Divina Comedie. Infernul

 

Dante Alighieri
Divina Comedie. Infernul
Editura Vremea, 2021
traducere din italiană de Cristian Bădiliţă

 
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Cântul I. Dante rătăcit în pădurea întunecoasă. Trei fiare îi aţin calea. Virgiliu îi vine în ajutor şi îl invită la o călătorie spirituală prin lumea de dincolo.

La mijlocul cărării vieţii noastre m-am pomenit într-o pădure-întunecoasă - căci dreapta cale era pierdută. Vai, greu îmi e să spun cât de sălbatică şi aspră şi plină de putere era pădurea asta, că mi se-nfricoşează cugetul din nou. Amară, cu puţin, e numai moartea. Dar, ca s-arăt şi binele pe care-ntr‑însa l-am găsit, voi povesti ce alte lucruri am văzut. Nu ştiu precis cum am intrat în ea, căci eram cufundat în somn atunci când am pierdut adevărata cale. Apoi, când am ajuns la poala unui deal, acolo unde se sfârşea temuta vale, care-mi umpluse inima de spaimă, sus am privit şi am văzut că umeri-i erau înveşmântaţi de razele planetei care-l conduce drept pe om, pe orice cale. Atunci şi spaima s-a mai potolit, spaima care-mi pătrunse până-n căuşul inimii în noaptea aceea petrecută-n chinuri. Şi, precum cel care abia răsuflă îndată ce-a ieşit din mare pe uscat, se-ntoarce către apele primejdioase şi îndelung priveşte, aşa sufletul meu, el încă alergând, se-ntoarse înapoi să mai privească-o dată strâmtoarea din care nimeni pân-atuncea nu ieşise viu. Pe urmă, după ce mi-am odihnit o clipă trupul ostenit, m-am aşternut din nou la drum pe ţărmurul pustiu, piciorul cel de sprijin fiind mereu mai jos decât cel'lalt. Dar, iată, când abia-ncepui urcuşul, o iute, sprintenă panteră, cu blana împătată,-mi iese-n cale; şi nicidecum nu se ferea din faţa mea, ci-mi aţinea cu dinadinsul calea, de mi-a venit, în multe rânduri, să mă-ntorc. Era la începutul dimineţii, iar soarele urca pe cer cu aştrii ce-i stăteau în jur, când dragostea dumnezeiască pune în mişcare frumoasele făpturi. Încurajat de ceasul zilei şi de-anotimpul blând, am prins nădejde c-am să scap de fiara cea cu blană arătoasă; nu într-atât încât să nu mă-nfricoşeze vederea unui leu ce-mi apăru-nainte. Părea că vine chiar asupra mea, cu capul înălţat, turbat de foame, încât vibra şi aerul din preajmă.

Şi o lupoaică slăbănoagă, dar care îmi părea-ncărcată de toate lăcomiile şi care pân' atunci nefericise multă lume. Văzând-o şi înfricoşându-mă de ea simţii o apăsare-atât de grea, încât aproape îmi pierdui speranţa de a răzbi până pe culme. Şi, precum cel care averi adună, dar vine vremea când îşi pierde totul şi-n fiecare gând al său jeleşte şi se întristează, la fel mi s-a-ntâmplat şi mie cu bestia nepotolită care, ieşindu-mi înainte, puţin câte puţin mă împingea spre locul unde soarele-amuţeşte. Şi-n timp ce eu mă prăvăleam la vale, în faţă-mi apăru deodată unul care, din cauza tăcerii îndelungi, părea sleit. Când l-am văzut acolo, în pustiu, pustiul cel imens, "Îndură-te de mine", i-am strigat, "oricine-ai fi, sau umbră sau om viu!" El mi-a răspuns: "Nu sunt un om, am fost cândva un om, născut chiar din părinţi lombarzi, avându-şi, amândoi, obârşia în Mantova. Sub Iulius Caesar am văzut lumina, deşi era târziu, şi am trăit, la Roma, sub bunul împărat August, sub zeii falşi şi mincinoşi. Poet am fost, cântat-am despre fiul cel drept al lui Anchise, venit din Troia, după ce mândra cetate Ilion a fost, vai, pârjolită. Dar tu, de ce te-ntorci la suferinţă? De ce nu urci pe muntele iubit, principiu şi temei al fericirii?" "Oare tu eşti Virgiliu, izvorul ce adapi imensul râu al elocinţei?" cu fruntea ruşinată am răspuns. "Onoare şi lumină a celorlalţi poeţi, prielnice să-mi fie râvna-ndelungată şi dragostea nespusă ce m-a-ndemnat volumul tău să-l caut. Tu-mi eşti Maestrul, Autorul; eu de la tine am deprins frumosul stil care-mi aduse până acum atâta preţuire. Vezi fiara pentru care m-am întors din drum? Ajută-mă să scap de ea, vestitule-nţelept. De groaza ei şi vinele şi-ncheieturile-mi se zbat". "Ar trebui să mergi pe altă cale", răspunse el, văzându-mă plângând, "de vrei să scapi de-acest sălbatic loc. Căci fiara de a cărei groază strigi dup-ajutor nu-ngăduie pe nimenea să treacă, ci îl opreşte şi-l ucide. E-atât de rea şi-atât de păcătoasă, încât nu-şi potoleşte niciodată neostoita poftă: după ospăţ îi este şi mai foame decât i-a fost la început. Cu multe animale se-mpreună, şi chiar mai multe fi-vor de acum, până Copoiul va veni, la urmă, şi-o va ucide-n chin cumplit. Acesta nici pământ, nici avuţii nu va mânca, ci doar înţelepciune, dragoste, virtute; iar stirpea îi va fi curată: din feltru cu alt feltru. El fi-va izbăvirea Italiei sărmane, a ţării pentru care au murit Camilla cea fecioară, Eurial şi Turnus, Nisus, copleşiţi de răni. Va hăitui [lupoaica], oraş după oraş, pân-o va alunga la loc în iad, de unde, la-nceput, Invidia o scoase. De-aceea eu, dorindu-ţi binele, gândesc şi îţi propun să mă urmezi; te voi călăuzi scoţându-te de-aici, prin locul cel etern, unde vei auzi al deznădejdii vaiet şi vei vedea îndurerate duhuri vechi urlând de parc-ar fi a doua moarte; îi vei vedea pe cei ce-s mulţumiţi că ard în flăcări, ei sperând s-ajungă, atunci când va să fie, printre fericiţi. De vei dori apoi să urci la ei te va-nsoţi un suflet mult mai vrednic decât al meu; cu el te voi lăsa când am să plec. Căci Împăratul care Sus domneşte (fiind eu răzvrătit al legii sale) nu vrea ca în cetatea lui să intre nimenea călăuzit de mine. El pretutindenea domneşte şi acolo-i Rege; acolo e cetatea sa şi tronul său înalt; şi fericiţi sunt cei pe care îi alege". Eu către el: "Poete, rogu-te, pe Dumnezeul Cel pe care nu l-ai cunoscut: ajută-mă să scap de rău şi de mai rău, condu-mă unde ai grăit, să pot vedea eu poarta lui Sân Petru şi duhurile celor care spui că-s amărâţi din cale-afară".

Atunci porni. Şi eu în urma lui.

Cântul II. Ezitările lui Dante. Virgiliu îi dezvăluie cine l-a trimis din cer pentru a-l ajuta: Fecioara Maria, S. Lucia şi Beatrice. Dante prinde curaj.

Se însera şi zarea-ntunecoasă smulgea, din truda ei, toată suflarea pământului; eu singur mă pregăteam să-ncep o dublă bătălie, a drumului şi-a suferinţei, pe care o va povesti memoria ce nu dă greş. O, Muze, geniu preaînalt, veniţi, aici, în ajutorul meu! O, minte, ai înscris tot ce-am văzut! Acum se va vedea cât eşti de-aleasă! Am început aşa: "Poete şi îndrumător, vezi dacă am acele însuşiri, ce se cuvin a le avea, mai înainte de-a mă-ncredinţa acestei grele încercări. Tu spui că al lui Silviu tată, fiind în trupul trecător, călători prin lumea cea nemuritoare în chip sensibil. Dar dacă Cel ce se împotriveşte oricărui rău i-a fost prielnic, ştiind ce lucru însemnat avea să iasă din aceasta - anume cine şi pe urmă ce - nu-i de mirare pentru omul chibzuit. Ales a fost, în cerul empireu, drept tat-al maicii Roma şi-a ei împărăţie. Cetatea şi Imperiul, drept vorbind, au fost statornicite chiar pe locul sfânt unde se află scaunul urmaşului măritului apostol Petru. Şi-n timpu-acelei coborâri, de care-atât l-ai lăudat, a înţeles motivul biruinţei şi al veşmântului papal. A fost apoi şi Vasul cel ales spre a-ntări credinţa care este şi început pe calea mântuirii. Dar eu, de ce să merg? Cine-mi dă voie? Eu nu sunt nici Enea şi nici Pavel. Nici eu, nici alţii nu socotim că aş fi vrednic de aşa ceva. Dacă primesc să merg cu tine mi-e teamă că va fi o nebunie. Tu eşti un înţelept şi poţi pricepe chiar şi ce eu nu reuşesc să spun". Precum acela care nu mai vrea ce-a vrut şi gândul vechi cu unul nou şi-l schimbă, şi-a renunţat la tot ce începuse, la fel s-a întâmplat cu mine pe-acea costişă-ntunecoasă. Gândind şi răzgândind am mântuit isprava pe care-aşa de iute o-ncepusem. "De bine-am priceput a tale vorbe, răspunse umbra celui preamărinimos, ţi-e sufletul cuprins de slăbiciunea ce-adesea îl împiedică pe om şi îl întoarce de la vrednice isprăvi: ca pe o fiară propria ei umbră, din cauza privirii mincinoase. Dar, ca să-ţi vindeci singur frica, am să-ţi mărturisesc de ce-am venit şi ce mi s-a vorbit atunci, în clipa când m-am îndurat de tine. Stăteam printre aceia care spânzură-ntre lumi, [nici mântuiţi, nici osândiţi]. Şi-o Doamnă, fericită şi frumoasă tare, m-a chemat, iar eu îndat' i-am zis să poruncească. Ochii îi străluceau mai luminoşi ca steaua. Şi a-nceput vorbirea, suavă, blândă, cu glas de îngeriţă, pe graiul ei: «O, suflet nobil mantovan, a cărui faimă încă dăinuieşte şi dăinui-va cât pământul, iubitul meu prieten, dar nu şi-al sorţii, pe ţărmul cel pustiu a fost oprit şi s-a întors de frică. Mi-e teamă să nu fie rătăcit de tot - căci eu târziu am apucat să-i vin în ajutor -, aşa cum auzii în ceruri despre el. Du-te îndat' şi cu vorbirea ta împodobită, cu toată iscusinţa de a-l izbăvi, ajută-l, ca să fiu mai liniştită. Sunt Beatrice şi te rog să mergi. Cobor din locul unde abia aştept să mă întorc. Iubirea m-a împins şi ea mă-ndeamnă să-ţi vorbesc. Când voi ajunge la Stăpânul meu, de tine am să-i pomenesc adesea, lăudându-te». Apoi tăcu şi eu am început: «O, Doamnă, întrupare a Virtuţii, tu singura prin care stirpea omenească e mai presus de cerul sublunar, mă bucură-ntr-atât a ta poruncă, încât, chiar de aş fi pornit s-o-ndeplinesc, tot mi-ar părea că am întârziat. Nu e nevoie să vorbeşti mai mult. Dar spune-mi: cum de ai venit fără să şovăi aici, jos, în hăul nostru, din lăcaşul larg unde abia aştepţi să te întorci?» «Ce vrei să afli tu, scrutând adânc, în câteva cuvinte îţi voi spune», ea mi-a răspuns, «de ce nu mi-a fost teamă să cobor aici. Teamă îţi este doar de-acele lucruri ce pot să-ţi facă rău. De celelalte, nu. Acelea nu sunt înfricoşătoare. Zidită sunt astfel de Dumnezeu, prin harul Său, încât nenorocirea voastră nu m-atinge, nici nu mă arde flacăra acestui imens pârjol. E-n cer o Doamnă bună ce suspină de piedica la care te trimit, şi care poate îmblânzi osânda aspră. La dânsa pe Lucia a chemat-o zicându-i: Cel ce-ţi este credincios are nevoie-acum de tine; eu ţie ţi-l încredinţez. Lucia, care nu iubeşte silnicia, porni la drum şi-ajunse-n locul unde eu mă aflam lângă Rachel, bătrâna. Şi-mi zise: Beatrice, adevărată laudă-a lui Dumnezeu, de ce nu vii în ajutorul celui ce-atât de tare te-a iubit, încât, de dragul tău, ieşi din ceata norodului de rând? N-auzi cât de amar îi este plânsul, nu vezi că-nfruntă moartea în vâltoarea ce-i mai grozavă decât marea? N-a fost pe lume unul mai grăbit, sau la câştig, sau la nepăgubie, decât am fost eu însămi când am auzit cuvintele acestea. Am coborât din tronu-mi fericit, încrezătoare-n vorba ta aleasă, ce-i onorează atât pe tine, cât şi pe cei care-o ascultă». Astfel şi-a încheiat cuvântul şi-a-ntors spre mine ochii plini de lacrimi, ca să mă-ndemne să ajung mai iute. Şi iată-acum la tine am venit, aşa cum i-a fost voia, scăpându-te de fiara ce te-mpiedica să urci pe scurtătură spre vârful muntelui cel mândru. Şi-acuma spune: ce-i? De ce-ai rămas pe loc? De ce-ţi aduni în suflet atâta slăbiciune, de ce ţi-ai stins ardoarea şi curajul, de vreme ce trei Doamne binecuvântate au grija ta-n Împărăţia cerului, iar vorba mea doar binele-ţi făgăduieşte?" Aşa cum florile, plecate şi închise de gerul nopţii, se-ndreaptă, larg deschise pe tulpină atunci când le atinge soarele cel dalb, la fel s-a întâmplat cu obosita-mi vlagă; şi-atâta bună vâlvătaie în inimă-mi aprinse, încât pe loc am zis, plin de curaj; "O, milostiva care mi-a venit în ajutor! Şi tu, preanobile, ce-ndată cuvintele i le-ai urmat! Tu m-ai convins, cu ale tale vorbe, să mă întorc la gândul de-nceput. Acum, să mergem! O singură voinţă este-n amândoi. Tu, călăuză, tu, stăpân şi tu, maestru". Astfel i-am zis, iar când porni, intrai şi eu pe-un drum abrupt şi greu.

Cântul III. Poarta Infernului. Leneşii. Trecerea Acheronului

PRIN MINE SE PĂTRUNDE-N CETATEA SUFERINŢEI
PRIN MINE SE PĂTRUNDE LA VEŞNICELE CAZNE
PRIN MINE MERGI LA TURMA CEA PIERDUTĂ,
DREPTATEA L-A-MBOLDIT PE FĂCĂTORUL MEU,
M-AU FĂURIT PUTEREA CEA DIVINĂ,
SUPREMA-NŢELEPCIUNE ŞI DRAGOSTEA DINTÂI.
'NAINTEA MEA N-A FOST NIMIC CREAT,
CI NUMAI VEŞNICIE; ŞI EU SUNT VEŞNICIE.
LĂSAŢI ORICE SPERANŢĂ, VOI, CEI CARE INTRAŢI!

Cuvintele acestea, de culoare sumbră, văzutu-le-am înscrise deasupra unei porţi. Atunci am zis: "Maestre, înţelesul lor e groaznic". Şi el răspunse: "Aicea se cuvine să lăsăm deoparte orice teamă şi orice slăbiciune s-o ucidem. Ajuns-am chiar în locul unde eu ţi-am spus că vei vedea o lume chinuită, care-a pierdut al raţiunii Bine". Apoi, luându-mi mâna într-a sa, cu faţa zâmbitoare - de mi-am venit în fire -, m-a introdus în miezul tainicelor lucruri. Aici, suspine, plânsete şi vaiet ascuţit sunau prin aerul neluminat de stele. La început am lăcrimat. Diverse limbi, oribile rostiri, cuvinte-ndurerate, porniri cumplite de mânie, voci ridicate, alte voci şoptite şi plesnituri din palme făceau, cu toate, un tumult ce se roteşte ne'ncetat în aerul acela sumbru, fără timp, precum nisipul când îl suflă vântul. Iar eu, cu mintea-nceţoşată, am întrebat: "Maestre, spune-mi ce aud?" Cine-i această lume copleşită de durere?" El îmi răspunse: "De aşa nefericire au parte sufletele amărâte ale acelora care-au trăit în gol: nici răi, nici virtuoşi. Ei sunt amestecaţi cu ceata mârşavă de îngeri care nici nu s-au revoltat, dar nici lui Dumnezeu nu-i fură credincioşi. Ci fiecare şi-a văzut de ale lui! Nevrând să-şi piardă frumuseţea, văzduhurile jos i-au azvârlit. Dar nici Infernu-adânc nu îi primeşte, căci păcătoşii s-ar mândri în faţa lor". Eu zic: "Maestre, dar ce cazne au, atât de grele,-ncât îi fac să urle?" Răspunse: "Foarte scurt am să-ţi vorbesc. Ei nu au nici măcar nădejdea morţii, iar viaţa lor cea oarbă e-atât de-njositoare, încât invidiază orice soartă. Lumea nu-i pomeneşte-n niciun chip, iar mila şi dreptatea îi dispreţuiesc. Să-i ignorăm şi noi! Priveşte-i doar şi treci"! Eu, care mă uitam, văzui un steag ce, învârtindu-se, fugea atât de iute neizbutind să se oprească-n loc; în urmă-i se-ntindea o coadă uriaşă de-omenire - n-aş fi crezut că moartea poate secera atâţia. Şi, după ce-am recunoscut pe unii, văzui (şi am recunoscut-o) umbra celui care, din laşitate, a renunţat la rangul preaînalt. Îndat-am înţeles, deplin convins, că era secta celor răi: cei neplăcuţi lui Dumnezeu, dar şi vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Aceşti netrebnici, care vii n-au fost nicicând, stăteau goi puşcă şi-nţepaţi erau, cumplit, de muşte uriaşe şi de viespi. Sângele-n râuri şiroia pe-al lor obraz; apoi, amestecat cu lacrimi, curgea pân' la picioare fiind sorbit de viermi scârboşi. Zvârlind apoi privirea-n altă parte, văzui o ceată-nghesuită pe malul unui fluviu; şi-am întrebat: "Maestre drag, îngăduie să aflu cine sunt? Ce obicei îi face, zi-mi, să par-atâta de grăbiţi a traversa pe malul celălalt, cum îi zăresc prin palida lumină?" Iar el răspunse: "Toate-ţi vor fi spuse când noi ne vom opri pe malul trist al râului pe nume Acheron." Atunci, cu ochii ruşinaţi, plecaţi, temându-mă să nu-l apăs cu vorba, până la fluviu am păstrat tăcere. Şi, iată, către noi venind c-o luntre, un om bătrân, cu părul alb. Striga: "Vai, vouă, suflete pierdute, nu mai speraţi c-o să vedeţi vreodată cerul, eu vin să vă conduc pe malul celălalt, în veşnica întunecime, la foc şi la îngheţ. Iar tu, de-aici, suflete viu, îndepărtează-te de-aceştia, care-s morţi!" Când însă a văzut că nu mă-ndepărtez, a zis: "Pe altă cale şi prin alte porţi o să ajungi la ţărm, nu pe aici: o luntre mai uşoară te va duce." Atunci îi zise călăuza mea: "O, Caron, nu te mânia! Aşa se vrea acolo unde se şi poate ce se vrea. Mai mult nu întreba." Îndată s-au şi potolit obrajii ca de lână ai barcagiului din mlaştina lividă, ce-avea roţi mari de flăcări în jurul ochilor adânci. Dar sufletele-acelea, sleite şi golaşe, schimbară feţe, feţe şi clănţăniră dinţii îndat' ce-au priceput cruzimea ăstor vorbe. Şi începură să blesteme: pe Dumnezeu, părinţii, tot neamul omenesc, locul, timpul şi sămânţa seminţiei lor şi-a naşterilor lor. Apoi s-au strâns, cu toate laolaltă, plângând în hohot mare, pe malul blestemat care-l aşteaptă pe fiecare om ce n-are frică de Dumnezeu. Demonul Caron, cu-ochii de jăratic, le face semn, pe toae le adună, loveşte crunt cu vâsla pe cele care-adastă. Aşa cum, toamna, frunză după frunză îşi iau zborul până când creanga, despuiată, îşi vede toate straiele căzute, la fel sămânţa rea a lui Adam se-aruncă de pe mal, tot una câte una, la semnul dat de Caron, ca pasărea atuncea când o chemi. Astfel se duc pe unda-ntunecată şi, înainte de a coborî dincolo, dincoace-o nouă ceată-i iarăşi gata. "O, fiul meu iubit", îmi zise preabunul meu maestru, "cei care mor într-a lui Dumnezeu mânie, cu toţii vin aici, din orice ţară. Sunt pregătiţi, cu toţi, să treacă râul împinşi fiind de-a Domnului dreptate, aşa că teama se preschimbă în dorinţă. Pe-aici nu trece niciodată suflet bun. Dacă de tine Caron se va plânge, ştii dinainte ce-ar dori să spună". Abia sfârşi când şesu-ntunecat se zgudui atât de tare, încât, de tulburare, şi-acum mi-e mintea plină de sudoare. Ţărâna-nlăcrimată slobozi o boare; şi fulgeră un fulger roşiatic, ce stinse-n mine orice simţământ. Şi am căzut cum cade-un om răpus de somn.

 

Dante Alighieri
Divina Comedie. Infernul
Editura Vremea, 2021
traducere din italiană de Cristian Bădiliţă

 
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment
 

Citiţi primele trei cânturi aici.

Cântul IV. Primul cerc, sau limbul. Copiii care n-au fost botezaţi. Oamenii virtuoşi care au trăit înainte de venirea lui Cristos. Cetatea marilor eroi, poeţi şi filozofi din Antichitate.

Mi-a sfâşiat, în cap, adâncul somn un bubuit atât de greu, încât am tresărit asemeni cuiva trezit cu sila. Şi ochiul odihnit în juru-mi l-am rotit, sculându-mă-n picioare; şi am privit atent să văd pe unde mă aflam. Într-adevăr, stăteam pe marginea de sus a văii-ndurerate a hăului unde se-adună vaietele fără de sfârşit. Întunecoasă,- adâncă şi-atât de neguroasă era genunea, încât mi-am aplecat în van obrazul: nu reuşeam să văd nimic. "Să coborâm, acum, acolo jos, în lumea oarbă", a zis poetul foarte palid. "Eu voi fi primul, tu vii după mine". Atunci, văzând cum s-a schimbat la faţă, i-am spus: "Cum o să vin, când tu, ce mă-ntăreşti, de obicei, când şovăi, acum eşti îngrozit?" El zise: "Suferinţa sărmanilor de jos pe faţă-mi zugrăveşte un simţământ de milă ce ţie-ţi pare teamă. Să mergem, drumul lung ne-ndeamnă!" Aşa făcu şi eu intrai cu dânsul în primul cerc care încinge hăul.

Aici, pe cât puteam s-aud, nu era plâns, ci suspinare, dar aerul etern se zguduia. Suspinele veneau dintr-o durere fără chinuri, pe care-o îndurau acolo mulţimi de prunci, femei şi de bărbaţi. Bunul maestru zise către mine: "Nu-ntrebi ce duhuri sunt acestea pe care-aici le vezi? Aş vrea să ştii, 'nainte de a merge mai departe: ei nu sunt păcătoşi; dar, chiar de au vreun merit, nu ajunge, deoarece nu au primit botezul, ce-i poarta legii-n care crezi şi tu. Iar dac-au vieţuit mai înainte de vremea lui Cristos, pe Dumnezeu nu l-au slăvit aşa cum se cuvine. Şi printre ei mă număr chiar eu însumi. Din pricina acestor neajunsuri, nu pentru alt păcat, suntem pierduţi. A noastră, singură, pedeapsă este că vieţuim fără speranţă, dar plini de dor". Durere-adâncă am simţit în inimă când auzii aceste vorbe. Ce oameni de valoare-am cunoscut în limbul cu pricina suspendaţi! "Spune-mi, învăţătorul meu, spune-mi, stăpâne", l-am agrăit dorind să fiu încredinţat şi sigur că nu voi greşi, "scapă de-aici vreunul, prin al său merit personal, sau prin al altcuiva, şi-apoi s-ajungă sfânt?" Iar el, care-nţelese vorba mea învăluită, răspunse: "Eu mă aflam aici de timp puţin când am văzut venind un preaputernic, încununat cu semnul biruinţei. El scoase umbra primului părinte, pe a lui Abel, fiul său, şi pe-a lui Noe, pe a lui Moise, dătătorul legii, preaascultător; pe-a patriarhului Avram şi pe a regelui David, pe Israel, cu fii şi cu părinte, şi cu Rachel, cea pentru care atâtea a-ndurat, şi pe mulţi alţii. Pe-aceştia i-a făcut el sfinţi. Şi vreau să ştii că înaintea lor niciun alt suflet nu a fost salvat." Nu ne-am oprit din mers cât el vorbea, ci străbăteam de zor pădurea, pădurea, zic, de duhuri îndesite. Nu ajunseserăm noi încă prea departe, pe drumul nost', de a intrării culme, când am văzut un foc ce se iţea prin semicercul de-ntuneric. Deşi un pic tot mai aveam de mers, am reuşit să văd, în parte, ce-aleasă lume se afla acolo. "O, tu ce onorezi ştiinţele şi arta, pe cine văd, atât de maiestoşi, că starea lor de ceilalţi îi desparte?" Şi el: "Renumele-nsemnat ce sus, la voi, răsună le dobândeşte-n ceruri o favoare prin care-o duc mai bine." Dar între timp am auzit un glas: "Slăviţi-l pe poet, preavrednicul poet, căci umbra lui, ce-a fost plecată, se întoarce!" Apoi, când glasul a tăcut, văzui venind spre noi un pâlc de patru umbre, cu feţele nici triste, nici voioase. Bunul maestru prinse a grăi: "Priveşte către cel cu spada-n mână, mai-mare peste ceilalţi: e Homer, poetul suveran; cel'lalt, satiricul Horaţiu; Ovidiu e al treilea; şi ultimul, Lucan. Cuvântul ce-a rostit 'nainte glasul cuvine-se împărtăşit cu ei; onoare-mi fac - şi bine fac cu asta." Văzui astfel acolo adunată frumoasa şcoal-a craiului înaltei poezii, ce zboară ca un vultur peste ceilalţi. Iar, după ce-ntre ei puţin vorbiră, se-ntoarseră, c-un semn mă salutară şi-nvăţătorul meu zâmbi la rându-i. Dar şi mai mare cinste mi-au făcut, căci mă primiră-n grupul lor ales şi-am devenit al şaselea-ntre genii. Apoi am mers pân' la acea lumină, vorbind de lucruri despre care frumos îmi pare să nu fie spuse, cum e şi cu vorbirea: când e rostul. Ajunserăm la poala unui impunător castel, de şapte ori înconjurat cu ziduri foarte-nalte şi apărat jur împrejur de-un râuleţ zglobiu. Pe-acesta îl trecurăm ca pe uscat. Prin şapte porţi intrai, cu grupul de-nţelepţi, apoi ajunserăm cu toţii pe-o pajişte acoperită de iarbă proaspătă. Erau acolo oameni cu ochii osteniţi şi grei, foarte solemni după înfăţişare: vorbeau distins, cu glas îmbietor. Iar noi am apucat-o pe-o costişă spre-un loc deschis, înalt şi luminos, de unde îi puteam vedea pe toţi. Drept înainte, pe verdeaţa crudă, smălţuită, mi s-au înfăţişat atâtea spirite alese că-n mine însumi mai tresalt şi-acum de bucurie. Văzut-am pe Electra, cu ai săi tovarăşi; erau şi Hector şi Enea printre ei; văzui pe Cezar, înarmat, cu ochii hulpavi; şi pe Camilla şi Pentesilea, de altă parte; pe regele Latinus l-am văzut cu fiica lui, Lavinia şezând; pe Brutus, ce-alungase pe Tarquinus, Lucreţia, Iulia, Marcia, Cornelia; iar, singur, într-o parte, l-am văzut pe Saladin. Apoi, când ridicai mai mult privirea, pe cine văd? Chiar pe maestrul celor care ştiu, înconjurat de-un stol de filozofi. Toţi îl privesc, toţi cinste îi aduc. Acolo i-am văzut eu pe Socrate, pe Platon, aşezaţi lângă maestru; pe Democrit, ce lumea o credea întâmplătoare, pe Diogene, Anaxagora şi pe Thales, pe Empedocle, Heraclit şi Zenon, şi pe acel culegător de leacuri, Dioscoride; i-am văzut pe-Orfeu, pe Tulius şi pe Linus, pe Séneca, [-nţeleptul] moralist, pe Euclid, geometrul, şi pe Ptolemeu, pe Hippocrate, Avicenna, pe Galienus, Averroe, ce-a scris măreţul comentar. Nu-i pot aici enumera pe toţi, căci mă grăbeşte lunga-mi povestire; adeseori cuvintele n-ajung ca să descrie întâmplarea. Cei şase-atunci ne-am împărţit în două: pe-o altă cale înţeleptul ghid mă scoate din grădina liniştită, în aerul tremurător. Şi-ajungem unde nu-i nicio lumină.

Cântul V. Cercul al doilea: pătimaşii. Minos, judecătorul sufletelor păcătoase. Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta.

Astfel am coborât din primul cerc, mai jos, în cel de-al doilea, care-ncinge un loc mai mic, dar unde caznele sunt mult mai mari, stârnind suspin şi vaiet. Hidos aici stă Minos mârâind. El numără păcatele, în poartă, iar după judecată îl trimite pe fiecare cum se-ncolăceşte. Când sufletul acelui rău născut îi vine dinainte, zic, el totul îi mărturiseşte şi-acel cunoscător întru păcate ştie ce loc din iad i se cuvine: se-ncinge de atâtea ori cu coada cât numărul de trepte unde-l pune. Tot timpul are suflete-nainte ce rând pe rând se duc la judecată, se spovedesc, aud pedeapsa şi-apoi în jos sunt azvârlite. "O, tu, ce vii în dureros lăcaş" - când m-a văzut îmi spuse Minos, întrerupându-şi treaba - "ai grijă cum o să intri şi în cine crezi: să nu te-nşele că intrarea-i largă". Iar călăuza-mi către el: "De ce-l repezi? Nu te împotrivi călătoriei noastre hărăzite. Aşa se vrea acolo unde se şi poate tot ce se vrea. Mai mult nu întreba. Acum încep s-aud şi urletele de durere, căci am ajuns în locul unde mă străpunge un plânset nesfârşit. Aici lumina amuţeşte. E-un loc mugind ca marea pe furtună, când vânturi, de o parte şi de alta, o întărâtă. Vârtejul infernal, ce nu se-opreşte niciodată, poartă cu sine duhurile-acelea şi le-nvârteşte, le izbeşte, le frământă. Iar când ajung în faţa surpăturii, doar ţipăt, plâns şi tânguire. Şi blestemă puterea cea divină. Din câte-am înţeles, aceste chinuri le îndură păcătoşii neînfrânaţi, ce mintea şi-au făcut-o roabă poftei. Şi cum pe grauri, când soseşte frigul, îi poartă propriile aripi în stoluri mari şi dese, la fel pe-acele duhuri pângărite, ba-n jos, ba-n sus le duce volbura din iad, de colo până colo. Nicio speranţă nu-i să le aline - nu să-nceteze chinul, dar măcar să scadă! Precum cocorii-şi cântă tristul lai când zboară, 'nalt, pe cer, în lungi şiraguri, la fel văzui venind acele umbre care urlau, purtate de vâltoare. Şi-atunci am zis: "Maestre, cine-i toat-această lume ce-ntunecatul aer o izbeşte?" "Prima din cei de care vrei să afli", răspunse el atunci, "a fost împărăteasă peste mai multe graiuri. Şi s-a lăsat robită de-atâta desfrânare, încât prin lege a îngăduit ce-i place fiecăruia să facă, spre a scăpa de propria-i ruşine. Semiramida e, urmaşă a lui Nin, căruia-i fu soţie. A stăpânit ţinutul unde-acum sultanul stăpâneşte. Iar cealaltă se-aprinse de iubire şi rupse legământul pe care îl făcuse cenuşii lui Sicheu. Urmează Cleopatra, ce colcăie de pofte; priveşte-o pe Elena, ce-aduse vremuri rele; şi iată-l şi pe marele Ahile ce s-a luptat, la urmă, cu iubirea. Uite-i aici pe Paris, pe Tristan" şi multe mii de umbre mi le-arătă [Virgiliu] cu degetul şi-mi spuse şi numele pe care iubirea, nimeni alta, le-a smuls din lumea vie. Şi, după ce l-am auzit pe învăţatul meu maestru numind atâtea şi atâtea domniţe de pe vremuri şi-atâţia cavaleri, o slăbiciune mă cuprinse şi-aproape-am leşinat. Am început a zice: "Poete, bucuros eu le-aş vorbi acelor doi ce merg alăturaţi şi par uşori ca vântul, la vedere." El îmi răspunse: "Vei vedea tu însuţi când fi-vor mai aproape. Atunci îi roagă, pe dragostea ce-i poartă, şi ei vor asculta." Îndat' ce vântul i-a adus spre noi am glăsuit: "O, suflete-ntristate, puteţi să ne vorbiţi, de Altul nu se-opune!" Aşa cum porumbeii, chemaţi de-un dor aprins, cu aripi tari şi desfăcute spre cuibul drag se-ndreaptă, purtate-n aer de voinţă, la fel ieşiră şi cei doi din şirul unde se afla Didona; şi au pornit spre noi prin aeru-mbâcsit, atât de tare-a fost strigarea mea duioasă. "O, suflet viu, plăcut şi binevoitor, care-ai venit, prin aerul damnat, în vizită la noi, cei care lumea de sânge am mânjit-o, prieten de ne-ar fi al lumii Rege noi l-am ruga să te păzească-n pace, căci milă ţi-e de-a noastră perversă desfrânare. Ce-aţi vrea să auziţi şi să vorbiţi vom asculta şi toate vă vom spune, de vântul va-nceta să ne-asurzească. Ţinutul unde m-am născut e chiar pe ţărmul mării, acolo unde râul Po coboară împăcându-se cu afluenţii săi. Amor, ce se lipeşte iute de sufletele nobile, s-a prins de sufletul acestei dulci fiinţe care mi-a fost răpită; şi felul crimei încă mă-ngrozeşte. Amor, ce pe iubit nu-l iartă de iubire, m-a prins de el c-o-asemenea plăcere, că până azi, cum vezi, nu m-a lăsat. Amor ne-a dus pe amândoi la moarte. Iar Caina-l aşteaptă pe ucigaşul nostru". Aceste vorbe dinspre ei veniră. Eu, când am auzit cât suferă cei doi, obrazul mi-am plecat şi am rămas aşa până poetu-mi zise: "La ce gândeşti?" Eu am răspuns: "Oh, câte visuri dulci, ce dor nepotolit pe-aceştia îi aduse-n prăpastia durerii!" Spre dânşii întorcându-mă apoi: "Francesca, toate chinurile tale mă fac să plâng, mă întristează foarte. Dar spune,-n vremea dulcilor suspine, Iubirea prin ce semn v-a arătat că-n voi aveaţi ciudatele dorinţe?" Ea mie "Nu-i nimic mai dureros decât să-ţi aminteşti trecuta-ţi fericire când eşti nefericit; iar cel ce te-ndrumează ştie asta. Dar dacă ţii neapărat să afli care a fost întâia rădăcină a iubirii noastre, voi povesti unind cuvintele cu plânsul. Noi, într-o zi, citeam, pentru plăcere, cum dragostea-l cuprinse pe Lancelot. Stam singuri, fără nicio teamă. Lectura ne-a făcut să ne privim ades şi feţele culoarea şi-o pierdură. Dar ce ne-a biruit a fost un singur lucru: când am citit că buzele dorite iubitul [Lancelot] le-a sărutat, atunci acesta, care în veci cu mine va rămâne, mă sărută pe gură tremurând. Da, cartea Galeot şi autorul [ei au fost de vină]. În ziua ceea n-am citit mai mult". Şi-n timp ce unul dintre duhuri povestea, cel'lalt plângea. Iar eu, de-nduioşare, pierdui simţirea, pac-aş fi murit. Şi am căzut cum cade un trup mort.