luni, 29 noiembrie 2021

Madame Claude

 

William Stadiem
Madame Claude
O lume secretă a plăcerii, privilegiilor şi puterii
Editura Corint, 2021
Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

William Stadiem s-a născut în Kinston, statul american Carolina de Nord. A absolvit magna cum laude Universitatea Columbia. Şi-a dat doctoratul în drept la Universitatea Harvard şi a lucrat pe Wall Street ca avocat înainte de a ajunge la Hollywood şi de a scrie scenarii pentru producţii cinematografice precum Tânărul Toscanini, regizată de Franco Zeffirelli, cu Elizabeth Taylor şi Philippe Noiret în distribuţie.

Este autorul mai multor cărţi care s-au bucurat de un deosebit succes la public, cum ar fi: Marilyn Monroe Confidential (1979), Lullaby and Goodnight (1987), Mr. S: My Life with Frank Sinatra (2001), Dear Senator: A Memoir by the Daughter of Strom Thurmond (2005), Don't Mind If I Do (2008). Este de asemenea un apreciat jurnalist şi este invitat adesea la emisiuni de televiziune dedicate celebrităţilor, cinematografului şi preparatelor culinare. În prezent, locuieşte în Santa Monica, statul California.

Nota autorului: Aceasta este o poveste adevărată, dar unele nume şi amănunte au fost schimbate.
*
După al Doilea Război Mondial, cea cunoscută drept Madame Claude a condus, la Paris, în apropiere de Champs-Élysées, una dintre casele de toleranţă cele mai exclusiviste de la acea vreme, ajungând să aibă la un moment dat o reţea alcătuită din peste 500 de femei şi câţiva bărbaţi, precum şi o agendă care, susţinea ea, cuprindea nume celebre precum cel al preşedintelui SUA, John F. Kennedy, cel al şahului Iranului şi cel al patronului concernului Fiat, Giovanni Agnelli.

În anii 1960, era cea mai bogată şi cea mai celebră femeie realizată prin forţe proprii din Europa - o adevărată legendă de talia lui Coco Chanel. Fernande Grudet, viitoarea Madame Claude, s-a născut într-o familie evreiască săracă din oraşul Angers şi, potrivit propriilor spuse, a dus o viaţă extrem de aventuroasă - a luptat în Rezistenţa franceză, a supravieţuit internării într-un lagăr nazist de concentrare, s-a iubit cu membri ai Mafiei corsicane şi a făcut trotuarul înainte de a deschide un bordel pentru cei bogaţi şi faimoşi. Apelând în mod inedit la tehnologia telefonului, a creat conceptul de call-girl. Madame Claude nu a vândut însă pur şi simplu sex, ci a fost o adevărată peţitoare a elitei puterii.

Pornind de la discuţiile purtate chiar cu protagonista acestei cărţi şi de la interviurile luate celor care au ajutat-o să-şi construiască imperiul, biograful şi specialistul în istorie socială William Stadiem destramă vălul care ascundea secretele lui Claude, pătrunzând în lumea interzisă a plăcerii şi a privilegiilor.

"Fascinanta istorisire a lui Stadiem este cât se poate de voluptuoasă, dar şi plină de surprize plăcute." (Vogue)

"O revelatoare biografie a «elegantei regine franceze a sexului»... Este interesant de văzut ce diavol zăcea în unii dintre eroii lumii noastre politice şi culturale." (Kirkus Reviews)

Fragment
Capitolul 1 - Câteva noţiuni în limba franceză

Camelot (denumire sub care mai este cunoscută administraţia Kennedy - n. tr.) venea la Paris. Era primul turneu oficial întreprins de cuplul prezidenţial în Europa, iar cei doi erau mai mult decât încântaţi. Dacă Jackie Kennedy se bucura că îl va întâlni pe unul dintre idolii ei literari, noul ministru francez al culturii, André Malraux (Condiţia umană), cu care avea să facă un tur special al Luvrului, persoana la care John Kennedy se gândea, probabil, cel mai mult era Madame Claude, care urma să-i prezinte lui JFK propria viziune asupra condiţiei umane. Era un rendez-vous cu destinul pe care preşedintele îl plănuia de câteva săptămâni.

După eşecul din Golful Porcilor din aprilie 1961, John Kennedy era hotărât să-şi relanseze preşedinţia. Cea mai bună modalitate de a atrage atenţia întregii omeniri ca reprezentant al Lumii Noi şi de a o face să uite de nereuşita din Cuba era să se întâlnească cu doi reprezentanţi marcanţi ai Lumii Vechi, Charles de Gaulle şi Nikita Hruşciov, acasă la ei, în Europa. Dar simplul fapt că JFK avea treburi importante în străinătate nu însemna că îşi putea stăpâni obsesia pentru sex, care transforma Casa Albă într-un bordel cu "secretare" bine-crescute, care îşi petreceau timpul mai mult în piscină şi apoi în dormitorul Lincoln decât la maşina de scris.

Dacă giumbuşlucurile făcute în pat de JFK la Casa Albă aveau ca rezultat un soi de farsă franţuzească de budoar, ce loc mai bun ca Parisul se putea găsi pentru continuarea spectacolului? Şi ce beneficiu secundar mai bun ar fi avut o astfel de excursie diplomatică decât o mostră din comorile şi plăcerile lui Madame Claude, despre care JFK auzise de curând de la playboy-i lui, Frank Sinatra, Igor Cassini şi Porfirio Rubirosa, care îl regalau cu poveşti despre tânăra (de vreo 30 de ani) şi eleganta codoaşă specializată în transformarea fiicelor cuviincioase ale aristocraţiei franceze nouvelle pauvre (expresia nouveaux pauvres - "noii săraci", în franceză - desemnează o categorie de persoane afectate de o nouă formă de sărăcie apărută după al Doilea Război Mondial ca urmare a schimbărilor profunde de ordin economic, tehnic şi social produse în societate. În contrast cu aceasta se foloseşte expresia nouveaux riches - "noii bogaţi" -, apărută în perioada interbelică - n. red.) postbelice în filles de joie (fiice ale plăcerii - fr.).

Dacă JFK avea un gen preferat, acela era fata sănătoasă, snoabă, cuminte şi educată, a cărei inaccesibilitate făţişă, asemănătoare unui cordon sanitar, o putea viola, cum erau fetele de la Miss Porter sau Ethel Walker (şcoli de fete din SUA - n. red.), care îi aţâţaseră dorinţele pe când era elev la Choate şi student la Harvard. Fete precum Jacqueline Bouvier, cu care trebuise să se căsătorească pentru a se culca cu ea, ca să descopere mai apoi repede că una singură nu e de ajuns. Şi acum iată, aici, o matroană specializată exact în ceea ce îl interesa pe el.

Desigur că preşedintele avea multe excepţii de la regula lui şi multe femei frumoase îi ieşiseră în cale. Marilyn Monroe, ultima lui obsesie, se încadra cu greu în tipul liceenei cuminţi. La fel şi Judy Campbell, care împărţise patul nu doar cu JFK, Sinatra sau mafiotul Sam Giancana din Chicago, ci şi cu tatăl lui, Joseph, căruia toată lumea îi spunea şi acum "domnul ambasador", de când fusese omul lui Franklin D. Roosevelt la Palatul Buckingham. (JFK îi zicea tatălui său "Marele JP".) Totuşi, Judy Campbell, cu toată lipsa ei de educaţie, făcuse şcoala catolică şi avea aceeaşi puritate autentică pe care i-o oferise şi Jackie. Era genul de fată pe care o punea la dispoziţie această Madame Claude. JFK murea de nerăbdare.

Nu avea deloc aversiune faţă de prostituţie, indiferent cât de eufemistic era acest cuvânt, şi nu-l deranja să împartă cu tatăl său o amantă. Aşchia nu sare departe de trunchi. În ciuda faptului că se trăgeau din irlandezi catolici şi a rădăcinilor pe care le aveau în puritanul Boston, membrii familiei Kennedy, cel puţin bărbaţii, nu erau deloc pretenţioşi în privinţa sexului, mai ales a sexului comercial. La urma urmelor, lui Joe, unul dintre cei mai mari afacerişti din America, i se părea firesc să combine cele două mari pasiuni ale sale, sexul şi comerţul.

În timp ce era elev la Choate, John Kennedy şi-a pierdut virginitatea cu o prostituată albă din Harlem, lucru pe care i l-a povestit colegului de şcoală LeMoyne Billings, cel mai bun prieten al său. Când era la Harvard, iar Joe era ambasador în Anglia, tatăl şi-a luat fiul într-un circuit al legendarelor bordeluri legale - maisons closes - ale Parisului. Acestea erau, practic, hoteluri de lux în care nimeni nu dormea niciodată singur. Le One-Two-Two, de exemplu, numit aşa după numărul la care se găsea pe Rue de Provence, în spatele magazinului universal Galeries Lafayette, era inclus în multe circuite scumpe cu ghid dedicate străinilor care vizitau Oraşul Luminilor.

A face sex la Le One-Two-Two sau la alte bordeluri celebre, precum Le Sphinx sau Le Chabanais, care-şi luau numele după acea rue pe care se aflau, era o tradiţie exclusivistă la Paris, ca şi a lua masa la Maxim's (unul dintre cele mai renumite restaurante din capitala franceză, fondat în 1893 - n. red.) sau a urmări un spectacol la Folies Bergère (sală de spectacole din Paris, inaugurată în 1869 - n. red.). După o masă rafinată luată în localul respectiv, domnii se puteau retrage cu frumoasa aleasă (erau 60 de frumuseţi dintre care puteai alege) într-unul dintre cele 22 de dormitoare, fiecare având o anumită tematică. Exista o cameră care avea ca temă jungla africană, una cu plaja de la Miami, una care reproducea o cabină de lux de pe vasul Normandie, un adăpost de pirat, o cabină de hidroavion şi, elementul de atracţie al tuturor acestor locuri, o temniţă bine înzestrată.

Le One-Two-Two nu era preferat doar de Joe Kennedy, ci şi de numeroşii lui prieteni de la Hollywood, printre care se numărau Humphrey Bogart, Fatty Arbuckle, Gary Cooper şi Cary Grant. Şi femeilor le plăcea, inclusiv lui Marlene Dietrich şi Gloriei Swanson, iubirea vieţii lui Joe, care a locuit la Paris în zbuciumaţii ani 1920, ca marchiză de Falaise. Soţul ei, marchizul, a devenit angajatul lui Joe la Studiourile Pathé, deţinute de familia Kennedy. Marchizul îi prezenta lui Joe splendorile nopţii pariziene, timp în care Joe avea o aventură pe faţă cu marchiza şi producea filmul Queen Kelly, un fiasco niciodată terminat, care spunea povestea unei patroane de bordel din estul Africii, aflat sub stăpânire germană.

În timpul războiului, Le One-Two-Two şi celelalte cluburi importante au fost preluate de Gestapo şi transformate în bordeluri pentru ofiţerii superiori nazişti. Casele respective au fost închise definitiv în 1946, datorită unei legi elaborate de Marthe Richard, ea însăşi prostituată devenită aviatoare şi apoi spioană, care, după război, a intrat în politica sexului. Folosindu-se de furia francezilor împotriva naziştilor, Richard a marcat efectiv toate bordelurile cu o zvastică stacojie şi le-a scos pe prostituate în stradă (erau sute de mii în toată Franţa), ca în filmul Irma la Douce, turnat de Billy Wilder în anii 1960, în care rolul prostituatei vesele care dă titlul filmului e interpretat de Shirley MacLaine. Femeile care făceau trotuarul au devenit în scurt timp un simbol al Parisului, asemenea teraselor cafenelelor.

Totuşi, nicio lege nu putea face să dispară complet bordelurile din Franţa. Au apărut case secrete, de multe ori controlate de Mafia corsicană. Niciuna nu era mai selectă şi mai discretă decât cea a lui Madame Billy, o casă mare, din secolul al XIX-lea (acum demolată), din Rue Paul Valéry, nr. 4, din luxosul arondisment 16, pe care o frecventau politicieni importanţi, vedete ale cinematografiei franceze, precum Jean Gabin şi Yves Montand, sau magnaţi americani precum Henry Ford al II-lea. Joseph Kennedy îl dusese de multe ori acolo pe Jack în anii 1950, pentru a se distra după masă în drum spre casa de vacanţă pe care familia Kennedy o închiria la Èze, pe Coasta de Azur, chiar şi după ce Jack se căsătorise cu Jackie şi fusese ales senator. Complexul Hyannisport avea câteva elemente de atracţie, dar între acestea nu figura bouillabaisse (supă de peşte, specialitate culinară specifică regiunii Provence, din sud-estul Franţei - n. red.) sau accesul facil la prostituate simandicoase - aşa a luat naştere diaspora sezonieră din Franţa. Rose (soţia lui Joseph Kennedy şi mama lui John F. Kennedy - n. red.) rămânea de multe ori în Massachusetts, lăsându-i pe băieţi să se distreze pe Riviera. Simţul pudorii şi înfrânarea nu erau cunoscute familiei Kennedy.

Madame Billy avea un bordel de modă veche, cu 20 de fete cochete, un bar imens şi zece camere. Ceea ce oferea această nouă Madame Claude era o fantezie nemaiîntâlnită până atunci. Ea putea pregăti pentru client femeia visurilor sale. Ideea ei originală a fost să combine fanteziile de la cabaretul Crazy Horse, acel templu al striptease-ului de pe Avenue George V înfiinţat în 1951, considerat cel mai elegant club de profil, la care evoluau cele mai spectaculoase fete din lume, cu realităţile prostituţiei.

Regula valabilă pentru specimenele perfecte de feminitate de la Crazy Horse era "priveşte, dar nu pune mâna". Acelaşi standard de voyeurism se aplica şi amazoanelor de la Lido (alt cabaret celebru situat în Paris, pe Champs-Élysées, inaugurat în 1946 - n. red.) şi Folies Bergère, la fel ca supermodelelor de azi. Madame Claude a avut geniul să permită înlăturarea acestui scut protector, îngăduindu-le bărbaţilor obişnuiţi, sau cel puţin bogătaşilor, să atingă ceea ce era de neatins. Nu trebuia să fii Tom Brady ca să o ai pe Gisele Bündchen. Nu trebuia să fii nici Harvey Weinstein. Nu trebuia să hărţuieşti pe nimeni, nu trebuia să te baţi cu nimeni. Nu trebuia nici să fii burlac. Chiar dacă erai şef de stat.

Serviciul special şi secret al lui Madame Claude se adresa "bărbatului care are totul", ca mai toate reclamele de pe Madison Avenue de la sfârşitul anilor 1950, menite să le stârnească oamenilor dorinţa de a câştiga şi mai mult. Pe lângă faptul că erau înalte, superbe şi aveau un trup sculptural, Claude a mai adăugat un element: distincţia. Fetele ei nu făceau pur şi simplu striptease; proveneau din vechi familii din înalta societate franceză. Mai ales în Franţa, snobismul era o mare virtute, iar Madame Claude a jucat cartea aceasta până la capăt. Majoritatea întâlnirilor aveau loc "la client", iar în cadrul acestora ea vindea intelect şi farmec, nu doar sex. Îşi trimitea fetele la întâlniri de seară la care se lua masa, se dansa şi se încheia totul în mod fericit în cele mai luxoase locuri din acest fermecător oraş. Timpul însemna bani, iar o bună parte din timpul pentru care se plătea era reprezentat de farmecul romantic sau de iluzia acestuia, nu de sex.

Mogulii şi vedetele aflate în vizită, de obicei fără soţii, îşi încheiau serile feerice în apartamentele lor luxoase de la Ritz, Plaza Athénée, Crillon sau George V. Când era nevoie de discreţie, ca în cazul lui JFK, se putea aranja un rendez-vous strict secret, într-un loc ireproşabil, bineînţeles, nu într-unul dintre omniprezentele hôtels de vingt minutes (hoteluri de 20 de minute - fr.), în care se consumau relaţii întâmplătoare. Claude avea un apartament cu trei dormitoare în Rue de Marignan, în zona comercială a bulevardului Champs-Élysées. Două sau mai multe fete frumoase, invariabil înalte şi graţioase ca nişte manechine se aflau acolo la datorie, satisfăcând închipuirile şi pasiunile diabolice ale jurnaliştilor şi fotografilor de la Paris Match, care-şi avea sediul după colţ, sau ale vedetelor şi producătorilor din "Micul Hollywood" parizian, cartierul companiilor de film grupate vizavi de Champs-Élysées, pe Rue de Ponthieu şi pe Rue de Colisée.

Apartamentul de pe Marignan îi deservea de asemenea pe magnaţii englezi şi europeni aflaţi în trecere, care stăteau pe Champs-Élysées la Travellers Club. Şeful bagajiştilor de acolo, un om priceput la aranjamente, o ajutase pe Madame Claude să-şi înceapă afacerea cu doar câţiva ani înainte, strecurându-le numărul ei de telefon membrilor mai privilegiaţi. (Clubul a avut clientelă exclusiv bărbătească până în secolul al XXI-lea.) Ca o ironie a sorţii, clădirea de marmură a clubului, aflată pe Champs-Élysées, la nr. 25, fusese construită în 1865 de Esther Lachmann, una dintre prostituatele cele mai cunoscute ale Parisului într-o epocă în care "les grandes horizontales" (marile orizontale - fr.), cum erau numite metresele de lux, erau echivalentul de azi al starurilor feminine din domeniul rockului şi al filmului, ca şi al celebrităţilor de felul celor din familia Kardashian.

Cazul ascensiunii sociale prin sex a lui Lachmann, evreică săracă născută la Moscova în 1819, merită să fie cercetat; ea avea să devină un model chiar pentru Madame Claude. Lachmann, fiica unui ţesător, a fost căsătorită la 17 ani cu un croitor rus sărac, a avut un fiu şi i-a abandonat pe amândoi, ducându-se la Paris. La 21 de ani, era amanta lui Henri Herz, cunoscut pianist şi fabricant de piane, care a introdus-o în cercurile înalte ale lumii artistice, dacă nu în înalta societate. Când Herz a refuzat să-şi părăsească soţia pentru ea, Lachmann a trecut Marea Mânecii şi s-a dus la Londra, unde o altă curtezană i-a împrumutat rochiile decoltate care atrăgeau atenţia bărbaţilor din aristocraţia britanică la premierele de la Covent Garden. În 1851, a dat lovitura, căsătorindu-se cu portughezul Albino de Araújo de Païva, a cărui familie făcuse avere din negoţul cu opiu în colonia Macao.

În 1852, la 33 de ani, "La Païva", aşa cum era numită, a divorţat de vlăstarul opiului şi a făcut o nouă victimă în persoana contelui german Guido Henckel von Donnersmarck, un tânăr de 22 de ani, moştenitor al unui imperiu minier. Femeii i-au trebuit aproape 20 de ani să-l ducă la altar pe tânărul conte, lucru care s-a întâmplat în 1871. A fost însă una dintre cele mai scumpe idile din istorie, căci La Païva a primit de la conte nu doar măreţul Château de Ponchartrain, de lângă Paris, ci şi, odată cu construcţia actualei clădiri a Travellers Club, considerată pe atunci culmea ostentaţiei, echivalentul palatului ridicat pentru Aaron Spelling în Holmby Hills, în anii 1980, în timpul administraţiei Reagan. Auguste Rodin a fost unul dintre cei care au ajutat la construcţia imobilului, el, Zola, Flaubert şi Delacroix fiind invitaţi obişnuiţi la petrecerile pe care le dădea La Païva, considerate cele mai extravagante din acea perioadă. Ea chiar l-a inspirat pe Alexandre Dumas‑fils să scrie, în 1873, o piesă despre o curtezană care are un succes atât de mare, dar este atât de lipsită de scrupule, încât soţul ei, un magnat al comerţului cu arme, este îndreptăţit s-o ucidă. Titlul piesei era La Femme de Claude (Nevasta lui Claude în franceză. Personajul principal al piesei este Claude Ruper - n. red.). Se crede că de la acesta se trage nom de bordel (nume de bordel - fr.) Madame Claude.

Satisfacerea fanteziilor erotice ale unui preşedinte aflat în vizită era cea mai delicată şi mai pretenţioasă formă de diplomaţie a dolarului. În acelaşi timp, era un coşmar logistic, dat fiind faptul că ochii întregii lumi erau aţintiţi asupra noului preşedinte şi asupra fermecătoarei lui soţii, aflată la prima manifestare a francofiliei sale. Că JFK putea fi prins cu pantalonii în vine în timpul unei vizite de stat era un lucru care nici măcar nu putea fi luat în considerare. Totuşi, având aroganţa tatălui său, care spunea că genului potrivit de băiat rău i se poate ierta orice, John Kennedy era atât de obsedat de sex şi atât de neruşinat şi de nesăbuit în obsesiile lui, încât şi-a plănuit escapada sexuală franceză ca pe o Zi Z priapică.

Planul preliminar a fost pregătit în cea mai mare parte de Madame Claude şi Pierre Salinger, ataşatul de presă şi omul de încredere al lui Kennedy, care, în ciuda multor presupoziţii, era doar pe jumătate francez (mama), fiind crescut şi educat în San Francisco. Vorbea însă în mod fluent limba franceză; în plus, avea aceeaşi înclinaţie spre indecenţă ca şeful lui, aşa încât i-a făcut plăcere să se ocupe de treaba respectivă. La început, Madame Claude l-a respins pe Salinger. Erau prea multe lucruri care puteau s-o ia razna şi prea mulţi ochi îndreptaţi spre potenţialul ei client, probabil, cel mai faimos bărbat din lume.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu