Dosarele mamei mele

 

András Forgách
Dosarele mamei mele
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba maghiară de Andrei Dósa
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

András Forgách (n. 1952) este prozator, dramaturg, scenarist, eseist şi traducător maghiar. În prezent, este profesor la Universitatea de Teatru şi Film din Budapesta.

Forgách a publicat două romane cu un considerabil ecou (Aki nincs, 1999, şi Zehuze, 2007), precum şi mai multe volume de eseuri şi unul de teatru. Este autorul mai multor scenarii de film şi traducător în limba maghiară al unor piese aparţinând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ş.a.

Pentru creaţia sa, András Forgách a fost recompensat cu distincţii de mare prestigiu: Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs şi Premiul Milán Füst.

*

La trei decenii după căderea comunismului, în timp ce investiga trecutul familiei sale, András Forgách descoperă un fapt îngrozitor. Mama lui, de care-l legase o iubire autentică, fusese informatoare a regimului Kádár; ea dăduse informaţii nu doar despre cunoştinţe întâmplătoare, ci şi despre prieteni, rude şi chiar despre propriii copii.

În Dosarele mamei mele, András Forgách îi dă cuvântul mamei dispărute, lăsând-o să-şi asume trecutul, dar şi dând viaţă unor zone ale memoriei afective pe care politica şi istoria nu au reuşit să le umbrească.

"Adevărul e că am multe lucruri pentru care să-i fiu recunoscător mamei. Dragostea pe care i-o purtam, şi pe care încă i-o port, a fost cea care mi-a dat puterea de a scrie această carte... Nu o judec. Dar sunt în povestea de faţă momente ruşinoase şi dureroase. Îmi vine de multe ori să plâng în numele ei. Le-a dat securiştilor numele meu, numele prietenilor mei. Dar cred că atunci când iubeşti un om îl vezi ca pe un tot, în întreaga lui complexitate. Altfel, cine ar mai scăpa de judecată?" (András Forgách)

"Dosarele mamei mele este un basm cvasimitologic, pe care Forgách îl construieşte sub forma unui amalgam de ficţiune, poezie şi jurnalism, o poveste ce-şi are rădăcinile în mâlurile Războiului Rece." (Tim Adams, The Guardian)
 
"O scrisoare de dragoste care ar trebui citită de toată lumea." (The Herald)
 

 
Carnetul de partid la mamei 

Fragment

Zece minute mai târziu, a sunat interfonul de la poartă. Doamna Pápai aşteptase în hol, în apropierea interfonului, încordată la maximum. A smuls receptorul din furcă de parcă ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte. Întâmpinată de vocea politicoasă a unui bărbat, a răspuns cu un "Bună ziua!" sonor.
- Etajul şase, în dreapta liftului, a mai strigat ea în receptor.
- Ştim, i-a răspuns pe neaşteptate vocea politicoasă a bărbatului.

Doamna Pápai i-a primit cu uşa larg deschisă pe bărbaţii în salopete, unul dintre ei purta o beretă şi ducea în mână o trusă de scule, un altul avea o şapcă cu cozoroc, al treilea o valijoară neagră. Nu au intrat imediat, au bătut un timp pasul pe loc în faţa preşului inexistent, pe linoleumul plin de cocoloaşe, pe alocuri rupt, scuturându-şi zăpada de pe pantofi. Cel cu bereta a dat de câteva ori cu piciorul în peretele zugrăvit cu vopsea de ulei verde, ca să scape de zloata noroioasă care i se lipise între interstiţiile tălpilor de la cizme.
- Veniţi, veniţi, nu contează, oricum tocmai făceam curat! a strigat, poate că din nou prea tare, doamna Pápai, care n-ar fi vrut ca vreunul dintre vecini să-i fi zărit vizitatorii. Instalatorii de gaze şi de apă umblau singuri, pe când ăştia erau trei. Îi privea pe bărbaţii necunoscuţi cu un amestec neobişnuit de încredere şi neîncredere, nu ştia cât de drăguţă ar trebui să fie sau cât de intruziv ar putea să pară comportamentul ei.
- Unde e? a întrebat cel cu mustaţa, care părea superiorul celorlalţi, la care doamna Pápai i-a condus imediat pe oaspeţi în camera din mijloc, în aşa numita sufragerie, şi a arătat afară pe fereastră.
- La etajul doi, a adăugat ea plină de importanţă. Bărbaţii s-au uitat pentru o clipă unul la altul, aproape că uitaseră de acoperire, care bineînţeles că le fusese băgată bine în cap în timpul instructajului din dimineaţa aceea.
- N-am putea acţiona fără martori? îl întrebase şeful grupului pe căpitanul Mercz în timpul instructajului, dar căpitanul Mercz fusese ferm.
- Ar fi prea riscant să pătrundem în locuinţă, pentru că proprietarul este imprevizibil, nu se ştie când se găseşte acasă şi, în acest caz, ţinerea permanentă sub observaţie a locuinţei ar fi o risipă inutilă de timp şi de bani. Putem avea perfectă încredere în doamna Pápai. Şi, pe deasupra, ea nu ştie care este adevăratul scop al vizitei. În orice caz, să aveţi la voi un aparat foto. Neapărat să faceţi o serie de fotografii de interior, ca să ştim exact dispunerea încăperilor. În fiecare încăpere. Dacă găsiţi publicaţii ilegale, fotografiaţi-le şi pe acelea. O să aveţi aproximativ treizeci de minute la dispoziţie pentru asta. Trebuie să montaţi în toate cele trei camere. Locuinţele astea vagon îţi dau dureri de cap.
- Ne descurcăm, a spus cu glas obosit cel cu bereta, care în acea zi avea de făcut trei astfel de lucrări.
- Fac o cafea? a întrebat doamna Pápai plină de zel, fără a înţelege ce-i cu tremurul care îi zgâlţâie trupul, în timp ce încerca să se comporte cât mai natural posibil. Trebuia să aibă grijă să nu i se poată citi nimic pe faţă.
- Adică trei, s-a corectat ea imediat.

Acolo, la etajul trei, unde e trasă perdeaua! a strigat ea, când a observat o uşoară nesiguranţă pe chipurile bărbaţilor care stăteau în mijlocul camerei. Unul dintre ei admira carpeta mare şi colorată de pe perete, pe care femei cu prunci în braţe şi urcioare pe cap porneau înspre fântână, în timp ce bărbaţii, cu sapa sau coasa pe umăr, se îndreptau spre pământul tare şi bolovănos al tărâmului făgăduinţei, cu gândul de a-l desţeleni. Carpeta acoperea în întregime unul dintre pereţii micii încăperi.
- Goblen, a spus doamna Pápai, făcut de mama mea. Bărbatul cu bereta a scos un plescăit aprobator, în ochi i s-a aprins o lumină prietenoasă, s-a apropiat de carpetă şi a atins-o.
- Minunată, a declarat el cu capul înclinat într-o parte. Doamna Pápai a tresărit, nici ea nu ştia de ce. Ca şi cum i-ar fi fost smulsă inima din piept. Între timp, cel cu mustaţă şi-a aşezat geanta de instalator lângă radiatorul gri, s-a lăsat pe vine şi a pescuit din ea un aparat de fotografiat Nikon. Cu mişcări lente, fără grabă, a băgat filmul în aparat şi, ascuns în spatele perdelei galbene, a început să fotografieze casa de peste drum. Sau cel puţin s-a prefăcut că o fotografiază. Nu era indicat să irosească filmul pe prostii.
- Eu aş dori o cafea, a spus atunci al treilea, trezind-o pe doamna Pápai din visul ei cu ochii deschişi şi a urmat-o în bucătărie.
- Prea mare nu e, a observat el complice şi s-a oprit plin de importanţă în pragul uşii, în timp ce doamna Pápai a aprins focul.
- Din păcate n-am decât nes, a spus doamna Pápai spăşită.
- Perfect, a răspuns politicos bărbatul, cercetând între timp bucătăria.
- Cu lapte?
- Fără, fără. Şi fără zahăr! a răspuns vesel, la care doamna Pápai, asistenta cu experienţă i-a privit în faţa. Bărbatul nu avea un ten prea sănătos. Pielea era umflată şi avea cearcăne vineţii sub ochi. Lucra noaptea, în schimburi lungi, se obişnuise.
- Nu se recomandă fără zahăr şi lapte pe stomacul gol, l-a prevenit încet doamna Pápai. Bărbatul a scuturat din cap, în gestul lui nerăbdător părea să se fi amestecat o nuanţă ameninţătoare. Se comporta ca unul care n-are chef de vorbărie acum, cu toate că între timp gura i se întinsese într-un zâmbet rigid care îi îngheţase pe faţă. În minuscula bucătărie, doamna Pápai a rămas o vreme lângă soba de gătit, apoi s-a aşezat pe un scaun. Încerca, cât se poate de discret, să tragă cu urechea la zgomotele şi vocile înăbuşite de dincolo. Curând, în spatele umărului bărbatului care stătea în prag a apărut faţa nebărbierită a bărbatului cu beretă.
- Nu vă supăraţi, tovarăşa, aş putea folosi telefonul? Doamna Pápai a dat din cap. Unde e?
- În camera fiului meu.
- Mulţumesc, voi plăti conversaţia.
- Nu, nu, nu-i nevoie, nu vă bateţi capul. Doar nu sunaţi în America, nu-i aşa? Deja regreta că-i scăpase cuvântul. Apa a început să fiarbă. Doamna Pápai ar fi vrut să tragă cu ochiul în hol, să vadă ce se întâmplă acolo, dar nu putea. A rămas locului, neştiind ce să facă, uitând de sine.
- Fierbe apa, i-a atras atenţia bărbatul care, abia acum şi-a dat doamna Pápai seama, mesteca un băţ de chibrit. Îl trecea dintr-un colţ al gurii în celălalt şi înapoi.
- S-ar putea să fie cam tare, a spus doamna Pápai scuzându-se, la care bărbatul care se întindea deja după ceaşcă a râs.
- Important e să-mi facă rău, doamnă, asta-i important, să-mi facă rău.

Forgách şi mama sa