marți, 30 noiembrie 2021

Mă numesc Ana

 

Dan Căpăţînă
Mă numesc Ana
Editura Vremea, 2021



*****
Intro

Nuvela Mă numesc Ana este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din câte s-au scris în limba română în ultima vreme. Scrisă la persoana întâi, din perspectiva personajului principal, se remarcă printr-o sinceritate sfâşietoare, prin dramatism, printr-un sentiment în cele din urmă tonic al capacităţii fiinţei umane de a ieşi întotdeauna din întuneric la lumină.

Regimul comunist, "un regim ilegitim şi criminal", a distrus, cum se ştie (sau cum din păcate nu se mai ştie), multe destine omeneşti. În nuvelă este înregistrat momentul în care iubitul Anei este întemniţat pe nedrept, din motive politice, condamnând-o pe femeie la singurătate. Ea îşi reface viaţa căsătorindu-se, după multe deliberări interioare chinuitoare, cu fratele geamăn al soţului ei.

Este un subiect cu totul insolit. Dacă nuvela ar fi ecranizată, filmul s-ar bucura de un succes internaţional fără precedent. Autorul, Dan Căpăţînă, are o cultură întinsă, o experienţă de viaţă imensă şi un remarcabil talent literar. Nimeni nu înţelege la fel de bine ca el psihologia feminină. Nimeni nu poate să povestească un fapt de viaţă într-un mod atât de captivant asemenea lui.

(Alex. Ştefănescu)

Preambul
PALATUL COTROCENI, 18 martie 1998

Cele ce urmează mi-au fost relatate de un bun amic, pe vremea când acesta era consilier personal al Preşedintelui Emil Constantinescu.
"Urma să pregătesc o vizită în regiunile miniere din Oltenia şi Transilvania. Cu câteva zile înainte de acest eveniment, primesc la Cotroceni pe o doamnă care îmi solicitase o întrevedere. Se recomandă drept profesoară la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. A ieşit de curând la pensie. Remarc cu plăcere din primul moment o prezenţă deosebită. Un zâmbet discret însoţeşte o faţă care păstrează acea frumuseţe a unor femei nealterată de vârstă. Îşi poartă cu demnitate trupul îmbrăcat într-un taior elegant. O invit să ia loc 6 şi după încheierea momentelor protocolare îşi începe povestea. Cu toată stăpânirea de sine pe care o degajă, în timp ce istoria avansează, vocea ei trădează emoţie. Ascult în linişte, fără să intervin când ea face pauze ceva mai lungi, pline de semnificaţii.
- Am venit la dumneavoastră, îşi începe ea expunerea, să vă rog ca în programul vizitei domnului Preşedinte să includeţi, dacă este posibil, o oprire şi la minele de plumb de la Cavnic, unul din locurile de detenţie ale deţinuţilor politici cele mai dure. Primul meu soţ a fost condamnat pe viaţă şi aruncat în întunericul acelei mine unice prin duritatea muncii şi a condiţiilor de viaţă ale deţinuţilor politici, adevărat lagăr de exterminare.

Din păcate, timpul rezervat vizitei oficiale a Preşedintelui nu ne-a permis să satisfacem cererea ei. Cu toate acestea, la insistenţele mele, cu ocazia uneia din cuvântările sale, Preşedintele le-a amintit minerilor despre tragedia oamenilor închişi acolo de comunişti pe motive politice. Cuvintele sale pătrunse de emoţie nu i-a împiedicat pe unii dintre cei prezenţi să se îndrepte peste un an către capitală cu ocazia ultimei mineriade, pentru a face ordine acolo!"...

Mă opresc aici cu povestea doamnei profesor. Subiectul a căpătat pentru mine o relevanţă personală odată cu intrarea în scenă a preotului din Săcărâmb, judeţul Hunedoara, nimeni altul decât naşul meu de cununie şi văr prin alianţă cu tata!...

SĂCĂRÂMB, 27 august 1946, în zori

În zorii zilei, înainte de plecare, stăm în faţa altarului. Părintele Gheorghe ne pune cununiile pe cap rostind tradiţionalele cuvinte care leagă spiritual pe cei doi miri. Participă doar doi nuni, aleşi cu grijă de preot, care îndeplinesc şi calitatea de naşi. Vocea profundă a părintelui e însoţită de cântările monotone, dar tocmai prin asta persistente, ale tânărului dascăl. Totul trebuie să rămână în mare secret. Port rochia de mireasă a unicei fete a naşilor, moartă de mai bine de un an la naşterea primului copil. Naşa mi-o oferă ca amintire.

Pentru că bărbatul de lângă mine trebuie să coboare în mină, iar nici pentru Tudor zorile nu sunt de bun augur, slujba este scurtă şi lipsită de orice fast. Bucuria momentului prezentă la astfel de ceremonii este înlocuită de emoţia despărţirii şi mai ales de ce va urma după aceasta. Desigur, nu aşa mi-am visat această clipă unică în viaţa oricărei femei.

Ne îmbrăţişăm îndelung, îi simt obrazul umed. Pleacă, fără a mai întoarce capul nici când dispare în văiuga de la marginea pădurii. Fără jurăminte sau promisiuni de revedere cât mai curând.

Aşa s-au încheiat anii primei mele tinereţi. Mă numesc Ana. Am douăzeci de ani şi, împreună cu Tudor, urmăm cursurile Universităţii de Vest din Timişoara: eu, la istorie, el la filozofie. Tot acolo, Ştefan, frate geamăn cu Tudor, este student la Politehnică, secţia Construcţii. Părinţii lor muriseră într-un accident de maşină în care, se pare, avusese un rol nu tocmai benefic şi un convoi oficial. O mătuşă din partea mamei îi crescuse până la majorat.

Astăzi în zorii zilei, înainte de plecarea lui în munţi, m-am căsătorit cu Tudor.

Povestea noastră începe acum şase ani, când, de fapt, amândoi intram cu entuziasmul vârstei în adolescenţă.

Cu şase ani în urmă... ZLAŞTI, 1940-1941

Hoinăream cu Tudor de mână pe culmea dealului din Zlaşti, o mică comună de la marginea Hunedoarei. Totdeauna mi-a plăcut să privesc în prag de seară oraşul de aici. Vâlvătăile din vetrele furnalelor înroşesc cerul. Hunedoara pare a-şi trăi nopţile cu o intensitate aparte, transmiţând către lume mesajul său despre efortul neîntrerupt al omului.

Eram încă de atunci îndrăgostită de băiatul de lângă mine. "O modestă Julietă din comuna Zlaşti", aş adăuga eu astăzi cu o nostalgie puţin ironică. Îmi însoţeam iubitul la biserica din deal. Părintele Ioan îl invitase la adunarea săptămânală a tineretului legionar. Merg din pură curiozitate, pentru că am tot auzit prin comună vorbindu-se de ei.

A fost prima şi ultima noastră vizită la o astfel de întâlnire. Poate şi pentru că eram nouă acolo, nu am reuşit să particip la entuziasmul tinerilor membri ai legiunii. Şi cu atât mai puţin la cântecele patriotice care au încheiat adunarea. Nu mult după aceea, preotul Ioan a fost ridicat de poliţie, iar organizaţia a fost desfiinţată. Mă întrebam atunci plină de revoltă, care o fi fost motivul arestării lui? Oamenii îl considerau un adevărat preot dornic să-i ajute pe toţi cu o vorbă sau faptă pe măsură. Un fel de Popa Tanda, aş zice acum, dacă numele acesta vă spune ceva.

SĂCĂRÂMB, vara anului 1946

Tata a fost arestat. Până atunci lucrase ca inginer la Combinatul Siderurgic din Hunedoara. Din nefericire, nu a fost singurul din comună ridicat de Securitate.
"Cuib de legionari, mama voastră de fascişti cu legiunea voastră cu tot, ocna vă mănâncă!", aşa strigau prin sat nişte zdrahoni de securişti la femeile care boceau pe la porţi. Mai toţi cei arestaţi lucrau la Combinat. Seara, a venit Tudor la noi. Asemeni lucrurilor din casă aruncate de securişti prin toate colţurile, eram cu mintea răvăşită de întâmplările de peste zi. La sugestia mamei, am hotărât să ne refugiem amândoi pentru un timp la vărul ei, preotul Gheorghe. Aşa am luat drumul Săcărâmbului la miez de noapte. De abia spre dimineaţă am găsit un camion de la mină care mergea acolo. Săcărâmbul închide drumul ce urcă în serpentine din Certeju de Sus. În lumina zorilor, pădurea de mesteceni pe care o străbăteam părea aidoma celor din poveşti. Dacă nu ar fi 18 fost amintirea securiştilor care bântuiseră satul, tot ce mi se întâmpla îmi sugera fuga a doi îndrăgostiţi către pământul mirific al fericirii împărtăşite.

Mai ales că, după cum aflasem la şcoală, ne îndreptam spre locul căutătorilor de aur din Europa secolelor trecute.

Norocul nostru, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a fost că aceste evenimente îngrozitoare şi complet neaşteptate ne-au găsit acasă, în vacanţă.

Părintele Gheorghe îşi confecţionase de grija noastră un culcuş în pridvorul casei parohiale. L-am găsit moţăind, bine încotoşmănat, în balansoarul moştenit de la părinţi; prietenul lui de-o viaţă cum aveam să aflăm mai târziu. Ne-a pregătit un ceai fierbinte din fructe de măceş şi cătină asezonat cu pâine de casă şi slănină.
- Minerii mei nu pleacă la muncă fără o duşcă zdravănă de palincă şi o bucată de slană. Noi o să înlocuim palinca cu ceai. Dar mai întâi spune-mi ce s-a întâmplat cu tata?
- Tata, de mai bine de zece ani nu mai avea nicio legătură cu Mişcarea. Trecuse vremea când membrii ei îşi propuneau 19 idealuri măreţe de renaştere a neamului românesc. Din păcate, preotul Ioan, al cărui entuziasm uneori necugetat îl ştii mai bine ca mine, a continuat să atragă tineret şi în anii din urmă, când Horia Sima deja omora mari oameni politici. A venit apoi rebeliunea cu tot carnajul odios pe care l-a declanşat.
- Eu i-am spus tatălui tău încă de la aderarea lui la Legiune, că niciodată de-a lungul istoriei, atragerea bisericii în mari mişcări naţionale nu a fost de bun augur. Predicile Mântuitorului nu conţin asemenea îndemnuri. Emoţia religioasă şi cea generată de raţiuni politice, fie ele şi patriotice, nu sunt compatibile. Aşa că până la urmă, una dintre ele preia şi sensurile celeilalte. Tu Ană, ca viitor istoric, ai putea să aprofundezi cândva acest fenomen.
- Faptul că atâţi intelectuali de valoare au aderat la ideile iniţiale ale Mişcării mă face să cred că fenomenul, cum văd că îl numeşti, merită o analiză ceva mai amplă, pe care acum nu sunt capabilă să o fac, am încheiat eu discuţia odată cu apariţia primelor raze de soare, înclinând în gând să-i dau dreptate părintelui. De fapt, dacă nu ar fi fost vorba de tata, subiectul mi s-ar fi părut complet depăşit. Eu trăisem ultimii ani cu teama ca Tudor să nu fie înregimentat şi trimis pe front. Un bun prieten din Cluj îmi vorbise despre fapte de neînchipuit petrecute în sate româneşti cedate Ungariei. Apoi a trecut cizma rusească peste pământul nostru. Cine se mai gândea acum la zilele de glorie ale Legiunii?

Rămas de timpuriu văduv, părintele Gheorghe trăia singur, ajutat la gospodărie de enoriaşe. Serile ieşeam toţi trei sub cerul liber, locul unde el ne vorbea despre meleagurile în care vieţuise mai bine de jumătate de secol; despre bogăţiile ascunse în munte, mai ales aur, dar şi încă multe alte minerale, unele unice în lume, despre oamenii de acolo, mineri de nădejde, care de la începuturile medievale ale exploatării, îşi duc viaţa în subteran. Au vrut cu tot dinadinsul să-şi clădească propria lor biserică situată pe un promontoriu de unde poţi admira toată valea Mureşului. Biserica, veche de două secole, se spune că ar fi fost pictată în interior de meşteri italieni. Dacă cineva ar încerca să refacă arborele genealogic al acestor oameni, ar constata cu surprindere că la originea unora stau căutători de aur veniţi din toate colţurile Europei. Erau atraşi de acest loc unic, un adevărat El Dorado, în care minereul mult visat se găsea în filoane care trebuiau doar desprinse din rocă, fără a mai fi necesară spălarea lui.
- Toate astea mă fac să afirm, încheia el serile cuprins de mândrie, că enoriaşii mei se deosebesc de restul populaţiei ţării; oameni puternici la minte şi trup, cu credinţă în Dumnezeu. Apoi Săcărâmbul, pe lângă bogăţiile munţilor, a oferit neamului românesc şi valori spirituale, cum ar fi, spre exemplu, protopopul Gheorghe Coloşi, unul dintre fondatorii Şcolii Ardelene.

