oseph Fort Newton
Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Mariana Buruiană
Citiţi anticamera acestei cărţi.
Intro
Povestea lui Joseph Fort Newton începe cu tatăl său, Lee Newton. Cu puţin înainte de încheierea războiului civil american, Lee este luat prizonier şi dus într-un lagăr din Illinois. Devenise cu puţin timp înainte membru al Lojii Confederative Militare. În timp ce se afla în lagăr, se îmbolnăveşte foarte grav. Întrucît comandantul lagărului află că Lee era mason, l-a luat în propria casă pentru a-l îngriji; după ce s-a însănătoşit, l-a pus în libertate.
Tânărul Joseph Newton a aflat de acest gest plin de bunătate de la tatăl său. Acest lucru l-a impresionat atât de mult încât, imediat ce a ajuns la vârsta potrivită, a cerut să intre în Masonerie, devenind la 28 mai 1902 Maestru în Loja Prieteniei nr. 7, din Dixon, Illinois.
Joseph Fort Newton s-a născut la 21 iulie 1880, în Decatur, Texas (SUA). Termină cu succes Coe College în Iowa în anul 1912; în 1918 absolvă şi Tufts College, iar în 1929, Temple University. Este hirotonisit ca preot baptist. Părăseşte Biserica Poporului în 1908 şi devine pastorul Bisericii Creştine Liberale din Cedar Rapids, Iowa. Acolo va rămâne până în 1916, când, odată cu izbucnirea "Marelui Război", acceptă chemarea de a prelua conducerea de la Templul Oraşului din Londra, Anglia. În 1919 devine preotul Bisericii Paternităţii Divine din New York. Din 1925 până în 1930 se găsea la Biserica Sf. Iacob din Philadelphia, iar din 1938 se mută la Philadelphia. Moare în 24 ianuarie 1950. Printre operele sale mai importante se numără: The Builders (1914), The Men's House (1923) şi autobiografia River of Years (1944).
Referindu-se la autorul acestei cărţi, Henry Wilson Coil spunea: "Dr. Newton a fost un mason activ, care la cererea Marei Loji din Iowa a scris Constructorii, o carte care de atunci a fost înmânată fiecărui mason ajuns la gradul de Maestru. Astfel a ajuns cea mai cunoscută carte masonică a timpurilor moderne. Ea a fost tradusă în multe limbi şi a cunoscut nenumărate ediţii." W. Highway a descris cartea într-un recent catalog drept "cea mai cuprinzătoare lucrare clasică din literatură masonică a tuturor timpurilor".
O operă clasică a literaturii masonice, Constructorii ne oferă informaţii detaliate şi atent cercetate despre istoria timpurie a Francmasoneriei. Cu elocventă şi patos, J. F. Newton îşi exprimă în paginile acestei cărţi crezul său neclintit în misiunea nobilă a fraţilor masoni de pretutindeni, constructori în piatră, dar mai ales ai temeliei spirituale pe care se înălţa sufletul către Dumnezeu. El ne vorbeşte despre valorile şi idealurile pe care s-a clădit acest ordin, despre libertate - ca valoare supremă, indispensabilă căutătorului de adevăr, dincolo de orice dogme -, despre toleranţă, caritate, dar şi despre ordine, disciplină, muncă asiduă pentru împlinirea acestor idealuri. O adevărată lecţie de spiritualitate, spirit civic şi moralitate, această carte este nepreţuită prin mesajul pe care îl transmite omenirii, care este şi astăzi la fel de actual.
"Masoneria, aşa cum o găsim în Evul Mediu, nu era ceva nou. Deja, dacă îi acceptăm propriile documente, era încărunţită de timp, venind dintr-un trecut îndepărtat, aducând un depozit remarcabil de cunoştinţe legendare. De asemenea, păstra în ele aceleaşi simboluri simple, grăitoare care, după cum am văzut, sunt mai vechi decât cele mai vechi religii din prezent, pe care le-a primit ca pe o moştenire şi le-a transmis ca pe o comoară. Indiferent ce am crede despre legendele Masoneriei, aşa cum sunt relatate în cele mai vechi documente, simbolurile ei, mai vechi decât ordinul însuşi, o leagă de cea mai veche gândire şi credinţă a omenirii. Fără îndoială că aceste simboluri au pierdut ceva din strălucirea lor în timpurile atât de tulburi pe care le traversăm, dar frumuseţea lor nu s-a şters niciodată, trebuind doar să fie atinse pentru a străluci din nou." (Joseph Fort Newton)
Partea întâi. Profeţia
Prin Simbol este omul călăuzit şi condus, făcut fericit şi nefericit. El e pretutindeni înconjurat de simboluri, recunoscute ca atare sau nerecunoscute: Universul nu este decât un mare simbol al lui Dumnezeu; ba chiar, dacă poţi înţelege, ce altceva este omul însuşi dacă nu un simbol al Domnului? Oare nu tot ce face el este un simbol, o revelare a forţei mistice pe care Dumnezeu a pus-o în el, o Evanghelie a Libertăţii, pe care el, Mesia al naturii, o predică prin cuvânt şi faptă? Nu o Colibă construieşte el, ci întruchiparea vizibilă a unui Gând, ce mărturiseşte în chip văzut lucrurile nevăzute; este, în sens transcendental, atât simbolic, cât şi real. (Thomas Carlyle, Sartor Resartus)
Două arte au schimbat faţa pământului şi au dat formă vieţii şi gândirii omului: agricultura şi arhitectura. Dintre acestea două, este greu de ştiut care a fost întreţesută mai intim cu viaţa lăuntrică a umanităţii, deoarece omul nu e doar un semănător şi un constructor, ci şi un mistic şi un gânditor. Pentru o astfel de fiinţă, mai ales în primele timpuri, orice muncă era mai mult decât munca propriu-zisă; era un adevăr descoperit. Devenind folositor, acesta căpăta o anumită formă, ascunzând cu sfinţenie atât un gând, cât şi un mister. Studiul de faţă tratează a doua dintre arte, care a fost numită matricea civilizaţiei.
Când ne interesăm de origini şi căutăm forţa iniţială care a dus arta mai departe, găsim doi factori fundamentali: necesitatea fizică şi aspiraţia spirituală. Desigur, primul mare impuls al arhitecturii a fost necesitatea, răspunsul dat nevoii de adăpost; dar această cerinţă nu includea doar un acoperiş pus deasupra capului, ci şi o Casă pentru Suflet.
Chiar în acest răspuns la nevoia primară exista ceva spiritual care îl ducea pe om dincolo de protejarea corpului; aşa cum au fost, de exemplu, egiptenii, care au dorit un mormânt indestructibil, şi astfel au construit piramidele. Arta preistorică demonstrează că acest scop utilitar a fost aproape în fiecare caz combinat cu unul religios sau cel puţin magic. Instinctul spiritual, căutând să refacă tipurile create şi să obţină relaţii mai armonioase cu universul, a condus la imitaţie, la idei legate de proporţie, la pasiunea pentru frumos şi la efortul împins către perfecţiune.
Omul a fost întotdeauna un constructor şi nicăieri nu s-a arătat mai din plin acest lucru ca în clădirile pe care le-a înălţat. Când stăm în faţa lor - fie că e vorba de o colibă din lut, de o locuinţă săpată în stâncă ascunsă ca un cuib de rândunică în peretele unei prăpăstii, de o piramidă, de un Parthenon, sau de un Pantheon - pare că citim în sufletul lui. Constructorul poate că a dispărut cu secole în urmă, dar a lăsat aici ceva din el însuşi - speranţele lui, fricile, ideile, visele lui. Chiar în străfundurile îndepărtate ale Anzilor, în mijlocul naturii dezlănţuite, vom da de rămăşiţele unei vaste civilizaţii dispărute, în care arta, ştiinţa şi religia au reuşit să atingă culmi necunoscute.
În orice loc a trăit omenirea şi a lăsat urme, găsim ruine de turnuri fărâmiţate, temple şi morminte, monumente ale trudei şi aspiraţiilor ei. La fel, oricum se arată a fi omul - crud, tiranic, răzbunător -, construcţiile lui sunt întotdeauna legate de religie. Ele demonstrează un simţ viu pentru Nevăzut şi conştientizarea relaţiei cu acesta. Într-adevăr, istoria Turnului Babel e mai mult decât un mit; omul a încercat mereu să construiască până la cer, materializându-şi rugăciunea şi visul în cărămidă şi piatră.
Căci există două realităţi - una materială şi alta spirituală -, dar atât de întreţesute, încât toate legile practice sunt exponente ale legilor morale. În lucrarea Şapte făclii ale Arhitecturii, Ruskin susţine cu multă profunzime şi elocvenţă că legile arhitecturii sunt legi morale, aplicabile atât în construirea caracterului, cât şi în construirea catedralelor. El spune că aceste legi sunt: Sacrificiul, Adevărul, Puterea, Frumuseţea, Viaţa, Memoria şi - ca o cunună a binefacerii aşezată deasupra tuturor, acest principiu căruia Guvernarea îi datorează stabilitatea sa, Viaţa îi datorează fericirea sa, Credinţa, acceptarea sa şi Creaţia, continuitatea sa - Ascultarea. El spune că nu există libertate şi nici nu va exista vreodată. Stelele nu o au; pământul nu o are; marea nu o are. Omul îşi închipuie că are libertate, dar dacă el ar folosi cuvântul Loialitate în loc de Libertate, ar fi mai aproape de adevăr, deoarece prin ascultarea de legile vieţii, ale adevărului şi ale frumuseţii, poate ajunge la ceea ce el numeşte libertate.
De-a lungul acestui eseu strălucitor, Ruskin arată cum violarea legilor morale strică frumuseţea construcţiei, îi distruge rostul şi o face instabilă. El scoate în evidenţă cu toate variaţiile de accente, ilustraţii şi apeluri, că frumuseţea reprezintă ceea ce este imitat din formele naturale, conştient sau inconştient, şi că ceea ce nu se obţine astfel, ci depinde de mintea umană, exprimă, pe măsură ce se revelează, calitatea acestei minţi - nobilă sau josnică. Astfel, orice clădire îl arată pe om, fie adunându-se la un loc cu alţii, fie guvernând; şi secretele succesului sunt cele de a şti cum să se adune şi cum să conducă. Acestea sunt cele două mari făclii intelectuale ale arhitecturii: una constând dintr-o dreaptă şi smerită venerare a operelor lui Dumnezeu pe pământ, şi cealaltă în înţelegerea stăpânirii avute asupra acestor lucrări cu care omul a fost învestit.
Ceea ce marele profet al artei elaborează atât de elocvent oamenii de pe pământ au presimţit prin instinct, oricât de neclar, dar nu mai puţin adevărat. Dacă arhitectura s-a născut dintr-o nevoie, ea şi-a arătat curând calităţile sale magice şi toate construcţiile adevărate au atins adâncimi ale sentimentelor şi au deschis porţi spre uimire. Fără îndoială, oamenii care au ţinut la început în echilibru o piatră ridicată peste alte două au privit cu uimire opera mâinilor lor şi s-au închinat la pietrele înălţate.
Acest sentiment de uimire mistică şi de cutremurare a continuat de-a lungul epocilor şi este încă resimţit atunci când munca se face ca înainte, prin apropierea neîncetată de natură, necesitate şi credinţă. Încă de la început, ideile de sfinţenie, sacrificiu, corectitudine în ritual, statornicie magică, imitare a universului, perfecţiune a formei şi proporţiei, au strălucit în inima constructorului şi i-au condus braţul. Se pare că plăcerea omului de a înălţa coloane a apărut odată cu adoraţia în crângurile pădurii; şi cercetările moderne oferă aproape aceeaşi viziune, căci sir Arthur Evans arată că în prima perioadă a Europei, coloanele au fost zei. Pe tot cuprinsul Europei, prima oră a dimineţii arhitecturii a fost consumată prin adorarea marilor pietre.
Dacă mergem în vechiul Egipt, de unde arta construcţiei şi-a luat puterea prima dată şi unde vestigiile sunt cel mai bine păstrate, am putea citi ideile celor mai timpurii artişti. Mult înainte de perioada dinastică, pământul era locuit de un popor puternic, care a dezvoltat multe arte şi pe care, ulterior, le-au transmis constructorilor de piramide. Deşi sălbatici, pe jumătate dezbrăcaţi, folosind instrumente de cremene, ei au fost, ca să zicem aşa, rădăcina unui minunat trunchi artistic. Despre egipteni Herodot spunea:
Odată cu agricultura şi cu viaţa sedentară, au apărut meseriile, iar
energia a fost direcţionată spre săparea de peşteri, puţuri şi alte
locuinţe primitive. De-a lungul Nilului, omul şi-a propus pentru prima dată să treacă de rutina celor mai elementare dorinţe şi să-şi asculte sufletul. Acolo el a decorat minunatele vaze din marmură fină şi a inventat clădirea pătrată.
În orice caz, cea mai veche structură descoperită, un mormânt preistoric
găsit în nisipuri la Hierakonpolis, este deja în unghi drept. Oamenii
moderni au luat deseori forma pătrată ca fiind o formă auto-evidentă,
dar descoperirea pătratului a fost un mare pas în geometrie. El a
deschis o nouă eră în istoria constructorilor. Invenţiile timpurii au
fost probabil primite ca revelaţii, ceea ce şi erau; şi nu este ciudat
că artizanii talentaţi erau priviţi ca nişte magicieni. Dacă omul
cunoaşte ceea ce cunoaşte, descoperirea pătratului a fost un mare
eveniment trăit de misticii primitivi ai Nilului. Foarte curând el a
devenit o emblemă a adevărului, a dreptăţii şi a corectitudinii, şi tot
aşa a rămas până în ziua de azi, deşi au trecut atâtea epoci. Simplu,
familiar, elocvent, acesta aduce de la mare depărtare un sentiment de
uimire în faţa zorilor de zi şi încă ne mai ţine o lecţie pe care o
considerăm greu de învăţat. Tot aşa şi cubul, compasul şi cheia de
boltă, constituie fiecare un mare pas pentru cei care, într-adevăr, considerau că arhitectura însemna "construire atinsă de emoţie", arătând că legile ei sunt legile Lucrurilor eterne.
Templele din Egipt, chiar din perioadele cele mai timpurii, au fost construite după imaginea pământului, aşa cum şi-au imaginat-o
constructorii. Pentru ei pământul era un fel de lespede întinsă, mai
mult alungită decât largă, şi cerul - un tavan, sau o boltă, susţinut de
patru stâlpi mari. Pavajul reprezintă pământul; cele patru unghiuri
ţineau de piloni; tavanul - cel mai adesea întins, deşi uneori curbat -
corespundea cerului. Din pavaj creştea vegetaţie, iar plantele de apă
ieşeau din apă, în timp ce tavanul, pictat în albastru închis, era
presărat cu stele în cinci colţuri. Uneori, soarele şi luna erau văzute
plutind în oceanul ceresc, însoţite de constelaţii, de luni şi de zile.
Acolo se afla un locaş sfânt retras, mic şi obscur, la care se ajungea printr-o
succesiune de curţi şi holuri străjuite de coloane, toate aranjate pe o
axă centrală, în aşa fel încât să arate înspre răsărit. Înaintea
porţilor exterioare se aflau obeliscurile şi aleile cu statui. Astfel
arătau mormintele vechilor religii solare, orientate în aşa fel încât, o
dată pe an, razele soarelui ce răsărea sau ale vreunei stele
strălucitoare care salută sosirea lui, să se strecoare în jos, prin
centru, şi să lumineze altarul.
Evident, unul dintre idealurile primilor constructori a fost cel al
sacrificiului, aşa cum reiese din folosirea celor mai frumoase
materiale; şi altul era acurateţea manoperei. Într-adevăr,
nu puţine dintre primele opere manifestau o surprinzătoare abilitate
tehnică, şi o astfel de muncă trebuia să indice o anumită idee pe care
lucrătorii căutau să o împlinească. Mai mult ca orice, ei au căutat
permanenţa. În inscripţiile descoperite pe vechile clădiri, fraze ca
acestea apar frecvent: "este precum cerul în toate regiunile sale";
"tare ca cerurile". Evident, ideea de bază a fost că, aşa cum cerurile
erau stabile, nemişcate, tot aşa o clădire aşezată în relaţie potrivită
cu universul putea să capete stabilitate magică. Se ştie că atunci când
Akenathon a întemeiat noul său oraş, patru pietre de hotar au fost
aşezate cu exactitate, ca prin ele să se poată forma exact un pătrat, şi
astfel oraşul să poată dura veşnic. Eternitatea era idealul ţintit,
orice altceva fiind sacrificat acestei aspiraţii.
Cât de bine şi-au realizat visul se poate
vedea în piramide, dintre toate monumentele omenirii ele fiind cele mai
vechi, cele mai desăvârşite din punct de vedere tehnic, cele mai mari şi
cele mai misterioase. Epocile vin şi pleacă, imperiile se ridică şi
cad, filozofiile înfloresc şi se prăbuşesc, şi omul descoperă multe
invenţii, dar ele rămân liniştite sub strălucirea clară a nopţii
egiptene, pe cât de fascinante, pe atât de tulburătoare. Un obelisc e
pur şi simplu o piramidă, evidenţiind cu măreţie cele mai vechi embleme
ale credinţei solare - un Triunghi ridicat pe un Pătrat. Când şi din ce
motiv această reprezentare a devenit sfântă nimeni nu ştie, afară de
presupunerea pe care o putem face - că era una dintre acele pietre
sacre, care şi-a câştigat sanctitatea în timpuri aflate cu mult înaintea oricărei memorii şi tradiţii, la fel ca şi Ka'aba
din Mecca. Că este o imitaţie a triunghiului luminii zodiacale, care
apare în anumite perioade de timp în partea de est a cerului la
răsăritul şi la apusul soarelui, sau o operă de zidărie folosită ca
simbol al Cerului, aşa cum Pătratul era o emblemă a Pământului, nimeni
nu ştie. În textele piramidei, Zeul-soare,
atunci când a creat toţi ceilalţi zei, e zugrăvit şezând pe culmea
cerului sub forma unui Phoenix - ca Zeu Suprem, căruia doi arhitecţi,
Suti şi Hor, i-au scris atât de nobil un imn de cinste.
Imaculată de cinstirea primită de-a lungul epocilor, în chip inefabil frumoasă şi emoţionantă, aşa e vechea religie-lumină
a umanităţii - un misticism al naturii sublim în care Lumina e iubire
şi viaţă, iar Întunericul - rău şi moarte. Pentru omul originar, lumina
era mamă născătoare de frumuseţe, dezvăluire a culorii, tainicul şi
iradiantul mister al lumii, iar atitudinea sa faţă de ea era
respectuoasă şi plină de recunoştinţă. El stătea nemişcat la porţile
dimineţii cu mâinile ridicate, iar asfinţitul soarelui la căderea serii
în deşert îl prindea melancolic în rugăciune, pe jumătate temător, pe
jumătate încrezător, la gândul că frumuseţea putea să nu se mai
întoarcă. Religia sa era o adoraţie a Luminii - templul său era atârnat
de stele, altarul său era o flacără strălucitoare, ritualul său, un imn
ţesut cu noapte şi cu zi. Nici un poet din zilele noastre nu a scris
poeme mai frumoase de laudă adusă Luminii, cum sunt aceste imnuri ale
lui Akenathon de la începuturile lumii. Amintirea acestei religii de la
începuturi o regăsim în credinţa arătată soarelui Celui Drept, care este
Lumina lumii pentru cei în viaţă şi Felinarul sufletelor nenorocite din
întunericul morţii.
Aici se găsesc, prin urmare, adevăratele fundamente ale Masoneriei, atât
cele materiale, cât şi cele morale: în adânca nevoie şi aspiraţie a
omului şi în impulsul său creator; în Credinţa instinctivă, în căutarea
Idealului şi în iubirea de Lumină. Sub toate construcţiile sale zace
simţământul, profetic în cel mai înalt grad, că locuinţa de pe pământ a
vieţii lui trebuie să fie într-o relaţie corectă cu prototipul ceresc - lumea-templu
- imitând pe pământ acea casă nefăcută cu mâinile, eternă în ceruri.
Dacă a ridicat un templu pătrat, era doar pentru a reda o imagine a
pământului; dacă a construit o piramidă, aceasta era o reprezentare a
frumuseţii ce i s-a arătat în cer, la fel cum,
mai târziu, catedrala a fost modelată după munte, iar bolta ei
întunecoasă şi semeaţă, ca amintire a adâncimii pădurii; altarul
acesteia - un cămin al sufletului, turla - o rugă în piatră. Şi, pe
măsură ce el şi-a înscris credinţa şi visul în
realitate, a fost cât se poate de natural ca uneltele constructorului
să devină simboluri pentru gândurile celui care gândeşte. Nu numai
instrumentele, dar, după cum vedem, chiar pietrele cu care el a lucrat
au devenit simboluri sacre, templul însuşi - o viziune a Casei
Doctrinei, a Casei Sufletului, pe care, deşi nevăzută, el o construieşte
odată cu trecerea anilor.
Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Mariana Buruiană
Citiţi anticamera acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.
Fragment
Dintre toate lucrurile, cel mai frumos şi mai sfânt este să fii conştient de drumul care duce acolo unde dorim să mergem, şi anume la Domnul. Neluând nimic cu noi care să nu ne aparţină, nelăsând nimic după noi care să fie cu adevărat al nostru, vom găsi în marea realizare că însoţitorii trudei noastre sunt împreună cu noi. Iar locul găsit e Valea Păcii. (Arthur Edward Waite, Tradiţia Secretă)
Omul nu trăieşte numai cu pâine; el are nevoie şi de Credinţă, Speranţă şi Iubire, şi prima dintre ele este Credinţa. Nimic în istoria umană nu este mai uimitor decât protestul persistent, pasionat şi profund al omului împotriva morţii. Din cele mai vechi timpuri, îl vedem stând cu îndrăzneală la porţile mormântului, opunându-se verdictului acesteia, refuzând să o lase să aibă ultimul cuvânt şi aducând argumente de partea sufletului său. Am putea spune că acest unic fapt era dovada suficientă a nemuririi, revelând o intuiţie universală a vieţii eterne. De aceea niciun om care are o inimă de om nu poate să nu rămână impresionat de vechea şi eroica credinţă a neamului său.
Nicăieri nu a fost această credinţă mai vie şi mai trainică decât la vechii egipteni. În vechea Carte a Morţii - care este, într-adevăr, o Carte a Învierii - apar cuvintele: "Sufletul - cerului; trupul - pământului"; şi această credinţă dintru începuturi este credinţa noastră de azi. Despre regele Unas, care a trăit în mileniul al treilea, se scrie:
Nimeni nu a reuşit să expună în zilele noastre această credinţă cu o elocvenţă mai simplă decât Imnul către Osiris din Papirusul lui Hunefer. Astfel, în textele piramidelor, morţii sunt consideraţi drept "Cei care Urcă", "Nepieritori ce strălucesc ca stelele", şi zeii sunt invocaţi să asiste la moartea regelui "ivindu-se ca Suflet". Există o adâncă profeţie, deşi atinsă de un puternic patos, în aceste sfâşietoare exclamaţii scrise pe pereţii piramidei:
Cu toate acestea, nici o poezie, nici un cântec, nici un ritual solemn nu au putut face din moarte altceva decât este; iar Textele Piramidei, în timp ce refuză să rostească cuvântul fatal, oferă amintiri nostalgice ale acelei binecuvântate epoci "înainte ca moartea să fi apărut". Oricât de înaltă ar fi fost credinţa omului, negarea atotstăpânitoare şi decăderea corpului era un fapt de netăgăduit, Misteriile fiind instituite tocmai pentru a ţine în viaţă îndrăzneaţa credinţă. Începând, poate, prin incantaţii, s-au ridicat la înălţimile autorităţii şi frumuseţii, oferind o dramatică descriere a credinţei invincibile a omului. Urmărind soarele răsărind din mormântul nopţii şi primăvara reîntorcându-se în glorie după încheierea iernii, omul a dedus prin analogie - justificând o credinţă care îl susţinea tot atât pe cât o susţinea el - că omenirea, scufundându-se în mormânt, va birui moartea.
Totuşi, nu este nevoie ca această poveste să ne ţină pe loc, în afară de faptul că patimile sale au devenit drama credinţei naţionale şi au fost scăldate în toate nuanţele tandre ale vieţii umane, chiar dacă o oarecare strălucire solară încă mai dăinuia în ea. Este suficient să spunem că dintre toţi zeii aduşi la viaţă de speranţele şi temerile oamenilor care locuiau pe malurile Nilului, Osiris a fost cel mai iubit. Osiris, tatăl cel blând, Isis, soţia îndurerată şi credincioasă şi Horus, al cărui devotament filial şi eroism strălucesc ca diamantele dintr-o grămadă de pietre - aceasta a fost trinitatea în jurul căreia s-au ţesut idealurile credinţei egiptene şi ale vieţii de familie. Să ascultăm acum istoria celei mai vechi drame a omenirii, care pentru mai bine de trei mii de ani a captivat inimile oamenilor.
Osiris a fost Stăpânul Veşniciei, dar datorită formei sale vizibile părea aproape înrudit cu omul - dezvăluind o umanitate divină. Cu toate acestea, succesul său se datora mai mult vorbelor blânde ale lui Isis, sora - soţie a sa, al cărei farmec oamenii nu-l puteau stăpâni şi nici nu i se puteau opune. Împreună, cei doi lucrau pentru binele omului, învăţându-l să aleagă plantele pentru pregătirea hranei, ei înşişi storcând strugurii şi bând prima cupă cu vin. Ei le-au făcut cunoscute oamenilor filoanele de minereu ce străbăteau pământul, de care omul nu ştia, şi l-au învăţat să facă unelte. I-au făcut cunoscute omului viaţa intelectuală şi cea morală, l-au învăţat etica şi religia, cum să citească cerul înstelat şi cum să cânte şi să danseze în ritmul muzicii. Dincolo de toate, au trezit în oameni un simţ al nemuririi, al unui destin de dincolo de mormânt. Cu toate acestea, ei au avut duşmani, deopotrivă stupizi şi vicleni - cu spirit ascuţit, dar lipsit de adâncime -, forţa întunecată a răului, care îşi ţese continuare pânza crimei la hotarele vieţii umane.
Alături de Osiris trăia tumultuosul Set-Typhon, Răul ce atacă neîncetat Binele. În timp ce Osiris lipsea, Typhon, al cărui nume înseamnă şarpe, plin de invidie şi răutate, încercă să-i uzurpe tronul; dar complotul fu oprit de Isis. Ca urmare, Set hotărî să-l omoare pe Osiris şi o făcu invitându-l la un ospăţ; odată sosit, îl convinse să urmeze exemplul oaspeţilor săi, care intrau într-un cufăr spre a afla dacă era îndeajuns de încăpător. Când Osiris intră şi se întinse, conspiratorii închiseră cufărul şi îl aruncară în Nil. Până atunci, zeii nu cunoscuseră moartea; ei îmbătrâneau, li se albea părul şi membrele le tremurau, dar vârsta înaintată nu conducea la moarte. De îndată ce Isis auzi de această trădare infernală, îşi tăie părul, se îmbrăcă în haine de doliu şi alergă în toate părţile, în cea mai adâncă suferinţă, căutând trupul lui Osiris. Plângând şi cu mintea pierdută, nu încetă defel căutarea sa îndurerată.
Între timp, apele purtară cufărul pe mare, până la Byblos în Siria, oraşul lui Adonis, unde se înfipse într-un arbust de arica, sau tamarisc, asemănător unui copac de acacia. Datorită virtuţii trunchiului său, arbustul de arica îşi întinse rădăcinile cuprinzând cufărul şi crescând în jurul lui pentru a-l proteja. Mai târziu, regele ţării tăie copacul care protejase cufărul şi făcu din el o coloană pentru palatul său. Până la urmă Isis, condusă de o viziune, veni la Byblos, spuse cine este şi întrebă de coloană. De aici imaginea plânsului ei peste o coloană distrusă, smulsă din palat, în timp ce Horus, zeul timpului, stă în picioare în spatele ei şi îi toarnă ambrozie pe păr. Isis a transportat corpul înapoi în Egipt, în oraşul Bouto; dar Typhon, vânând la lumina lunii, găsi cufărul şi, recunoscând corpul lui Osiris, îl ciopârţi împrăştiindu-l pentru a nu fi recunoscut. Isis, întruchipare a vechii lumi aflate în suferinţă din cauza morţii, continuă jalnica ei căutare, adunând bucată cu bucată corpul soţului ei dezmembrat, şi făcându-i la urmă o înmormântare cuviincioasă. Aceasta fost viaţa şi moartea lui Osiris, dar existenţa sa întruchipând ciclul naturii, nu se putea opri aici.
Horus se luptă cu Typhon, pierzându-şi acolo un ochi, dar până la urmă îl înfrânse şi îl luă prizonier. Sunt mai multe versiuni despre soarta sa, se pare însă că a fost judecat, condamnat şi executat - "tăiat în trei bucăţi", aşa cum relatează textele Piramidei. Apoi credinciosul fiu se duse în procesiune solemnă la mormântul tatălui, îl deschise şi îi strigă lui Osiris să se ridice:
Însă moartea era surdă. Aici textele Piramidei recită ritualul mortuar, cu imnurile şi cântecele sale; dar în zadar. În cele din urmă, Osiris se trezeşte, obosit şi lipsit de putere, dar cu ajutorul zeului-leu îşi câştigă controlul corpului şi este trecut de la moarte la viaţă. Apoi, în virtutea victoriei sale asupra morţii, Osiris devine Domn al Ţinutului Morţii - sceptrul lui este o cruce-Anh, iar tronul său, un Pătrat.
Pentru minţile profunde, această dramă are un înţeles dublu, dând învăţături nu numai despre nemurirea de dincolo de moarte, ci şi despre trecerea omului pe pământ de la animalitate la o viaţă pură, dreaptă şi trăită în onoare. Cât de nobil a fost propovăduit acest aspect practic şi cu câtă fineţe a înţelegerii spirituale, se poate observa în Predica Secretă de pe Munte, ce lasă să transpară cunoaşterea ermetică a Greciei:
Se spune că Isis însăşi a întemeiat primul templu al Misteriilor, cele mai vechi fiind practicate la Memphis. Misteriile erau de două feluri: cele Mici, la care avea acces majoritatea şi care se compuneau din dialog şi ritual, cu anumite semne, simboluri şi parole; şi cele Mari, rezervate celor puţini, care s-au dovedit demni a li se încredinţa cele mai înalte secrete ale ştiinţei, filozofiei şi religiei. Pentru acestea candidatul trebuia să treacă prin purificare, încercări, austeritate ascetică şi, în cele din urmă, regenerare prin moartea dramatică în toiul sărbătoririi. Astfel erau îndurate încercările cu valorile pe atunci învăţate, la modul oral şi prin simbol, precum şi cea mai înaltă înţelepciune atinsă de om, incluzând geometria, astronomia, artele frumoase, legile naturii, ca şi adevărurile de credinţă.
Se cereau teribile jurăminte de discreţie, iar Plutarh descrie un om îngenunchind, cu mâinile legate, cu o sfoară în jurul corpului şi cu un cuţit la gât - moartea fiind pedeapsa violării angajamentului de a păstra secretul. Chiar şi aşa, Pitagora a avut de aşteptat aproape douăzeci de ani pentru a învăţa înţelepciunea ascunsă a Egiptului, atât de precauţi erau cu candidaţii, în special cu străinii. Dar el a folosit-o într-un mod nobil atunci când, mai târziu, a întemeiat un ordin secret propriu la Crotona, în Grecia, unde, printre alte lucruri, a predat geometria, folosind numerele ca simboluri ale adevărului spiritual. Din Egipt, Misteriile au trecut fără prea mari schimbări în Asia Mică, Grecia şi Roma, numele zeilor locali fiind înlocuite cu cele ale lui Osiris şi Isis. Misteriile greceşti sau eleusine, instituite în 1800 î.Hr., le-au reprezentat pe Demetra şi Persefona şi au înfăţişat moartea lui Dionysos cu un ritual impresionant ce conducea neofitul de la moarte la viaţă şi nemurire. Ele propovăduiau unitatea lui Dumnezeu, necesitatea invariabilă a moralităţii şi viaţa după moarte, învestind iniţiaţii cu simboluri şi cuvinte-cheie prin care se puteau recunoaşte unul pe altul, atât pe întuneric, cât şi pe lumină.
