Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei

 

Albert G. Mackey
Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei
Editura Herald, 2018
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Albert Gallatin Mackey (12 martie 1807 - 20 iunie 1881) se naşte în Carolina de Sud (SUA). Până în 1854 practică medicina, urmând o perioadă în care preocupările legate de masonerie şi de literatură îi ocupă cea mai mare parte din timp.

În 1865, preşedintele de atunci al Statelor Unite (Andrew Johnson) îl însărcinează cu administraţia porturilor. Învins într-o cursă electorală pentru Senat, alege, în anul 1870, să se mute la Washington. În paralel cu aceste evenimente, se iniţiază în francmasonerie, ajungând la cele mai înalte grade.

După redactarea lucrării Un Lexicon al Francmasoneriei, în 1845, va continua să publice mai multe cărţi despre francmasonerie, una dintre cele mai importante fiind Enciclopedia Francmasoneriei, care, alături de Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei, reprezintă o lucrare de referinţă în domeniu.

Fragment
I. Preliminarii. Originea şi evoluţia Francmasoneriei

Orice studiu al simbolismului şi filozofiei Francmasoneriei trebuie în mod necesar să fie precedat de o scurtă investigaţie a originii şi istoriei instituţiei. Străveche şi universală cum este, de unde s-a ivit ea? Care au fost evenimentele legate de naşterea sa? Din ce asociaţii înrudite sau similare a apărut? Sau ea a fost originală şi autohtonă, independentă în începuturile sale de orice influenţe exterioare şi fără legătură cu nicio altă instituţie? Acestea sunt întrebările pe care un cercetător inteligent şi le va pune încă de la începuturile investigaţiilor sale; şi lor trebuie să le dea un răspuns clar înainte de a se aştepta să-i înţeleagă adevăratul caracter ca instituţie simbolică. El trebuie să-i cunoască într-o oarecare măsură antecedentele înainte de a-i aprecia caracterul.

Dar cel care doreşte să ajungă la un rezultat satisfăcător al acestei investigaţii trebuie, în primul rând, - ca o condiţie preliminară absolut necesară a succesului - să se elibereze de influenţa unei greşeli pe care sunt prea adesea tentaţi să o facă novicii în filozofia masonică. El nu trebuie să confunde doctrina Francmasoneriei cu forma sa exterioară şi extrinsecă; să nu presupună că anumite uzanţe şi ceremonii - care există în prezent, dar care, chiar şi acum, sunt supuse unor variaţii ample în diferite ţări - constituie suma şi substanţa Francmasoneriei. Antichitatea prudentă a exprimat esenţele prin ceremonii, pentru mai multă solemnitate şi o mai bună amintire şi observare a ceea ce trebuie săvârşit. Dar nu trebuie să uităm niciun moment că ceremonia nu este esenţa. Ea nu este decât veşmântul exterior care o acoperă şi o împodobeşte, la fel cum fac veşmintele cu trupul omenesc. Chiar dacă-l privezi pe om de aceste accesorii exterioare, vei avea în continuare microcosmosul, minunea creaţiei, cu toţi nervii, oasele şi muşchii săi şi, mai presus de orice, cu creierul, gândurile şi sentimentele sale. Tot astfel, dacă Masoneria este privată de ceremoniile exterioare, rămân totuşi filozofia şi ştiinţa sa. Fireşte că acestea au fost mereu aceleaşi de-a lungul timpului, pe când ceremoniile au variat în diferite epoci şi continuă să varieze şi acum în diferite ţări.

Definiţia Francmasoneriei, ca "o ştiinţă a moralităţii, ascunsă sub vălul alegoriei şi ilustrată prin simboluri", a fost atât de des citată încât, dacă nu ar fi frumuseţea sa, ar deveni obositoare. Dar această definiţie conţine exact principiul care tocmai a fost enunţat. Francmasoneria este o ştiinţă - o filozofie - un sistem de doctrine care este predat, într-un mod specific, prin alegorii şi simboluri. Acesta este caracterul său intern. Ritualurile sale sunt adaosuri externe, care nu-i afectează substanţa.

Acum, când suntem pe cale să iniţiem o cercetare a originilor Francmasoneriei, trebuie să ne ocupăm de acest sistem specific de filozofie, şi nu de ritualurile care au proliferat pe seama lui. Orice alt demers ne-ar induce cu siguranţă în eroare.