De ziua lor, familiile de mineri s-au strâns la biserică pentru a o cinsti pe Sfânta Varvara, patroana lor spirituală. Îmi sunt şi acum treze în suflet vocile grave ale bărbaţilor intonând imnul lor a cărei melodie umple de emoţie sufletele tuturor în liniştea, parcă din subteran, a bisericii:
"În mină-i Dumnezeu cu noi,
Afară-s griji dar şi nevoi"...

Pe măsură ce vocile se sting, în tăcerea care le ia locul se simte adierea solemnă a unui suflu mistic. Dar în fapt, misterul înseamnă însuşi Dumnezeu. Miracolul pe care l-am trăit atunci mă va urmări toată viaţa.

Totul s-a schimbat brusc odată cu ieşirea oamenilor la lumină.

Se spune că "Varvarei îi plac petrecerile, glumele şi cântecul. Un blestem o ţine închisă în cărbune şi numai o zi pe an răsuflă şi se bucură şi ea". Pe pajiştea din faţa bisericii s-au desfăcut coşurile cu merinde pregătite din timp ca şi butelcile de palincă. Este de neimaginat rezistenţa bărbaţilor de aici la băutură.

Din vale au început să ne ajungă veşti dintre cele mai proaste. Securiştii au revenit în forţă la noi în sat. Au perchiziţionat din nou casele celor arestaţi. De data asta au vrut să afle unde s-au ascuns alţi săteni bănuiţi că ar avea legături cu partizanii. Nevasta unuia din cei dispăruţi, pe care acesta o bătea obligând-o să fugă pe la vecini, le-a destăinuit una din ascunzători. Era un depozit părăsit de cocs, acoperit aproape în întregime de halde de steril. Pe cei găsiţi acolo i-au dus direct în beciurile securităţii din Hunedoara. Pe o femeie mai rea de gură au scos-o în bătătura casei cu ce avea pe ea, lovind-o sălbatic. Iar pe învăţător l-au dus la primărie unde l-au bătut până ce acesta a leşinat, în speranţa că vor afla ceva de la el. Mama, femeie prevăzătoare, plecase a doua zi în zori la sora ei de la Simeria. Spre surprinderea noastră, acum Securitatea îl caută şi pe Tudor. L-au găsit înscris pe o blestemată de listă descoperită în casa preotesei.

În seara aflării veştilor, am stat îndelung la sfat cu părintele.
- Armata sovietică a înscăunat în fruntea ţării un grup de trădători de neam care îşi zic comunişti, a conchis el pe un ton liniştit, fără urmă de emoţie sau incitare la revoltă imediată. Poporul nu îi vrea, ţările occidentale de asemeni. Curând, totul va trece şi lumea îşi va relua cursul ei firesc. Aşa că, dragă băiete, a sosit momentul să-ţi dovedeşti credinţa în dreptate şi mai mult, să te lupţi pentru ea. Mă voi ruga Domnului pentru a-ţi călăuzi paşii prin cărările pline de pericole ale muntelui. Noii tăi tovarăşi îţi vor da o armă şi te vor instrui cum să o foloseşti. Ştiu că nu-ţi va fi deloc la îndemână să schimbi cartea cu patul puştii.

Mi-am îndreptat privirea către Tudor. Am simţit că deja hotărârea lui era luată. Tudor va pleca în munţii Săcărâmbului la grupul de partizani condus de un învăţător de prin satele din lunca Mureşului. Părintele îl cunoscuse cu ocazia unei sărbători religioase desfăşurate la minele din Certeju. Legătura cu partizanii o ţinea chiar dascălul bisericii, un tânăr de toată isprava.
- Să vă lumineze Domnul nostru Isus Cristos calea cea dreaptă, îşi încheie preotul spusele, părăsind încăperea, după ce Tudor îi confirmase îndemnul său.

Se spune că noaptea e un sfetnic bun. Venisem aici pentru a ne ascunde provizoriu de un pericol încă vag conturat. Acum, după cele întâmplate, nu mai era cale de întoarcere. Din fugari simţeam că devenisem soldaţi gata de luptă. Va trebui să rezistăm acestui duşman nemilos, adus de soartă asemeni unui trăsnet, chiar dacă lupta este inegală. De abia acum, prezenţa noastră aici şi plecarea lui Tudor în munţi, capătă o motivaţie plină de conţinut: cea a luptei anticomuniste.

Pentru prima dată de când ne cunoşteam, m-am trezit cercetându-i cu atenţie aspectul fizic; înalt, bine făcut, în putere. Om aparţine noi unor familii de intelectuali din satul Zlaşti, dar ştim la fel de bine ce înseamnă să ieşi în plin crivăţ în bătătura casei pentru a arunca boabe păsărilor sau a râni coteţul porcului din fundul curţii. Tudor se va adapta cu greu dar sigur noilor condiţii de viaţă.
- Să-l rogi pe frate-meu să-mi preia de la cămin cărţile, mai ales Dialogurile lui Platon. Nu cred să mai am curând ocazia să conversăm, îmi spune Tudor zâmbind.
- Dacă este să-l credem pe părinte, anglo-americanii nu ne vor lăsa multă vreme de izbelişte, am completat eu plină de speranţă, urmând convingerile ce mi se păreau atunci corecte ale părintelui.

Am adormit îmbrăţişaţi sub impresia sacrificiului pe care suntem amândoi dispuşi să ni-l asumăm. A doua zi în zori, înainte de plecarea lui, ne-am căsătorit.

SĂCĂRÂMB, 27 august 1946, seara, sub stele

Pe Tudor l-am iubit din prima clipă. Începeam liceul în noua şcoală inaugurată în Zlaşti de un grup de părinţi entuziaşti care contribuiseră la construirea ei. Îmi ocupasem un loc într-o bancă de lângă fereastră. Acum, priveam cu interes în jur, dornică să-mi cunosc noii colegi, când a apărut el în cadrul uşii. Am rămas secerată cu privirea fixată în ochii lui de un albastru cum eu nu mai văzusem. Ceva miraculos s-a întâmplat, pentru că el s-a îndreptat direct spre locul meu. Aşa am devenit colegi de bancă, apoi colegi de studenţie, acum colegi de viaţă. Încetul cu încetul, ne-am descoperit noi faţete ale sufletelor noastre, cu bunele şi relele lor. Pe cele bune le-am îmbrăţişat, de cele rele am luptat să scăpăm. Nu cu efort, ci în firescul lucrurilor. Aşa am trăit şi momentele atât de greu de învins din zorii acestei zile de neuitat. Asta a fost soarta noastră, altă soluţie nu exista. Nu am de ce să mă întreb, ştiu că vin vremuri grele pentru noi, ca pentru toţi oamenii cinstiţi de aici ca şi de pretutindeni. Oare o fi găsit drumul indicat de părinte către cabana ascunsă din văiuga de sub piatra Tigăilor Mici? La poalele peretelui care bloca poteca, după emiterea unor semnale sonore şi luminoase, urma să aştepte venirea unui partizan care să-l însoţească. Părintele îl echipase în acest scop cu o lanternă şi un fluier obişnuit.

Va trebui să mă îngrijesc de straie pentru iarnă. Părintele Gheorghe va şti cum să-i parvină toate cele de trebuinţă.

TIMIŞOARA, septembrie 1946

Plec la Timişoara la facultate. Mama mi-a trimis geamantanul preferat al tatei, când acesta se ducea la Bucureşti cu sarcini de la Combinat. "La minister" cum îi plăcea ei să denumească călătoria. În geamantan orânduise cu grijă tot ce o tânără femeie, căci asta eram acum, are nevoie. Printre lucruri am găsit şi câteva rânduri, pline de informaţii utile, chiar dacă erau scrise incorect:
"Tata este bine, l-au dus la Gherla. Ştefan o să te vadă la Timişoara. Eu o să mă rog pentru toţi pe care vă doresc cât mai repede împreună. Poate de Sfintele sărbători ale Crăciunului. Mama". Atât. Mama nu a fost niciodată o femeie iscusită în ale vorbirii. Sau poate aşa înţelegea dânsa că este normal să comunice cu familia. Pentru că, în rest, nu aş putea spune că avea, ceea ce s-ar numi astăzi, o viaţă socială.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu