Fizica tristeţii

 

Gheorghi Gospodinov
Fizica tristeţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba bulgară şi note de Cătălina Puiu
Colecţia ANANSI. Contemporan, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus şi apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural (apărut în limba română la Editura Cartier), a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru şi scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik şi pentru Deutsche Welle. În prezent trăieşte la Sofia.

Romanul Fizica tristeţii a fost recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură, ediţia 2016, şi adaptat într-un film de animaţie, în regia lui Theodore Ushev, ecranizare recompensată cu 14 premii internaţionale.

Utilizând Minotaurul ca pe o metaforă structurantă, naratorul construieşte un labirint din poveşti despre propria familie, sărind dintr-o epocă în alta şi dintr-o perspectivă în alta, într-o explorare incredibil de minuţioasă şi de amuzantă a mentalităţii est-europene. Fizica tristeţii este o carte ce are la bază obsesia pentru arhive, colecţii, muzee şi capsule ale timpului, despre urmele lăsate de timpul pierdut în texte, imagini şi asupra obiectelor. În povestea-cadru a lui Gospodinov, Minotaurul este victima: neputând să-şi aleagă propria formă de existenţă, el este secretul bine păstrat din pivniţe, arhive şi demisoluri. Gheorghi Gospodinov se dovedeşte a fi, în acest roman, un demn urmaş al lui Borges.

"O nebunie de carte. Extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică şi poetică, minuţioasă şi grandioasă. Pe scurt: fantastică!" (Berliner Zeitung)

"O evocare plină de viaţă a Mitteleuropei aflate sub stăpânirea comunistă, un spaţiu în care naratorul, familia sa şi întreaga lor comunitate au trăit în subteran, atât la propriu, cât şi metaforic." (The Literary Review)

"Fizica tristeţii este povestea unicului arhivar al unei lumi ce nu mai există." (The Los Angeles Review)

Fragment

Visul Minotaurului

Visez că sunt frumos. Nu tocmai frumos, ci nediferenţiabil. La fel ca ceilalţi. Asta înseamnă să fii frumos, să fii la fel ca ceilalţi. Îmi simt capul uşor. Ochii-mi sunt poziţionaţi în faţă. Am nas, nu nări. Am piele omenească, o piele subţire, omenească. Merg pe stradă şi nimeni nu mă observă. Asta înseamnă fericire, să nu te observe nimeni. E un vis fericit.

Merg agale, la început mă feresc de oamenii care vin din faţă, chiar mă retrag pe marginea trotuarului, pe lângă pereţii caselor. Dar minunea s-a întâmplat. Nimeni nu fuge de mine, nimeni nu ţipă de groază că a văzut o fiară, copiii nu se ascund după mamele lor, bătrânele nu-şi fac semnul crucii, bărbaţii nu-şi scot săbiile. Merg pe stradă. E lumină. Nu am văzut atâta lumină de când m-am născut. O femeie, fără să vrea, se loveşte de mine. Mă sperii că o să înceapă să ţipe. S-a întors, m-a privit de foarte aproape... nu m-a recunoscut... nu a strigat... a zâmbit... şi s-a scuzat. Nimeni nu mi-a mai cerut scuze până acum.

Văd oameni stând pe bănci. Mă aşez şi eu. Singur. Mă uit ce fac ceilalţi oameni şi fac şi eu ca ei.

Se aşază şi privesc alţi oameni.

Mă aşez şi privesc alţi oameni.

Pe urmă începe să se lase seara. Aud un băieţel care-i spune tatălui: tati, haide să mergem acasă, se face întuneric. Cuvintele "întuneric" şi "acasă" sunt primele lucruri ce mă îngrijorează în visul de până acum. Întunericul a fost întotdeauna casa mea, dar acum mă simt ca un vagabond. Pentru prima dată m-am speriat că m-am pierdut. Ceea ce e ridicol, pentru că eu nu m-am pierdut niciodată, vin totuşi dintr-un labirint. Şi cu cât creşte frica, cu atât mă micşorez eu. Un bărbat înalt se apleacă asupra mea, mă prinde cu mâna lui mare (observ că nu poartă sabie) şi mă întreabă dacă m-am pierdut şi dacă-mi ştiu adresa. Eu tac. Dar unde e mama, întreabă bărbatul, îmi spui unde s-a dus mama? Nu trebuia să pună această întrebare. Simt cum maxilarul mi se alungeşte, craniul devine greu şi tare, dar nu vreau să-l rănesc. Din fericire, visul se apropie de final, pentru că situaţia devine destul de disperată. Acesta e momentul în care visele se sfârşesc brusc.

M-am trezit în întunericul casei mele de zi cu zi. A fost visul cel mai fericit. O zi cu oameni pe care nu i-am omorât, care nu m-au omorât, ba chiar nu m-au observat. Nu s-a întâmplat nimic rău între mine şi ei. Presupun că oamenii nu visează asemenea lucruri. În visele lor, rătăcesc prin labirinturi întunecoase şi se luptă cu minotauri.

Ireversibil

Din când în când, ies din adăpost şi merg la cinema Odeon. Am chef să văd numai filme vechi, alb-negru. Am citit că rulează o retrospectivă dedicată lui Dziga Vertov şi nu voiam s-o pierd. Era o după-amiază rece de ianuarie, ceţoasă şi ploioasă. Cu cinci minute înaintea începerii filmului, s-a dovedit că nu mai venise niciun alt doritor. Nu cred că l-ar fi proiectat doar pentru mine. Atunci am observat doi oameni ai străzii care se învârteau pe-afară, se lăsau de pe-un picior pe altul şi fumau. I-am întrebat dacă vor să intre să vadă un film şi să se încălzească puţin. S-au uitat la mine neîncrezător, ca nişte oameni care nu erau obişnuiţi să primească asemenea oferte. Unul dintre ei a întrebat ce film. I-am răspuns că e din ăla vechi, el a dat din cap aprobator, şi-a stins ţigara şi au intrat amândoi cu mine. Am cumpărat trei bilete. Taxatoarea ne-a privit lung, cu dispreţul unui arian pur-sânge, dar nu a avut curajul să îi întoarcă pe cei doi. Am văzut cu coada ochiului cum, la intrarea în cinematograf, şi-au îndreptat paltoanele şi şi-au dat jos căciulile ruseşti. Au ales ultimul rând, în sală era cald, şi cred că au aţipit fericiţi puţin după începerea genericului. Filmul era mut, iar un pianist, chemat special pentru asta, urma să sonorizeze proiecţia, la fel ca în anii '20.

O cameră de filmat entuziasmată, care n-a apucat să se bucure îndeajuns de posibilităţile pe care le are, se caţără pe acoperişuri, schimbă racursiuri, se lungeşte pe şinele de filmare. Toată nebunia Rusiei din anii '20, beţivii, pionierii, oamenii străzii pe bănci. Şi aici apare acel lucru despre care povestesc - un reportaj de la un abator. O sacrificare de rutină a unei vaci, pe urmă "reînvierea" ei, rulând banda de la coadă la cap. Apare textul

"Acum 20 de minute, această carne era o vacă". Camera pare că strigă "Lazăre, scoală-te!", iar bucăţile tăiate de carne se transformă în vacă şi carnea de bou - în bou. Maţele se întorc înapoi în burtă, fripturile se lipesc de pulpe... "Să îmbrăcăm pielea acum." Şi cuţitele măcelarilor se transformă parcă în ace de cusut groase, iar ei înşişi - în croitori; îmbrăcând din nou pielea pe care au dezbrăcat-o cu puţin înainte, se agită, ridicoli, în derularea inversă a lucrurilor. Până şi muzica pianistului o ia cumva la galop într-o o gamă majoră.

"Acum să reînviem vaca", scrie pe ecran. Şi aici, aşteptând punctul culminant, minunea, oda bucuriei (pianistul începe să alerge pe clape), vine şocul. Spasmele dinaintea morţii, derulate înapoi, rămân tot aceleaşi spasme dinaintea morţii. Acel moment al pieirii, şocul electric, dezacordarea corpului, groaza, adrenalina, ochii albiţi ai vacii, derulaţi înapoi, intensifică şi mai mult fiorul morţii, în loc să reînvie animalul, aşa cum ar vrea operatorul. Şi, cu toate că peste o secundă vaca dă din coadă cu o privire tâmpă, tu înţelegi: moartea ei e ireversibilă. La ieşirea din sală a trebuit să-i întorc din vise pe cei doi boschetari fericiţi, care pierduseră moartea ireparabilă a unei vaci.

În fiecare an, 1,6 miliarde de vaci, oi, porci şi 22,5 miliarde de păsări sunt sacrificate pentru hrana oamenilor. Noi suntem iadul pentru animale, apocalipsa animalelor.

Poveste despre canibalul vegetarian

- A fost odată un canibal care era vegetarian.
- Ce înseamnă vegetarian?
- Un om care nu mănâncă carne. La fel ca mine şi tine.
- Dar canibalul e om?
- Păăăi... da, seamănă cu un om, dar e mai fioros.
- Nu mai speria copilul cu prostiile astea - vocea e de femeie şi se aude din camera vecină.
- Mami, vreau să aud povestea despre canibalul vegetarian. Să închid uşa?
- Închide-o, să nu o speriem pe mami.
- Dar oamenii sunt făcuţi din carne, nu-i aşa?
- Da, din carne.
- Deci săracul canibal vegetarian murea de foame.
- Nu doar de foame, ci şi de batjocură.
- Păi, ce, se moare şi de-asta?
- Cel mai mult de-asta se moare. Ceilalţi canibali râdeau de el, îl numeau fructivor şi erbivor. Nimeni nu voia să vorbească cu el. Pentru că, dacă nu mănânci oameni, nu ai ce să le povesteşti amicilor canibali. Iar ei îşi povesteau între ei istorii haioase...
- Înfricoşătoare...
- Ce este înfricoşător pentru oameni este haios pentru canibali. Se întreceau în minciuni şi se tăvăleau pe jos de râs... Iar canibalul nostru stătea deoparte şi nu avea ce să povestească. Ba mai mult, dacă se apropia de gaşca canibalilor adevăraţi, aceştia îl batjocoreau fără milă: hai, povesteşte - cum te-ai luptat cu trei arbuşti de măceş şi te-ai întors însângerat acasă? Aşa îi ziceau. Sau câte verze poţi să decapitezi dintr-o lovitură? Iar săracul canibal vegetarian pleca cu coada între picioare...
- Au coadă?...
- E o vorbă. Şi-atunci, o canibală care era îndrăgostită în secret de omul nostru... de canibalul nostru, s-a dus la el şi i-a spus că măcar o dată în viaţă trebuie să guste carne de om, poate o să-i placă şi-o să se îndrepte. Şi cel mai bine ar fi să încerce tocmai cu un vegetarian...
- Masa e gata, îmi spune mama, stând în dreptul uşii.

Despre mâncarea cărnii

Tata e vegetarian. Şi medic veterinar. Deci nu-şi mănâncă pacienţii. Îmi amintesc cum se uită la el chelnerii în timp ce comandă ceva fără carne. Aşa cum canibalii se uitau la canibalul vegetarian. Îmi amintesc şi cum un vecin îl tot zgândărea că de ce refuză să mănânce carne, nu cumva îl învaţă cineva, nu cumva face parte dintr-o sectă sau a citit ceva, cum se poate ca toţi să mănânce carne, iar el să facă notă discordantă, mă-nţelegi? Haide, mai bărbăteşte, trei mici cu fasole şi zacuscă, ficăţei la grătar sau cap de miel. Eu, zice el, când iau capul, îl desfac bine şi prima dată scot limbuţa, mmmiam, pe urmă despic craniul cu un cuţit şi sorb creierul cu o lingură mare, iar ochişorii... Aici tata se ridică brusc şi spune că trebuie să iasă, iar eu alerg la baie să vomit. Uite, mieluţul paşte doar iarbă, începe cu el... strigă ăla în urma lui.

E straniu că socialismul şi vegetarianismul nu se potrivesc. Aşa cum nu se potriveşte iaurtul cu peştele.

Ştiam că, pe unde trece vecinul, vine mai apoi miliţia. Tata se pregătise şi, când l-au chemat la secţie, le-a explicat îndelung că anatomia corpului omenesc este adaptată pentru hrană vegetariană - tubul digestiv e lung, de 6 ori mai lung decât corpul, în comparaţie cu cel al animalelor carnivore, al căror tub e doar de trei ori, măselele, plate, saliva, alcalină ş.a.m.d. L-a citat pe Plutarh cu a sa lucrare Despre mâncarea cărnii, unde se spune (avea scris în carneţel): "Dacă sunteţi aşa de siguri că animalele vă sunt destinate spre a fi mâncate, atunci omorâţi voi înşivă ce vreţi să mâncaţi. Dar să o faceţi cu mâinile goale şi cu dinţii, nu ajutaţi de măciucă, satâr sau topor".

I-au dat drumul.

Tata se mândrea că a reuşit să-i convingă cu ajutorul anatomiei şi al lui Plutarh. Iar ei l-au lăsat în pace, considerându-l un pic dus cu capul, dar inofensiv ideologic.

Însemnări anti-antropocentrice

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1940 şi 1944, în bombardamentele asupra muzeelor europene sunt distruse 17 schelete de dinozauri. Închipuiţi-vă limpede dublul asasinat, oase moarte şi sparte, prăbuşirea acestor turnuri Eiffel făcute din coaste şi vertebre. Niciun animal nu ar face asta. Să omori a doua oară pe cineva mort de milioane de ani, să trezeşti din nou spaima preistorică în cutia neagră a craniului lui.

Oare a numărat cineva trupurile animalelor ucise în timpul războaielor? Milioane de vrăbii, ciori, măcăleandri, şoareci de câmp, vulpi sfârtecate, potârnichi făcute scrum, şobolani, adăposturile antiaeriene ale cârtiţelor, ţestoasele blindate firav, strivite de tancurile blindate la greu - dublurile lor uriaşe... Nimeni nu a inventariat vreodată aceste morţi. Nu am înţeles niciodată cât de mult rău facem animalelor în timpul războiului, al bombardamentelor. Unde se ascund, ce se întâmplă în creierele "sălbatice" ale "fraţilor noştri în durere", fellow brethren in pain, cum le numeşte Darwin în însemnările sale.
Îmi place istoria naturală, dar nu şi muzeele ei. Nu văd nimic natural în ele. La urma urmei, aduc mai degrabă a mausolee. Cum altfel să numim locurile cu antilope eviscerate, iaci tibetani, bursuci, căprioare sau rinoceri? Nu am simţit vreo plăcere anume nici pentru grădinile zoologice. Dar trebuie să le vizitezi măcar o dată în viaţă, în copilărie, pentru că părinţii tăi sunt convinşi că mori să vezi cum elefantul îşi mişcă abătut trompa, iar lupul se plimbă neliniştit prin cuşca din care vine miros de mortăciune.

Nu o să uit tristeţea grea a elefantului, tristeţe ce avea să mă strivească (una dintre crizele mele obişnuite), pe urmă melancolia pumei negre, lungită pe cimentul murdar, iritarea vizibilă cu care tigrul îşi întâmpina şi conducea vizitatorii. La ieşire, eram plin de melancolie animalieră. Această tristeţe, s-a dovedit, e mult mai densă decât cea umană, e sălbatică, nefiltrată de cuvinte, e de nespus şi nespusă, pentru că, totuşi, cuvintele liniştesc, cuminţesc tristeţea, îi iau din putere, lasă sânge, aşa cum bunicul lăsa sânge animalului bolnav. A doua zi, când m-au dus la Muzeul de Ştiinţele Naturii, am avut senzaţia obsedantă că întreaga grădină zoologică a fost tăiată într-o noapte, împăiată şi adusă aici. De atunci nu am mai intrat niciodată în asemenea cimitire.

Omor din neatenţie

Colonii întregi de furnici peste care am călcat în toţi aceşti ani fără să le văd. Am tălpi mari, mărimea 45, ceea ce-mi amplifică forţa distrugătoare a pasului. Şi vina.

Miriam, sau despre dreptul de a ucide

Vorbeam noi, de fapt eu vorbeam, despre cum trebuie să facem o revoluţie anti-copernicană, despre cât de important este, vital de important, să fie înlocuit omul din centrul universului, despre moarte şi animale...
- Am trăit trei ani cu un budist, a spus Miriam, în timp ce desfăcea o scoică mare cu degetele ei lungi.

Îmi plac asemenea începuturi, fără prefaţă, dure, puternice.
- Demult, a adăugat, ca să prevină întrebările nerostite. Ştii ce e cel mai insuportabil când eşti cu un budist?

Scoica s-a pierdut pentru câteva secunde în gura ei cu dinţi albi şi sănătoşi, cu perle şi fire de nisip printre ei, până când această maşină de tocat a scos-o la capăt cu carnea.
- Legământul de a nu ucide. Asta e cel mai cumplit...

Scoica următoare.

La finalul celui de-al doilea an, toată casa forfotea de gândaci roşii de bucătărie. Miriam privea cum mişunau în hoarde, plini de sine, la câţiva centimetri de ea. Nu avea voie să îi atingă nici măcar cu un deget. Era îndrăgostită şi răbdătoare. A rezistat aşa un an întreg. Seara se băga în sacul de dormit, trăgea fermoarul peste cap, lăsând doar o deschizătură ca să respire. Într-o noapte s-a trezit şi a văzut doi gândaci încurcaţi în barba iubitului ei budist, care dormea liniştit lângă ea. Deja era prea mult. Ziua următoare, în timp ce budistul era la serviciu (m-am mirat că budiştii muncesc), a luat soluţia cea mai puternică împotriva acestor lighioane şi a stropit cu mâna ei întregul apartament. A fost un adevărat măcel. Un genocid! Miriam îl imita pe budistul scos din minţi, care, întors seara acasă, stătea în mijlocul camerei, se uita la gândacii morţi, cu picioruşele înţepenite, îndreptate spre tavan, de parcă el era ultimul supravieţuitor al apocalipsei.
- Ai văzut vreodată un budist urlând? întreabă Miriam. Merită. Urla că am rupt lanţul trofic, că lumea nu o să mai fie aceeaşi, karmele... A trântit uşa şi dus a fost. De fapt, avea amantă.

Preţ de câteva minute nu s-a auzit decât sunetul scoicilor desfăcute şi ploaia rece de afară. Mă gândeam la ultima propoziţie şi în mine se aduna o furie inexplicabilă faţă de acest budist cu serviciu şi amantă, faţă de acest păstor al gândacilor de bucătărie.
- Mi-e totuna, dreptul de a ucide este inviolabil, a spus rar Miriam.

Pe urmă a aşezat cu atenţie ultima cochilie peste munţii stâncoşi din faţa ei.

Pun în cutia de carton verde şi povestea lui Miriam, pentru echilibru. Să fie din toate genurile.

Viaţa bună. O introducere...