la aceeaşi oră.

Era plictisită de moarte de rutină - zi după zi, muncind până la epuizare în aşteptarea momentului oportun. Cu coada ochiului, a văzut cunoscuţii pantofi de sport aurii, Nike, urcând pe aparatul de alături. Amber şi-a îndreptat umerii şi s-a prefăcut absorbită de revista plasată strategic pe suportul aparatului ei. A întors capul şi i-a zâmbit timid blondei superbe, care a binevoit să încline uşor capul în direcţia ei. Amber s-a întins după sticla cu apă, mutându-şi deliberat piciorul spre marginea aparatului, şi a alunecat, răsturnând pe jos revista, care a aterizat pe podea, în spatele pedalei de la aparatul vecinei ei.
- Vai de mine, îmi pare aşa de rău! a spus Amber, roşind.

Înainte să se aplece ea, femeia se şi oprise din pedalat şi îi luase revista de jos. Amber a văzut-o cum ridică sprâncenele, mirată.
- Citeşti revista asta? a întrebat-o uimită, în timp ce i-o înapoia.
- Da, e revista publicată de Institutul pentru studiul fibrozei chistice. Apare de două ori pe an. O ştii?
- O ştiu, da. Lucrezi în domeniul medical? s-a mai interesat femeia.

Amber a lăsat ochii în jos, apoi s-a uitat la ea.
- Nu, nu lucrez în domeniu. Sora mea mai mică a avut fibroză chistică.

A lăsat cuvintele să umple spaţiul dintre ele.
- Îmi pare rău! Am fost lipsită de eleganţă. Nu era treaba mea, a spus femeia, întorcându-se la bicicleta ei.

Amber a clătinat din cap.
- Nu, e OK. Cunoşti vreo persoană cu fibroză chistică?

Se citea durere în ochii femeii, când s-a uitat din nou la Amber.
- Pe sora mea. Am pierdut-o acum douăzeci de ani.
- Îmi pare aşa de rău! Câţi ani avea?
- Doar şaisprezece ani. Era diferenţă de doi ani între noi.
- Charlene avea doar paisprezece ani.

Încetinind ritmul, Amber şi-a şters ochii cu dosul palmei. Îţi trebuie mult talent actoricesc să plângi după o soră care n-a existat. Cele trei pe care le avea în realitate erau bine, sănătoase, cu toate că nu mai vorbise cu ele de doi ani.

Bicicleta femeii s-a oprit din mişcare.
- Te simţi bine? a întrebat-o ea.

Amber şi-a tras nasul şi a ridicat din umeri.
- E greu şi acum, chiar după atâţia ani.

Femeia s-a uitat lung la ea, ca şi cum ar fi încercat să ia o decizie, apoi i-a întins mâna.
- Eu sunt Daphne Parrish. Ce-ai spune să plecăm de aici şi să stăm puţin de vorbă la o cafea?
- Sigur? Nu vreau să-ţi stric antrenamentul.

Daphne a dat din cap.
- Da, chiar mi-ar plăcea să stăm de vorbă.

Amber i-a oferit un zâmbet, despre care spera că pare plin de recunoştinţă, şi s-a dat jos de pe aparat.
- Sună perfect!

I-a cuprins apoi mâna femeii şi i-a spus:
- Eu mă numesc Amber Patterson. Îmi face plăcere să te cunosc!

*

Mai târziu în seara aceea, Amber stătea într-o cadă plină cu spumă, sorbea dintr-un pahar de merlot şi fixa cu privirea o fotografie din revista Entrepreneur. Zâmbind, a lăsat revista, a închis ochii şi şi-a rezemat capul de marginea căzii. Era foarte satisfăcută de felul în care decursese ziua. Se aşteptase să fie mai complicat, dar Daphne simplificase lucrurile. După ce terminaseră cu micile discuţii de complezenţă de la cafea, ajunseseră la adevăratul motiv pentru care îi captase interesul lui Daphne.
- Pentru cineva care n-a avut niciodată experienţa fibrozei chistice e imposibil să înţeleagă, spusese Daphne cu ochii ei albaştri aprinşi de pasiune. Julie n-a fost niciodată o povară pentru mine, dar în liceu prietenii mei mă tot îmboldeau s-o las acasă, să n-o mai iau cu mine. Ei nu pricepeau că niciodată nu ştiam când o să ajungă din nou în spital sau dacă va mai ieşi de acolo. Fiecare clipă cu ea era preţioasă.

Amber s-a aplecat spre ea şi a făcut tot posibilul să pară interesată, în timp ce calcula în minte cam cât fac diamantele de la urechile lui Daphne, brăţara ei îngustă şi diamantul uriaş de pe degetul ei cu manichiură perfectă. Probabil că avea cel puţin o sută de miare pe trupul ei subţire, şi nu putea să facă altceva, decât să se vaite de copilăria ei tristă. Amber şi-a înăbuşit un căscat şi i-a aruncat un zâmbet forţat.
- Ştiu. Eu nu mă mai duceam la şcoală, stăteam acasă cu sora mea, pentru ca mama să poată merge la serviciu. Era gata să fie concediată luându-şi aşa de multe zile libere, şi ultimul lucru pe care ni l-am fi putut permite era să piardă asigurarea medicală!

Era încântată de uşurinţa cu care îi venise minciuna.
- Vai, ce groaznic! a plescăit Daphne din buze. Acesta e încă un motiv pentru care fundaţia mea e aşa de importantă pentru mine. Noi acordăm asistenţă financiară familiilor care nu îşi pot permite cele necesare. Dintotdeauna a fost unul dintre cele mai însemnate obiective pe care le-a avut Zâmbetul lui Julie.

Amber s-a prefăcut uimită.
- Zâmbetul lui Julie e fundaţia ta? E vorba despre aceeaşi Julie? Ştiu totul despre Zâmbetul lui Julie, citesc de ani de zile tot ce faceţi. Sunt aşa de şocată!

Daphne a dat din cap.
- Am înfiinţat-o imediat după ce am terminat şcoala. De fapt, soţul meu a fost primul sponsor.

Aici a zâmbit, poate, puţin jenată.
- Aşa ne-am întâlnit.
- Nu cumva pregătiţi chiar acum o mare strângere de fonduri?
- Ba da. E peste câteva luni, dar tot mai avem multe de făcut. Ce-ar fi dacă... Nu, lasă.
- Nu, ce e? a insistat Amber.
- Păi, voiam să te întreb dacă ai vrea să ne ajuţi. Ar fi frumos să am pe cineva care înţelege ce...
- Mi-ar plăcea să te ajut în orice fel! a întrerupt-o Amber. Nu câştig eu prea mulţi bani, dar, cu siguranţă, pot să-mi fac timp pentru donaţii. Ce faci tu e aşa de important! Când mă gândesc ce mult contează...

Şi-a muşcat buzele şi a clipit din ochi, oprindu-şi lacrimile.

Daphne a zâmbit.
- Grozav!

A scos o carte de vizită cu numele şi adresa ei.
- Poftim! Întrunirea comitetului e la mine acasă, joi, la zece dimineaţa. Poţi să vii?

Amber i-a zâmbit larg, încercând şi acum să pară preocupată doar de boala aceea.
- N-aş lipsi pentru nimic în lume!

Doi

Legănarea trenului de sâmbătă, din orăşelul Bishops Harbor la New York, o scufunda pe Amber într-o reverie somnoroasă, complet diferită de disciplina rigidă a săptămânii de lucru. Stătea la fereastră, cu capul rezemat de spătar, şi deschidea din când în când ochii să se uite la peisajul care se perinda prin faţa ochilor. Şi-a amintit de prima călătorie cu trenul, pe când avea şapte ani. Era iulie în Missouri - cea mai fierbinte şi mai înăbuşitoare lună a verii -, iar aerul condiţionat nu funcţiona. O vedea şi acum pe mama ei stând vizavi de ea, într-o rochie neagră, cu mâneci lungi, fără un zâmbet pe faţă, cu spatele drept şi cu genunchii lipiţi, într-o poziţie afectată. Părul ei şaten-deschis era strâns în cocul obişnuit la spate, dar îşi pusese o pereche de cercei - nişte perle micuţe, pe care le păstra pentru ocazii speciale. Iar Amber presupunea că înmormântarea mamei mamei ei era considerată o ocazie specială.

Când coborâseră din tren în gara sordidă din Warrensburg, aerul de afară era şi mai sufocant decât fusese în tren. Unchiul Frank, fratele mamei, le aştepta acolo, şi s-au îngrămădit cu toţii în camioneta lui albastră, veche.

Mirosul şi-l amintea cel mai bine - şi pielea crăpată a banchetei care i se înfigea în carne. Au trecut pe lângă câmpuri nesfârşite de porumb şi mici ferme cu case de lemn care păreau vechi şi curţi pline de unelte ruginite, maşini vechi, puse pe butuci, cauciucuri fără jante şi lăzi metalice sparte. Era mai deprimant chiar decât locul în care locuiau ei, şi Amber şi-ar fi dorit ca mama ei s-o fi lăsat acasă, ca pe celelalte surori. Mama spusese că ele erau prea mici să participe la o înmormântare, dar Amber era destul de mare pentru a aduce un ultim omagiu. Mintea ei îngropase mai toate amintirile din weekendul acela oribil, dar lucrul pe care nu avea să-l uite niciodată era paragina înfiorătoare de acolo - sufrageria mohorâtă din casa bunicilor, unde totul era maroniu şi galben-ruginit; barba ţepoasă a bunicului, care stătea pe şezlongul lui cu saltea ţeapănă, grav şi posomorât în tricoul lui uzat şi în pantalonii kaki plini de pete. A văzut atunci de unde îi veneau mamei firea lipsită de veselie şi lipsa de imaginaţie. Atunci, la acea vârstă fragedă, a început ea să viseze la ceva diferit şi mai bun.

Acum, deschizând ochii când bărbatul din faţa ei s-a ridicat şi a lovit-o din greşeală cu servieta, şi-a dat seama că au ajuns la Grand Central Terminal. Şi-a luat repede geanta şi jacheta şi s-a înscris în fluxul pasagerilor pregătiţi să coboare. Nu s-a plictisit nicio clipă mergând de la peron prin gara aceea magnifică - ce diferenţă faţă de halta murdară în care fusese cu atâţia ani în urmă! A trecut fără grabă prin faţa vitrinelor strălucitoare din gară, precursoare perfecte ale imaginilor şi sunetelor oraşului care aştepta afară, apoi a ieşit din clădire şi a mers puţin pe jos pe Forty-Second Street, până pe Fifth Avenue. Pelerinajul acesta lunar îi devenise atât de familiar, că ar fi putut nimeri drumul şi legată la ochi.

Prima ei oprire a fost, ca de obicei, sala principală de lectură a Bibliotecii Publice din New York. Aici se aşeza la una dintre mesele lungi de lectură şi, la lumina soarelui care se revărsa prin ferestrele înalte, admira frumuseţea frescelor de pe tavan. Azi se simţea şi mai liniştită văzând cărţile care umpleau rafturile de pe pereţi. Acestea îi aminteau că poate găsi acolo orice ar putea s-o intereseze. Aici o să stea, o să citească şi o să descopere toate lucrurile care o vor ajuta să-şi construiască planurile. A rămas acolo, mută şi nemişcată, timp de douăzeci de minute, până când a fost pregătită să iasă din nou afară şi să pornească pe Fifth Avenue.

A trecut încet, dar cu pas hotărât, pe lângă magazinele luxoase înşirate de-a lungul străzii. Pe lângă Versace, Fendi, Armani, Louis Vuitton, Harry Winston, Tiffany & Co., Prada, Gucci şi Cartier - se înşirau la nesfârşit, unul după altul, cele mai prestigioase şi mai scumpe buticuri din lume. Fusese în fiecare dintre ele, inspirase aroma de piele fină şi de parfumuri exotice şi îşi unsese mâinile cu balsamurile catifelate şi cu cremele costisitoare care stăteau, ispititoare, în cutiuţe de testare frumos decorate.

A continuat pe lângă Dior şi Chanel şi s-a oprit să admire o rochie mulată, argintiu cu negru, care era expusă pe manechinul din vitrină. S-a uitat îndelung la rochie, imaginându-şi cum i-ar sta cu ea, cu părul ridicat, cu un machiaj perfect, intrând într-o sală de bal la braţul soţului ei, invidiată de toate femeile. A mers mai departe spre nord, până a ajuns la Bergdorf Goodman şi la eternul hotel Plaza. A fost tentată să urce pe scările acoperite cu mochetă roşie până în holul cel mare, dar era deja trecut de ora unu şi îi era foame. Îşi adusese ceva de mâncare de acasă, pentru că nu-şi putea permite să cheltuie banii obţinuţi cu greu şi pe muzeu, şi pe un prânz în Manhattan. A traversat Fifty-Eighth Street, spre Central Park, s-a aşezat pe o bancă orientată cu faţa spre strada aglomerată şi a scos din geantă un măr mic şi o punguţă cu stafide şi alune. A mâncat încet, uitându-se la oamenii care treceau grăbiţi pe stradă, şi şi-a spus pentru a suta oară cât e de bucuroasă că a reuşit să scape de viaţa ternă pe care au dus-o părinţii ei, de conversaţiile lor banale şi de predictibilitatea lucrurilor. Mama lui Amber nu îi înţelesese niciodată ambiţiile. Spunea că încearcă să se ridice prea sus peste nivelul ei, că felul ei de a gândi nu îi va aduce decât necazuri. Mai apoi, îi arătase Amber de ce e în stare şi lăsase totul în urmă - chiar dacă nu aşa cum plănuise.

Şi-a terminat prânzul şi a pornit prin parc spre Muzeul Metropolitan de Artă, unde voia să-şi petreacă după-amiaza, până la trenul de seară, cu care urma să se întoarcă în Connecticut. În ultimii doi ani bătuse toate sălile de la Met, studiase operele de artă şi asistase la prelegeri şi filme despre operele de artă şi despre creatorii lor. La început, gravele ei lacune o descurajaseră, dar, cu abordarea ei metodică, o luase pas cu pas şi citise din cărţi împrumutate tot ce găsise despre artă, despre istoria artei şi despre maeştrii ei. Înarmată cu noi informaţii în fiecare lună, vizita din nou muzeul şi vedea cu ochii ei lucrurile despre care citise. Acum ştia că se poate angaja într-o discuţie respectabilă şi inteligentă cu cel mai pregătit critic de artă. Din ziua în care părăsise casa aceea înghesuită din Missouri crease o nouă Amber, mai bună, o Amber care se putea mişca uşor printre cei foarte bogaţi. Şi, până în clipa aceea, totul se desfăşurase conform planului.

După ceva timp, a pornit spre galeria pe care o vizita de obicei ultima. Acolo a stat multă vreme în faţa unui mic studiu care îi aparţinea lui Tintoretto. Nu mai ştia de câte ori se uitase la schiţa aceea, dar cuvintele de pe plăcuţa aşezată sub el i se întipăriseră în creier - "Donaţie din colecţia deţinută de Jackson şi Daphne Parrish". S-a îndepărtat de schiţă cu greu şi s-a dus la noua expoziţie Aelbert Cuyp. Frunzărise puţin singura carte despre Cuyp care exista pe rafturile bibliotecii din Bishops Harbor. Cuyp era un artist de care nu auzise niciodată, de aceea constatase cu uimire cât de prolific fusese şi cât de faimos era. S-a plimbat prin galerie şi a dat peste tabloul pe care îl admirase atât de mult în cartea aceea şi pe care spera să-l vadă expus, Fluviul Meuse la Dordrecht, pe furtună. Era chiar mai magnific decât îşi închipuise.

Lângă ea, doi oameni în vârstă erau la fel de fermecaţi.
- E uimitor, nu-i aşa? i-a spus femeia lui Amber.
- E mai mult decât mi-am imaginat, a răspuns ea.
- E foarte diferit de peisajele lui, şi-a dat cu părerea bărbatul.

Continuând să se uite la tablou, Amber a adăugat:
- Este, dar a pictat multe tablouri superbe cu porturi din Olanda. Ştiaţi că a pictat de asemenea scene şi portrete biblice?
- Serios? Nu ştiam.

"Poate ar trebui să citiţi şi voi înainte să veniţi la o expoziţie", a continuat Amber în gând, dar în faţa lor doar a zâmbit şi s-a îndepărtat. Îi plăcea când putea să-şi arate superioritatea cunoştinţelor. Şi era convinsă că unui om ca Jackson Parrish, unui om care era mândru de cultura lui artistică, îi va plăcea şi lui.
 

 

Liv Constantine
Ultima doamnă Parrish
Editura Corint, 2020
Traducere din engleză de Roxanu Olteanu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte..

Fragment

Trei

Invidia i-a umplut gâtul cu acreală lui Amber când a început să se vadă casa graţioasă, în stil Nantucket, din Long Island Sound. Porţile albe, deschise, de la intrarea pe proprietatea de câteva milioane de dolari, lăsau să se vadă bogatele plante verzi şi tufele de trandafiri, care se revărsau extravagant peste zidurile discrete, şi conacul, o clădire sofisticată, pe două niveluri, alb cu gri. Îi amintea de fotografiile cu casele de vară ale bogaţilor din Nantucket şi din insula Martha's Vineyard. Casa se întindea maiestuoasă de-a lungul malului, potrivindu-se perfect conturului acestuia.

Era genul de casă care era ascunsă în siguranţă de ochii celor care nu-şi pot permite să trăiască aşa. "Asta face bogăţia pentru tine", şi-a spus ea. "Îţi oferă mijloacele şi posibilitatea de a rămâne retras de lume, dacă îţi doreşti asta - sau dacă trebuie s-o faci."

Amber şi-a parcat albastra ei Toyota Corolla, veche de zece ani, ce urma să arate ridicol de nepotrivit printre ultimele modele de BMW şi Mercedes despre care era sigură că aveau să umple în curând curtea. A închis ochii şi a stat aşa o clipă, respirând încet şi adânc, repetând în minte informaţiile pe care le memorase în ultimele săptămâni. Se îmbrăcase cu mare grijă în dimineaţa aceea, îşi pusese în părul şaten şi drept o bentiţă în nuanţe de maro, lăsându-şi faţa descoperită, şi se machiase minimal - doar un pic de blush în obraji şi puţin balsam de buze uşor colorat. Se îmbrăcase cu o fustă de serj bine călcată, de culoare bej, şi cu un tricou alb de bumbac cu mâneci lungi, pe care le comandase din catalogul L.L. Bean. Sandalele erau simple şi solide, pur şi simplu încălţăminte uşor de purtat, fără nimic feminin. Ochelarii urâţi, cu rame mari, pe care îi găsise în ultimul moment, îi completau imaginea pe care o căutase. Când s-a uitat în oglindă înainte de a pleca, s-a simţit mulţumită. Părea o fată simplă, ba chiar timidă. O persoană despre care nici într-un milion de ani n-ai crede că poate fi o ameninţare pentru cineva - mai ales pentru cineva ca Daphne Parrish.

Cu toate că ştia că există şi un mic risc de a fi considerată nepoliticoasă, Amber venise puţin mai devreme. Aşa putea să stea pentru câteva clipe singură cu Daphne şi, în plus, să fie deja acolo când ajungeau celelalte femei, un avantaj pentru momentul în care se făceau prezentările. Acestea o vor considera o simplă albinuţă muncitoare, tânără şi banală, pe care Daphne a binevoit s-o aleagă şi s-o numească ajutor la acţiunile ei caritabile.

A deschis portiera şi a păşit pe aleea cu pietriş. Aveai impresia că fiecare dintre pietricelele care înfundau zgomotul paşilor fusese măsurată, ca să fie uniformă şi pură, perfect potrivită şi lustruită. Apropiindu-se de casă, a studiat atent curtea şi clădirile. Şi-a dat seama că va intra prin spate - faţa casei, evident, era spre apă - dar, oricum, era o faţadă foarte frumoasă. În stânga era un arbore în care atârnau ultimele flori de glicină ale verii, iar în spatele lui se găseau două bănci lungi. Amber citise despre astfel de bogăţii, văzuse o mulţime de reviste şi de tururi on-line ale caselor de vedete sau de superbogaţi. Dar era prima oară când vedea toate astea cu ochii ei.

A urcat treptele largi de piatră până sus şi a sunat la clopoţel. Uşa era imensă, cu două foi mari de sticlă tăiată oblic, prin care putea să vadă coridorul lung care ajungea până în faţa casei. Din locul în care stătea zărea albastrul intens al apei, după care, pe neaşteptate, Daphne a apărut în faţa ei, i-a deschis uşa şi i-a zâmbit.
- Ce bine îmi pare să te văd! Mă bucur că ai putut să vii, a spus ea, luând-o de mână şi băgând-o în casă.

Amber i-a aruncat zâmbetul timid pe care îl exersase în oglinda de la baie.
- Îţi mulţumesc pentru invitaţie, Daphne! Sunt aşa de bucuroasă că pot să te ajut!
- Ei bine, eu sunt încântată că vei colabora cu noi. Vino pe aici! O să ne întâlnim pe verandă, a spus Daphne când au intrat într-o încăpere mare, octogonală, cu ferestre de sus până jos, mărginite de draperii înflorate, văratice, într-o explozie de culoare.

Uşile erau larg deschise, şi Amber a inspirat mirosul îmbătător al apei sărate de mare.
- Te rog, ia loc! Avem câteva minute până vor veni ceilalţi, a spus Daphne.

Amber s-a cufundat în canapeaua de pluş, iar Daphne s-a aşezat în faţa ei, într-unul dintre fotoliile galbene care se asortau perfect cu celelalte piese de mobilă din această cameră de o eleganţă nonşalantă. O irita uşurinţa cu care trata Daphne bogăţia şi privilegiile, de parcă ar fi fost dreptul ei prin naştere. Ai fi zis că a coborât direct din paginile revistei Town & Country cu pantalonii ei cenuşii cu croială perfectă şi cu bluza ei de mătase, având ca unică bijuterie perlele mari din urechi. Amber bănuia că numai hainele şi cerceii valorează peste trei miare, fără să pună la socoteală piatra de pe deget sau ceasul Cartier. Probabil că la etaj mai avea vreo zece în cutia ei de bijuterii. Amber s-a uitat la ceasul ei - un model ieftin, de duzină - şi a văzut că mai au vreo zece minute de singurătate.
- Îţi mulţumesc încă o dată că mi-ai dat voie să te ajut, Daphne!
- Eu îţi sunt recunoscătoare. Niciodată nu sunt prea multe mâini. Adică, toate doamnele sunt minunate, şi muncesc mult, dar tu înţelegi, fiindcă ai trecut şi tu prin asta.

Daphne s-a mişcat puţin în fotoliu.
- Am vorbit mult despre surorile noastre în dimineaţa aceea, dar prea puţin despre noi. Ştiu că nu eşti de aici, dacă îmi amintesc eu bine, mi-ai spus că te-ai născut în Nebraska?

Amber îşi repetase povestea foarte bine.
- Da, exact. Sunt din Nebraska, dar m-am mutat de acolo după ce sora mea a murit. Cea mai bună prietenă a mea din liceu a făcut facultatea aici. Când a venit acasă, la înmormântare, mi-a spus că poate mi-ar face bine o schimbare, un nou început, şi, evident, urma să fim împreună. A avut dreptate. M-a ajutat foarte mult. M-am mutat în Bishops Harbor de aproape un an, dar în fiecare zi mă gândesc la Charlene.

Daphne o privea concentrată.
- Îmi pare rău pentru pierderea ta! Cine nu a trecut prin asta nu poate să ştie cât e de dureros să pierzi o soră. Mă gândesc la Julie în fiecare zi. Uneori mă simt copleşită. De aceea activitatea mea legată de fibroza chistică e aşa de importantă pentru mine. Am fost binecuvântată cu două fete sănătoase, dar sunt multe familii afectate de această maladie teribilă.

Amber a luat de jos o ramă de argint în care era o fotografie cu două fetiţe. Amândouă blonde şi bronzate, îmbrăcate cu costume de baie asortate, stând turceşte pe un debarcader şi ţinându-se de mijloc.
- Ele sunt fetiţele tale?

Daphne s-a uitat la fotografie şi a zâmbit cu încântare, apoi i-a indicat cu degetul.
- Da, ea e Tallulah şi ea e Bella. Fotografia e făcută vara trecută, pe malul lacului.
- Sunt adorabile. Câţi ani au?
- Tallulah are zece ani, iar Bella, şapte. Mă bucur că se au una pe alta, a spus Daphne, cu ochii umezi. Mă rog la Dumnezeu să fie mereu aşa!

Amber şi-a amintit că actorii obişnuiesc să se gândească la cel mai trist lucru care li s-a întâmplat, atunci când trebuie să plângă. A încercat să reînvie în memorie o amintire care s-o facă să plângă, dar cel mai trist lucru la care se putea gândi era că nu e ea cea care stă pe fotoliul lui Daphne, ca stăpână a acestei case incredibile. Totuşi a făcut tot posibilul să pară extrem de tristă când a pus fotografia înapoi pe masă.

Exact atunci s-a auzit clopoţelul de la uşă, iar Daphne s-a ridicat să deschidă. Înainte de a ieşi din cameră, i-a spus:
- Serveşte-te cu o cafea sau cu un ceai! Avem şi câteva bunătăţi. Toate sunt pe bufet.

Amber s-a ridicat, dar şi-a pus geanta pe fotoliul de lângă fotoliul lui Daphne, ca să ocupe locul. În timp ce îşi punea o cafea, au început să apară şi ceilalţi, într-un val de saluturi şi îmbrăţişări entuziaste. Detesta sporovăiala zgomotoasă a grupurilor de femei, ca de găini cotcodăcitoare.
- Un pic de atenţie! s-a auzit vocea lui Daphne peste toate zgomotele acelea, iar femeile au tăcut.

S-a dus la Amber şi a luat-o de mijloc.
- Vreau să vă prezint un nou membru al comitetului, pe Amber Patterson. Amber va fi un minunat plus adus grupului nostru. Din păcate, e şi cumva expertă - sora ei a murit de fibroză chistică.

Amber a lăsat ochii în jos, iar din mijlocul grupului s-a ridicat un murmur de compasiune.
- Ce-ar fi să ne aşezăm, şi apoi vom trece pe la fiecare, ca vă cunoască şi Amber, a spus Daphne.

S-a aşezat pe fotoliu cu ceaşca şi farfurioara în mână, s-a uitat la fotografia cu fetele ei şi, a observat Amber, i-a schimbat puţin poziţia. Amber s-a uitat la femeile din jur care, rând pe rând, îi zâmbeau şi îşi spuneau numele - Lois, Bunny, Faith, Meredith, Irene şi Neve. Toate erau strălucitoare şi perfect aranjate, dar două dintre ele i-au captat atenţia în mod special. Bunny, care nu purta o mărime mai mare de 34, avea un păr blond lung şi drept şi nişte ochi mari, verzi, machiaţi în aşa fel, încât să fie puşi în valoare la maximum. Era perfectă din toate punctele de vedere, iar ea ştia asta. Amber o remarcase la sala de fitness, cu pantalonii ei scurţi minusculi şi cu bustiera ei, antrenându-se ca o nebună, dar Bunny s-a uitat la ea cu o privire goală, de parcă n-ar mai fi văzut-o niciodată în viaţa ei. Amber ar fi vrut să-i amintească: "O, da! Te ştiu. Tu te lauzi că îl învârţi pe degete pe soţul tău cu aerul ăsta de fetiţă inocentă."

Şi mai era Meredith, care nu se potrivea deloc cu restul grupului. Îmbrăcămintea ei era scumpă, dar discretă, nu extravagantă precum a celorlalte. Avea nişte cercei mici de aur şi un singur şirag de perle gălbui atârnat peste puloverul maroniu. Lungimea fustei ei de tweed era ciudată, nici lungă, dar nici suficient de scurtă, cât să fie la modă. Pe măsură ce şedinţa avansa, se vedea tot mai limpede că era diferită nu doar ca îmbrăcăminte. Stătea dreaptă în scaunul ei, cu umerii traşi în spate şi cu capul sus, într-o poză impunătoare, care sugera bogăţie şi rasă. Iar când vorbea, se simţea în vocea ei un mic accent de pension, destul cât cuvintele ei să capete mai multă greutate ca ale celorlalte, vorbind despre licitaţiile restrânse şi despre premiile pe care le obţinuseră până atunci. Vacanţe exotice, bijuterii cu diamante, vinuri de colecţie - şi lista continua, unele mai valoroase ca altele.

Când şedinţa s-a încheiat, Meredith s-a apropiat de Amber şi s-a aşezat lângă ea.
- Bine ai venit la Zâmbetul lui Julie, Amber! Îmi pare foarte rău pentru sora ta.
- Mulţumesc! a răspuns Amber, simplu.
- Tu şi Daphne vă cunoaşteţi de mult timp?
- O, nu! Abia ne-am întâlnit, de fapt. La sala de fitness.
- Ce întâmplare fericită! a spus Meredith, pe un ton greu de descifrat.

Se uita atent la Amber, ca şi cum ar fi putut să vadă drept prin ea.
- A fost un noroc pentru amândouă.
- Da, aşa cred şi eu.

Meredith a făcut o pauză şi a măsurat-o pe Amber din cap până în picioare. Buzele ei s-au întins într-un zâmbet subţire, apoi s-a ridicat de pe fotoliu.
- Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc. Abia aştept să ne cunoaştem mai bine!

Amber a simţit pericolul, nu din cuvintele pe care le rostise, ci din felul în care se comporta Meredith. Poate era doar imaginaţia ei. Şi-a pus ceaşca goală pe bufet şi a intrat pe uşile largi, care păreau să te invite pe verandă. Afară, a stat uitându-se la vasta întindere a canalului Long Island. A văzut în depărtare o ambarcaţiune ale cărei pânze erau umflate de vânt, un spectacol magnific. S-a dus în celălalt capăt al verandei, de unde se vedea mai bine plaja de jos. Când s-a întors să intre în cameră, a auzit de pe verandă vocea lui Meredith, inconfundabilă.
- Serios, Daphne, cât de bine o cunoşti pe fata asta? Te-ai întâlnit cu ea la sala de fitness! Ştii ceva despre ea?

Amber a rămas tăcută lângă uşă.
- Meredith, hai, serios! Tot ce trebuia să ştiu era că sora ei a murit de FC. Mai mult, ce vrei? Are un interes legitim în strângerea de bani pentru fundaţie.
- Ai verificat-o? a întrebat-o Meredith, tot sceptică. Ştii cine e ea, cine e familia ei, ce studii are, toate lucrurile astea?
- Aici e muncă de voluntariat, nu facem nominalizări pentru Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite ale Americii. Vreau să facă parte din comitet. O să vezi. Va avea o contribuţie deosebită.

Amber simţea iritarea din vocea lui Daphne.
- Bine, e comitetul tău. N-am să mai vorbesc despre asta.

Amber a auzit paşii lor pe gresie, când au ieşit din cameră, apoi a intrat şi şi-a împins repede portofoliul sub o pernă de pe canapea, ca să pară că l-a uitat acolo. În portofoliu erau însemnările făcute de ea la şedinţă şi o fotografie băgată în copertă. Lipsa oricăror elemente de identificare o asigura că Daphne va trebui să caute prin dosar pentru a găsi fotografia. Amber avea treisprezece ani acolo. Fusese o zi bună, una dintre puţinele zile în care mama ei reuşise să lase spălatul şi să le ducă în parc. O dădea în leagăn pe sora ei. Pe spatele fotografiei scrisese: "Amber şi Charlene", cu toate că acolo erau ea cu sora ei, Trudy.

Cu Meredith va avea de furcă. Îi spusese că abia aşteaptă s-o cunoască mai bine. Bun, va avea ea grijă să afle cât mai puţine lucruri. N-o să permită unei snoabe din înalta societate să-i vină de hac. Ultima persoană care încercase asta primise ceea ce meritase.