Prin urmare, dacă cercetăm originea şi începuturile filozofiei masonice, trebuie să ne întoarcem în epoca Antichităţii timpurii, când vom găsi primele semne în sânul unor asociaţii înrudite, unde aceeaşi filozofie era păstrată şi predată. Dar dacă confundăm ritualurile Masoneriei cu filozofia acesteia şi căutăm originea instituţiei, modelată în forma exterioară actuală, cu greu vom avea motiv să ne întoarcem în timp mai departe de începutul secolului al XVIII-lea şi, în fapt, nici măcar până atunci. Căci în ritualuri s-au operat numeroase modificări importante după această dată.

Odată ce am ajuns la concluzia că nu ritualul masonic, ci filozofia masonică este cea pe care trebuie să o investigăm, următoarea întrebare care se pune în mod firesc priveşte natura specifică a acelei filozofii.

Eu susţin că filozofia Masoneriei vizează contemplarea caracterului divin şi a celui uman; a lui DUMNEZEU, ca unica fiinţă eternă şi existentă prin sine însăşi, spre deosebire de mitologia popoarelor antice, împovărată de o multitudine de zei şi zeiţe, de semizei şi eroi; a OMULUI, ca fiinţă nemuritoare, care se pregăteşte în viaţa prezentă pentru un viitor veşnic, de asemenea în contradicţie cu filozofia antică, ce reducea existenţa umană la viaţa prezentă.

Filozofia Francmasoneriei este constituită, aşadar, din aceste două doctrine, a unicităţii lui Dumnezeu şi a nemuririi sufletului. Dacă vrem să o definim succint, vom spune că ea este un sistem filozofic străvechi care propovăduieşte aceste două dogme. Prin urmare, dacă, în mijlocul obscurităţii şi a degradării intelectuale a vechilor religii politeiste găsim, ici şi colo, în toate epocile, anumite instituţii sau asociaţii care au propovăduit aceste adevăruri - şi aceasta într-un mod particular, alegoric şi simbolic - atunci avem dreptul să spunem că asemenea instituţii sau asociaţii au fost predecesoarele instituţiei masonice aşa cum există ea în prezent.

Aceste observaţii preliminare îi vor permite cititorului să abordeze teoria despre originile Francmasoneriei pe care o propun în următoarele teze:

1. În primul rând, susţin că, dintre cele mai vechi epoci ale istoriei lumii, au existat anumite adevăruri de importanţă vitală pentru bunăstarea şi fericirea umanităţii, care au fost comunicate - nu contează cum - cel mai probabil prin inspiraţie directă de la Dumnezeu către om.

2. Aceste adevăruri constau, în principal, în concepţii abstracte referitoare la unicitatea lui Dumnezeu şi la nemurirea sufletului. Nicio îndoială rezonabilă nu poate exista în privinţa adevărului acestor două propoziţii. Credinţa în aceste adevăruri este o consecinţă necesară a sentimentului religios care a format întotdeauna o caracteristică esenţială a naturii umane. Omul este, în primul rând şi spre deosebire de toate celelalte creaturi, un animal religios. Ch. Gross îşi începe interesanta sa lucrare Religia păgână în dezvoltarea sa populară şi simbolică cu afirmaţia că:

unul dintre fenomenele cele mai remarcabile ale rasei umane este existenţa universală a ideilor religioase - o credinţă în ceva supranatural şi divin şi un cult corespunzător acestei credinţe.

Deoarece sentimentul religios a fost implantat de natură, tot natura trebuie să-l fi dirijat pe o cale adecvată. La început, credinţa şi cultul trebuie să fi fost la fel de pure ca apa unui izvor, deşi în epocile ulterioare şi înainte de apariţia luminii creştinismului, ambele vor fi fost corupte prin influenţa preoţilor şi a poeţilor asupra unor oameni ignoranţi şi superstiţioşi. Primele două propoziţii ale teoriei mele se referă exclusiv la această perioadă primordială care a precedat coruperile; la acestea din urmă mă voi referi în continuare.

3. Aceste adevăruri despre Dumnezeu şi nemurire au fost transmise, cel mai probabil, prin linia patriarhilor din seminţia lui Set, dar au fost cunoscute, în orice caz, lui Noe, care le-a comunicat descendenţilor săi direcţi.

4. Ca urmare a acestei transmisii, adevăratul cult al lui Dumnezeu a continuat să fie practicat, câtva timp după retragerea potopului, de către noachiţi, urmaşii lui Noe.

5. Într-o perioadă ulterioară (nu importă când, dar tradiţia biblică o plasează în vremea tentativei de a construi Turnul Babel), un număr mare de oameni s-a desprins din rândurile noachiţilor.

6. Aceşti secesionişti au uitat rapid adevărurile divine care le fuseseră comunicate de strămoşul lor comun şi au căzut în cele mai deplorabile erori teologice, corupând puritatea cultului şi ortodoxia credinţei religioase pe care o primiseră iniţial.

7. Aceste adevăruri au fost păstrate în integritatea lor de un număr foarte mic de oameni pe linie patriarhală, unui număr şi mai redus permiţându-li-se să reţină doar fragmente pâlpâitoare din adevărata lumină.

8. Prima categorie s-a limitat la descendenţii direcţi ai lui Noe, iar cea de-a doua a numărat în rândurile sale preoţi şi filozofi şi, poate, mai târziu încă, poeţi ai naţiilor păgâne, precum şi cei pe care i-au iniţiat în secretele acestor adevăruri. Despre prevalenţa acestor adevăruri religioase printre descendenţii patriarhali ai lui Noe dispunem de dovezi ample în scrierile sacre. Cât despre existenţa lor în unele cercuri de păgâni erudiţi, avem mărturia a numeroşi autori inteligenţi care şi-au dedicat energiile acestui subiect. Astfel Grote, în lucrarea sa Istoria Greciei, spune:

Mai mulţi cercetători competenţi au pus în legătură interpretarea alegorică a miturilor cu ipoteza unui "străvechi şi foarte instruit corp preoţesc", avându-şi originile fie în Egipt, fie în Orient, şi care le-a comunicat grecilor barbari şi primitivi cunoştinţe religioase, fizice şi istorice "sub vălul simbolurilor".

Ceea ce se spune aici numai despre greci este valabil pentru toate celelalte naţii intelectuale ale Antichităţii.

9. Sistemul sau doctrina primei categorii a fost numită de autorii masonici "Francmasoneria pură sau primitivă" a Antichităţii, iar cea a ultimei categorii, "Francmasoneria falsă" a aceleiaşi perioade. Dacă nu greşesc, termenul de "pur" se referă la doctrinele propovăduite de descendenţii lui Noe pe linie iudaică, iar cuvântul "fals", la descendenţii pe linie păgână.

10. Marea masă de oameni, mai ales printre păgâni, era complet nefamiliarizată cu acest adevăr divin ce constituia piatra de temelie a ambelor tipuri de Francmasonerie (pură şi, respectiv, falsă), fiind adânc cufundaţi în erorile credinţelor şi ale cultului păgân.

11. Aceste erori ale religiilor păgâne nu au fost invenţii voluntare ale oamenilor care le-au cultivat, ci coruperi treptate şi aproape inevitabile ale adevărurilor propovăduite la început de Noe; într-adevăr, aceste coruperi sunt atât de evidente încât pot fi cu uşurinţă detectate şi readuse la forma originală de la care au deviat la un moment sau altul, indiferent cât de mult se deosebesc ele la diferitele popoare. Astfel, în viaţa şi faptele lui Bacchus sau Dionysos găsim echivalentul travestit al carierei lui Moise, iar în numele lui Vulcan, zeul fierar, vedem clar o corupere etimologică a apelativului Tubal Cain, primul meşteşugar în metal. Căci "Vulcan" nu este decât o formă modificată a lui "Baal-Cain", zeul Cain.

12. Dar oamenii care au fost familiarizaţi cu adevărul şi-au primit cunoştinţele prin intermediul iniţierii în anumite misterii sacre, în sânul cărora ele au fost ascunse de privirile mulţimii.

13. Aceste Misterii au existat în toate ţările păgâne, de fiecare dată sub un alt nume şi, într-o anumită măsură, sub o altă formă, dar întotdeauna şi pretutindeni cu acelaşi scop de a insufla, prin învăţături alegorice şi simbolice, marile doctrine masonice ale unicităţii lui Dumnezeu şi nemuririi sufletului. Aceasta este o idee importantă, iar faptul pe care îl enunţă nu trebuie niciodată pierdut din vedere în nicio cercetare a originilor Francmasoneriei; căci Misteriile păgâne au fost pentru Francmasoneria falsă a Antichităţii exact ceea ce sunt lojile Maeştrilor pentru Francmasoneria din zilele noastre. Este inutil să aducem dovezi ale existenţei lor, întrucât este un fapt general admis şi la care fac mereu referire toţi istoricii, vechi şi moderni.

14. Cele două diviziuni ale Instituţiei Masonice, care au fost definite în teza 9 - anume Francmasoneria pură sau primitivă, printre descendenţii evrei ai patriarhilor, numiţi noachiţi sau descendenţii lui Noe, deoarece nu au uitat şi nici nu au abandonat învăţăturile marelui lor strămoş, şi Francmasoneria falsă practicată printre naţiile păgâne -, au străbătut şuvoiul timpului în curente paralele, adesea apropiate, dar fără să se amestece vreodată.

15. Dar aceste două curente nu au fost întotdeauna separate, căci izvorând, în lungile epoci anterioare, dintr-o sursă comună - vechea preoţime despre care am vorbit deja în teza 8 - şi apoi divizându-se în Francmasoneria pură şi cea falsă ale Antichităţii şi rămânând separate secol după secol, ele s-au întâlnit în cele din urmă în construirea marelui templu de la Ierusalim; şi s-au unit în perioada când israeliţii erau conduşi de regele Solomon, iar tirienii, de Hiram, regele Tirului, şi de Hiram Abif. Este adevărat că Francmasoneria falsă nu şi-a încetat existenţa numaidecât. Dimpotrivă, ea a mai durat câteva secole după această perioadă; şi doar după mult timp, sub domnia împăratului Theodosius, Misteriile păgâne au fost total şi definitiv abolite. Dar prin unirea, la Ierusalim, a Francmasoneriei evreieşti pure cu Francmasoneria tiriană falsă s-a produs o infuzie reciprocă a respectivelor doctrine şi ritualuri, care s-a încheiat cu abolirea celor două sisteme distincte şi instituirea unuia nou, care poate fi considerat prototipul imediat al instituţiei prezente. Prin urmare, mulţi cercetători în Masonerie, care nu merg cu investigaţiile lor mai departe de teza 15, sunt mulţumiţi să găsească originea Francmasoneriei în templul lui Solomon. Dar dacă teoria mea este corectă, acolo ea nu s-a născut, ci doar şi-a modificat caracterul. Legenda celui de-al treilea grad - legenda de aur, "legenda aurea" a Masoneriei - a fost adoptată acolo de Francmasoneria pură (care anterior nu avusese o astfel de legendă) de la Francmasoneria falsă. Dar legenda existase din vremuri imemoriale, sub alte nume şi forme, în toate Misteriile. Doctrina nemuririi, care până atunci fusese predată de noachiţi doar ca ceva abstract, a fost mai apoi insuflată printr-o lecţie simbolică - şi astfel simbolul lui Hiram Constructorul urma să devină pentru totdeauna trăsătura distinctivă a Francmasoneriei.

16. Dar o altă modificare importantă a fost săvârşită în sistemul masonic odată cu construirea templului. Anterior unirii care a avut loc atunci, Francmasoneria pură a noachiţilor fusese întotdeauna speculativă, dar ea nu se asemăna cu organizaţia prezentă decât în ceea ce priveşte cultivarea aceloraşi principii abstracte ale adevărului divin.

17. Tirienii, dimpotrivă, erau arhitecţi prin vocaţie şi, cum conducătorii lor erau discipoli ai şcolii Francmasoneriei false, ei au fost cei dintâi care, la templul lui Solomon, când s-au alăturat contemporanilor lor evrei, au infuzat ştiinţei speculative practicate de aceştia din urmă elementele unei arte operative.

18. În consecinţă, sistemul a continuat, veacuri de-a rândul, să prezinte un amestec de elemente din Masoneria operativă şi cea speculativă. Vedem acest lucru în Collegia Fabrorum sau Colegiile Meseriaşilor, înfiinţate pentru prima oară la Roma, de către Numa, şi care aveau în mod cert o formă de organizare masonică; în secta evreiască a esenienilor, care deopotrivă clădeau şi se rugau, şi despre care se susţine că erau urmaşii constructorilor templului, dar mai cu seamă în tagma francmasonilor itineranţi din Evul Mediu, care se identificau prin nume cu succesorii lor moderni, şi ale căror societăţi erau alcătuite din oameni învăţaţi ce predau şi scriau. Astfel că, vreme îndelungată, Francmasoneria a continuat să fie atât operativă, cât şi speculativă.

19. Dar o altă schimbare urma să fie efectuată în instituţie, pentru a o face să fie exact ceea ce este acum, astfel că, într-o perioadă foarte recentă (comparativ vorbind), aspectul operativ a fost abandonat şi Francmasoneria a devenit pe de-a-ntregul speculativă. Momentul exact al acestei schimbări nu lasă loc la ipoteze. El a avut loc în timpul domniei reginei Ann a Angliei, la începutul secolului al XVIII-lea. Preston ne oferă înseşi cuvintele decretului care a instituit această schimbare, întrucât el spune că atunci s-a convenit ca "privilegiile Masoneriei să nu mai fie limitate la masonii operativi, ci să fie extinse la oamenii de felurite meserii, cu condiţia ca ei să fie confirmaţi şi iniţiaţi în ordin".

*

Cele nouăsprezece teze enunţate în cartea de faţă conţin o viziune succintă asupra progreselor Francmasoneriei, de la originile sale în primele epoci ale lumii, ca simplu sistem de filozofie religioasă, prin toate modificările la care au supus-o evreii şi neamurile păgâne, până când, în cele din urmă, a căpătat forma perfectă din zilele noastre. În tot acest timp, ea a păstrat neschimbate anumite caracteristici care pot fi considerate, prin urmare, trăsăturile sale specifice, şi prin care ea s-a deosebit întotdeauna de orice alte asociaţii contemporane, indiferent cât de mult i-ar fi semănat acestea ca formă exterioară. Aceste caracteristici sunt, prima, doctrinele pe care le-a propovăduit permanent, anume cea despre unitatea lui Dumnezeu şi cea despre nemurirea sufletului; iar a doua, maniera în care au fost propovăduite aceste doctrine, anume prin simboluri şi alegorii.

Luând aceste caracteristici drept temeiuri ale Francmasoneriei, ajungem firesc la concluzia că Masoneria speculativă din zilele noastre prezintă mărturii evidente despre identitatea de origine cu Francmasoneria falsă din perioada pre-solomoniană, ambele sisteme provenind din aceeaşi sursă pură, doar că una păstrează întotdeauna, iar cealaltă corupe necontenit puritatea izvorului comun. Aceasta este şi concluzia ce se desprinde ca un corolar din ideile avansate în eseul de faţă.

În istorie există, de asemenea, dovezi abundente că, asupra Francmasoneriei pure sau primitive a noachiţilor, s-a exercitat o puternică influenţă din partea ramurii tiriene a sistemului fals, prin intermediul simbolurilor, miturilor şi legendelor; însă Masoneria pură le-a modificat şi interpretat în aşa fel încât să le adapteze propriului său sistem religios. Un lucru, cel puţin, nu poate fi contestat; anume, că le datorăm masonilor tirieni introducerea simbolului lui Hiram Abif. Ideea acestui simbol, chiar dacă a fost modificat de masonii evrei, nu este iudaică la origine. Ea a fost împrumutată în mod evident din misteriile păgâne, unde Bacchus, Adonis, Proserpina şi o sumedenie de făpturi zeificate joacă acelaşi rol pe care îl joacă Hiram în misteriile masonice.

În sfârşit, în termenii tehnici ai Masoneriei, în instrumentele sale de lucru, în denumirile gradelor şi în marea majoritate a simbolurilor sale găsim mărturii ample despre aportul masiv de elemente ale unei arte operative în filozofia sa religioasă. Istoria explică şi acest fapt, făcând referire la legătura existentă între instituţie şi Frăţia Dionisiacă a Meşteşugarilor, care a fost angajată în construirea Templului lui Solomon, Colegiile de Lucrători ai lui Numa, precum şi Francmasonii Itineranţi din Evul Mediu, constructori ai tuturor edificiilor măreţe din acea perioadă.

Cele nouăsprezece teze expuse în eseul de faţă constituie un scurt rezumat sau schiţă, a unei teorii despre adevăratele origini ale Francmasoneriei, pe care am adoptat-o în urma unor investigaţii lungi şi minuţioase. Încercarea de a demonstra adevărul fiecăreia dintre aceste propoziţii cu ajutorul logicii sau pe baza dovezilor istorice, ar presupune scrierea unui amplu tratat. Ele sunt oferite doar ca sugestii asupra cărora studentul mason poate să mediteze. Menirea lor este cea a unor jaloane care să-l orienteze în călătorie, în cazul în care îşi asumă sarcina plăcută - dar dificilă - de a investiga originile şi evoluţia Francmasoneriei, de la naşterea sa şi până în starea actuală a deplinei maturităţi. Dar chiar şi în forma aceasta prescurtată, ele sunt absolut necesare ca preliminarii la orice înţelegere adevărată a simbolismului Masoneriei.

II. Noachiţii

Purced, prin urmare, la investigarea originilor istorice ale Francmasoneriei ca o introducere necesară la orice investigaţie a simbolismului său. Pentru a face acest lucru într-un spirit de echitate faţă de subiect, este evident că trebuie să încep dintr-o perioadă foarte îndepărtată. În schimb, voi trece în revistă istoria timpurie a instituţiei pe cât de succint va permite înţelegerea clară a subiectului.

Trecând peste tot ce ţine de istoria antediluviană a lumii, ca fiind ceva ce nu a exercitat nicio influenţă notabilă asupra noii lumi care a luat fiinţă pe ruinele celei vechi, îi vom găsi, curând după cataclism, pe descendenţii imediaţi ai lui Noe în posesia a cel puţin două adevăruri religioase primite de la părintele lor comun şi pe care acesta le va fi obţinut de la patriarhii care l-au precedat. Aceste adevăruri au fost doctrina existenţei unei Inteligenţe Supreme, Creatorul, Păstrătorul şi Diriguitorul Universului şi, ca un corolar necesar, credinţa în nemurirea sufletului - care trebuie distins, prin viitoarea sa viaţă veşnică, de pulberea mizeră şi perisabilă care alcătuieşte tabernacolul său pământesc.

Afirmaţia că aceste doctrine i-au fost cunoscute lui Noe nu-i va apărea ca de la sine înţeleasă cuiva care crede în revelaţia divină. Dar orice minte filozofică trebuie să ajungă la aceeaşi concluzie, independent de orice altă autoritate cu excepţia raţiunii.

Sentimentul religios, cel puţin în măsura în care se leagă de credinţa în existenţa lui Dumnezeu, pare să fie, într-un anumit sens, înnăscut sau instinctiv şi, ca atare, universal în mintea umană. Nu există naţie, oricât de decăzută intelectual şi moral, în a cărei istorie să nu găsim oarecare dovezi ale unei tendinţe către un asemenea crez. Sentimentul poate fi pervertit, ideea poate fi coruptă în modul cel mai grosolan, dar el continuă să existe şi să indice sursa din care provine.

Chiar şi în formele cele mai decadente de fetişism, în care un negru îngenunchează plin de veneraţie în faţa unui idol hidos şi barbar făurit chiar de mâinile sale, actul de adoraţie, oricât de degradant, constituie totuşi o recunoaştere a nevoii adoratorului de a apela la o forţă necunoscută, situată mai presus de propriul său domeniu. Iar forţa aceasta necunoscută, orice ar fi ea, pentru el este un Zeu.

Dar la fel de universală a fost şi credinţa în nemurirea sufletului. Ea decurge din aceeaşi aspiraţie a omului către infinit; şi cu toate că, asemenea doctrinei precedente, şi aceasta a fost pervertită şi coruptă, există la toate popoarele tendinţa de a o recunoaşte. Din cele mai vechi timpuri, fiecare naţie a tins involuntar către idealul unei alte lumi şi a încercat să găsească un loc pentru spiritele celor plecaţi. Zeificarea mortului, adorarea omului sau venerarea unui erou - următoarea dezvoltare a ideii religioase după fetişism - a însemnat pur şi simplu recunoaşterea credinţei într-o viaţă viitoare; căci morţii nu ar fi putut fi zeificaţi dacă după moarte nu ar fi continuat să trăiască. Adorarea unui cadavru în putrefacţie ar fi fost o formă de fetişism mai josnică şi mai degradantă decât oricare dintre cele cunoscute nouă.

Dar fetişismului i-a urmat adorarea omului. Aceasta a fost o dezvoltare superioară şi a inclus, dacă nu o credinţă efectivă, măcar o posibilă speranţă pentru o viaţă viitoare.

Prin urmare, atât raţiunea, cât şi revelaţia ne conduc în mod irezistibil la concluzia că aceste două doctrine au prevalat printre descendenţii lui Noe imediat după Potop. De asemenea, li se dădea crezare în toată integritatea şi puritatea lor întrucât proveneau din sursa cea mai înaltă şi mai pură.

Acestea sunt doctrinele care constituie şi acum crezul Francmasoneriei; de aceea, unul dintre numele care li s-a dat francmasonilor încă din cele mai vechi timpuri a fost cel de "Noachidae" sau "Noachites", "Noachiţi", adică descendenţi ai lui Noe şi transmiţători ai dogmelor religioase.

III. Francmasoneria primitivă a Antichităţii

Următoarea epocă istorică importantă care ne va reţine atenţia este legată de ceea ce, în istoria sfântă, se numeşte risipirea de la Babel. Strălucirea adevărului, aşa cum a fost el comunicat de Noe, a fost acoperită, ca să spunem aşa, de un nor. Dogmele despre unicitatea lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului au fost uitate şi prima deviere de la cultul adevărat a fost apariţia sabeismului sau adorarea Soarelui, a Lunii şi a stelelor de către unele populaţii, precum şi zeificarea oamenilor de către alţii. Dintre aceste două abateri, sabeismul, sau adorarea Soarelui, a fost cea mai timpurie şi totodată cea mai răspândită. Se pare că ea s-a ivit prin deformarea unor tradiţii transmise de patriarhi, privind dominaţia Soarelui pe timpul zilei şi a Lunii pe timpul nopţii. Modul în care acest vechi sistem a fost modificat şi simbolizat spiritual de Francmasonerie va face obiectul unor consideraţii viitoare.

Dar sabeismul, pe lângă că a fost cea mai veche dintre coruperile religiei, a avut şi cea mai largă răspândire; prin urmare, chiar şi la popoarele care ulterior au adoptat crezul politeist al oamenilor zeificaţi şi al divinităţilor convenţionale, se constată că străvechiul cult al Soarelui şi-a exercitat pe mai departe influenţa. Astfel, printre greci, cel mai rafinat dintre popoarele care au practicat cultul eroilor, Hercule era Soarele, iar fabula mitologică despre nimicirea cu săgeţi a hidrei cu multe capete din mlaştinile Lernei nu era decât o alegorie semnificând distrugerea malariei de către razele purificatoare ale astrului zilei. La fel, Osiris, principala divinitate a egiptenilor, era doar un alt nume pentru Soare, în timp ce duşmanul de moarte şi ucigaşul său, Typhon, era întruchiparea nopţii sau a întunericului. În sfârşit, la hinduşi, cele trei manifestări ale divinităţii lor supreme, Brahma, Şiva şi Vişnu, erau simboluri ale Soarelui la răsărit, zenit şi apus.

Prevalenţa aceasta timpurie şi foarte generală a sentimentului de veneraţie faţă de Soare merită o atenţie specială datorită influenţei pe care a exercitat-o asupra Masoneriei false din Antichitate, şi care continuă să-şi facă simţită prezenţa în sistemul nostru modern, chiar dacă într-o formă modificată şi creştinată. Multe, de fapt aproape toate simbolurile masonice din ziua de azi pot fi complet înţelese şi corect apreciate prin referirea la cultul solar.

Aşadar, adevărul despre existenţa unui Zeu Suprem, Marele Arhitect al Universului, simbolizat în Francmasonerie ca ADEVĂRATUL CUVÂNT, a fost pierdut pentru sabienii şi politeiştii apăruţi după risipirea de la Babel şi odată cu el a dispărut şi doctrina despre viaţa de apoi; de aceea, într-o anumită parte a ritualului masonic, ca o aluzie la acest fapt istoric, vorbim despre "măreţul turn Babel, unde limbile s-au amestecat iar Masoneria s-a pierdut".

Cu toate acestea, existau o seamă de constructori pe câmpia Shinar, care au păstrat cele două mari doctrine religioase şi masonice despre unicitatea lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului în puritatea lor originară. Aceştia erau patriarhii, în a căror venerabilă linie adevărurile au continuat să fie propovăduite. Ca urmare, după mulţi ani de la risipirea popoarelor de la Babel, în lume existau două mari secte religioase, care au străbătut alături fluviul timpului, deşi erau la fel de diferite ca lumina şi întunericul sau ca adevărul şi minciuna.

Una dintre aceste linii ale gândirii şi simţirii religioase a fost lumea păgână şi idolatră. Cu ea, doctrina masonică s-a pierdut, cel puţin sub aspectul purităţii, deşi o ramificaţie a celeilalte linii - asupra căreia ne vom îndrepta în curând atenţia - s-a amestecat cu ea şi, câteodată şi într-o anumită măsură, a influenţat-o.

A doua dintre aceste linii a constat, după cum am spus deja, din patriarhi şi preoţi, care au păstrat în toată puritatea lor cele două mari doctrine masonice despre unicitatea lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului.

Linia aceasta a îmbrăţişat atunci ceea ce, în limbajul autorilor masonici recenţi, a căpătat numele de "Francmasoneria primitivă a Antichităţii".

Nu intenţionăm în niciun caz să susţinem teoria, gratuită şi neverosimilă, propusă de unii scriitori prea inventivi, că în organizarea, ritualul şi simbolismul său, Francmasoneria patriarhilor era identică cu sistemul existent în prezent. Într-adevăr, nici nu ştim dacă ea avea pe atunci un ritual sau măcar un simbolism. Înclin să cred că ea era alcătuită din propoziţii abstracte, deduse din tradiţii antediluviene. Dr. Oliver crede că este probabil ca acei francmasoni primitivi şi puri să fi avut câteva simboluri, între care el enumeră şarpele, triunghiul şi cercul cu un punct în interior; dar eu nu cunosc nicio dovadă în sprijinul acestei supoziţii şi nici nu consider corect să pretindem pentru ordin mai mult decât este îndreptăţit şi decât poate fi dovedit cu certitudine. Atunci când Anderson îl numeşte pe Moise Mare Maestru, pe Iosua, Asistentul său, iar pe Aholiab şi Bezaleel, Mari Supraveghetori, expresia trebuie privită pur şi simplu ca un mod de-a vorbi în întregime figurativ şi nicidecum menit să transmită ideea asociată respectivelor funcţii în sistemul actual.

Tot ce putem susţine despre sistemul Francmasoneriei primitive, aşa cum a fost ea practicată de către patriarhi, este că ea a adoptat şi propovăduit cele două dogme majore ale Francmasoneriei, anume unicitatea lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului. Probabil că acestea constituiau o doctrină secretă ce era comunicată cu mult discernământ. Ştim că Moise, care era cu siguranţă depozitarul cunoştinţelor predecesorilor săi, nu a predat public doctrina nemuririi sufletului. La evrei, a existat o lege orală secretă care nu a fost încredinţată scrisului decât după perioada captivităţii; iar legea aceasta, presupun eu, putea să fi conţinut acele dogme ale Francmasoneriei primitive.

Pe scurt, sistemul Francmasoneriei Primitive - lipsit de ritual şi de simbolism, constând exclusiv din legende tradiţionale referitoare la cele două mari adevăruri deja menţionate, şi având un caracter pe de-a-ntregul speculativ, fără cea mai mică infuzie a unui element operativ - a fost transmis de regulă pe linia evreiască a patriarhilor, preoţilor şi regilor, fără nicio alterare, creştere sau diminuare, până în vremea lui Solomon şi a clădirii templului de la Ierusalim.

Lăsând-o deci să urmeze acest curs descendent uniform, să revenim la cealaltă linie a istoriei religioase, cea care trece prin naţiile idolatre şi politeiste ale Antichităţii şi, pornind de la ea, să reconstituim creşterea şi progresul unei alte diviziuni a instituţiei masonice care, pentru distincţie, a fost numită Francmasoneria Falsă a Antichităţii.