Misteriile persane sau mitraice sărbătoreau eclipsa Zeului-Soare, folosind semnele zodiacului, schimbările anotimpurilor, moartea naturii şi naşterea primăverii. Cultele adonice sau siriene erau asemănătoare, Adonis fiind ucis şi apoi reînviat pentru a demonstra viaţa de dincolo de moarte. În Misteriile cabirice de pe insula Samothrace, Atys-Soarele a fost ucis de fraţii lui, Anotimpurile, şi la echinocţiul de primăvară a fost readus la viaţă. În mod asemănător, druizii, departe în nord până în Anglia, datorau unui singur Dumnezeu drama iernii şi a verii şi conduceau iniţiatul prin valea morţii către viaţa veşnică.
Cu puţin timp înainte de era creştină, când credinţa era degenerată şi lumea părea să cadă în ruină, s-a petrecut o mare renaştere a religiei Misteriilor. Decretul Imperial nu a avut putere să o încetinească, şi cu atât mai puţin să o oprească. Din Egipt, din îndepărtatul Răsărit, năvăli ca o maree Isis "cu zece mii de nume" rivalizând cu Mithra, patronul sfânt al soldatului. Dacă ne întrebăm asupra motivului secret al acestui influx de misticism, nu se poate da nici un răspuns. Ce influenţă au avut cultele-misterii asupra noului creştinism aflat în emergenţă încă nu ştim şi problema se află încă în dezbateri. Faptul că ele au influenţat Biserica primară apare evident din scrierile Părinţilor, iar unii merg atât de departe, încât spun că Misteriile au murit până la urmă numai pentru a trăi din nou în ritualul Bisericii. Sf. Pavel, în călătoriile lui misionare, a intrat în contact cu Misteriile şi chiar se foloseşte de unii din termenii lor tehnici în epistolele sale; dar le-a condamnat pe baza faptului că ceea ce căutau să înveţe prin dramă nu poate fi cunoscut decât prin experienţă spirituală - o înţelegere sănătoasă, deşi cu siguranţă drama poate să ajute la această experienţă, altfel cinstirea publică ar putea şi ea ajunge să fie interzisă.
Într-adevăr, Misteriile, aşa cum spune Platon, au fost întemeiate de oameni de mare geniu, care, în primele epoci, au luptat să propovăduiască puritatea, să înmoaie cruzimea omenirii, să-i amelioreze moravurile şi morala şi să înfrâneze societatea prin rânduieli mai puternice decât cele pe care legile umane le impun. Nu mai există niciun mister referitor la ceea ce ei predau ca învăţătură, ci numai legat de riturile, dramele şi simbolurile speciale folosite ca suporturi. Ei propovăduiau credinţa în unitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu, autoritatea supremă a legii morale, puritatea eroică a sufletului, disciplina austeră a caracterului şi speranţa într-o viaţă de dincolo de mormânt.
Astfel, în epocile întunecate, dificile, dominate de conflicte între popoare, limbi şi credinţe, aceste mari ordine trudeau în numele prieteniei, aducând oamenii laolaltă sub stindardul credinţei şi instruindu-i să ducă o viaţă morală mult mai nobilă. Blânde şi tolerante cu toate celelalte credinţe, ele au format o comunitate morală şi spirituală atotcuprinzătoare care s-a ridicat deasupra barierelor impuse de popor, rasă şi crez, satisfăcând nevoia oamenilor de unitate, în vreme ce trezeau în ei simţul acelei mistici eterne din care s-au născut toate religiile. Ceremoniile lor, atât cât le cunoaştem, erau drame impresionante despre viaţa morală şi soarta sufletului. Misterul şi secretul au adăugat caracterul impresionant, iar fabula şi enigma au deghizat într-un spectacol impunător legile justiţiei, cucernicia şi speranţa în nemurire.
Masoneria se sprijină pe această tradiţie; şi chiar dacă nu putem spune că este legată istoric de marile ordine vechi, ea este descendenta lor din punct de vedere spiritual şi prezintă aproape aceeaşi slujire în epoca noastră pe care Misteriile au avut-o în lumea veche. Este într-adevăr asemenea legendarului râu Alfeu care, adunând apele a sute de pârâiaşe de-a lungul coastelor din Arcadia, se scufundă, pierzându-se din vedere, într-un adânc defileu din pământ, doar pentru a reapărea în fântâna din Arethusa. Cel puţin acest lucru este adevărat: Marile Misterii au prevestit Masoneria, a cărei dramă este un rezumat al iniţierii universale şi ale cărei simboluri esenţializate sunt depozitarele celei mai nobile înţelepciuni a omenirii. Astfel, ea aduce oamenii împreună la altarul rugăciunii, ţine vii adevărurile care ne fac oameni, căutând, prin orice mijloc al artei, să facă simţită puterea iubirii, valoarea frumuseţii şi realitatea idealului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu