duminică, 28 noiembrie 2021

Lămîiul lui Ilici

 

Anamaria Beligan
Lămîiul lui Ilici

în curând


(vizual de Oana Maria Cajal)

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

*****
Fragment

Nenea Suli şi Baroana

Om mîndru, care în alte vremi învîrtise afaceri ţepene şi fusese proprietarul a patru case, una pentru el şi ai lui, celelalte trei date cu chirie, Nenea Suli se simte cam jenat că a ajuns să-şi sfîrşească zilele într-o locuinţă de la guvern. "Asta e," zice, "viaţa-i o curvă, mai tîrziu sau mai devreme cel mai bun prieten se culcă cu nevastă-ta, pierzi mai totul la divorţ, partenerul de biznis nimereşte-n puşcărie, de-ajungi să te miri ce dracu m-a apucat să viu la capătu pămîntului, cică pentru o viaţă mai bună, cînd viaţa mi-era ca mierea de dulce şi de lină: aveam de toate, eram cel mai frumos şi mai elegant, medalii de aur căcălău, bani gîrlă şi, cel mai important, femei cu caru. Acum mi-s un nimeni în drum, un şoarec de biserică, fără picior de femeie să-mi dea o mîngîiere şi să-mi facă o mîncare, în zilele astea de rahat, dup-o viaţă cheltuită-n vînt. Aşa-mi trebuie, dac-am fost bou."

Pe de altă parte, se consideră norocos, în sinea lui, fiindcă s-a ales cu un apartament într-un complex pentru pensionari, liniştit, fără bătăi, petreceri sau droguri, unde locatarii îşi văd de treabă, se cunosc între ei, ba-ţi mai dau şi cîte-o mînă de ajutor. Unde mai pui că-i aşezat într-o suburbie a-ntîia, de oameni cu stare, plină de californiabungălăuri, vile edoarziene, străzi largi, acoperite de frunziş des, plin de papagali rosella şi galah.

La scurtă vreme după ce s-a mutat în complexul pentru pensionari, acum vreo doişpe ani, a aflat despre piaţa de duminică din cartier şi s-a înfiinţat în sectorul rezervat talciocului, unde aveai să-l regăseşti săptămînal, indiferent de anotimp sau de starea vremii. Îi era mare drag să meargă la garage sale-uri, să cumpere jucării stricate pe care le repara în timpul săptămînii ca apoi să le vîndă la talcioc, pentru un modest profit. Mai avea şi-un amic în Queensland, care-i trimitea geci de piele furate, la cinşpe dolari bucata, pe care Nenea Suli le dădea cu cremă de ghete şi le lustruia migălos, ca apoi să le vîndă cu cincizeci, ba chiar şaizeci, bucata. Dar nu de asta venea el în piaţă, în fiecare duminică, ci pentru că-i plăcea la nebunie să se converseze cu necunoscuţi, să-şi etaleze eleganţa şi să povestească despre trecutul lui de aur, oricărui trecător dispus să-l asculte, în oricare din limbile pe care le vorbea.

Mai venea acolo un cuplu de profi de muzică ieşiţi la pensie, care cîntau şi pe gură şi din acordeon, în vreo opt limbi diferite. Cînd Nenea Suli i-a auzit interpretînd Barca pe valuri pluteşte uşor, ochii i s-au umplut pe loc de lacrimi şi s-a simţit răpus de nostalgie.

S-a uitat roată-mprejur, inspectînd mulţimea, a ţintit o fetişcană năltuţă şi zveltă, într-o rochie psihedelică şi pălărie mov, şi a invitat-o la dans. Fata, care avea un deosebit simţ al umorului, a acceptat cu veselie, lăsîndu-l pe Nenea Suli s-o călăuzească prin hăţişul unui vals de mare virtuozitate. S-a adunat lume ca la urs, au început să aplaude, să strige bis, tot tacîmul. În acele neaşteptate momente de dulceaţă, lui Nenea Suli i s-a părut că e din nou la apogeul anilor de glorie. Începînd cu acea duminică, a continuat ritualul coregrafic în fiecare zi de talcioc, cu din ce în ce mai mult avînt şi succes. Ba chiar s-a convins că devenise atracţia numărul unu a pieţii de duminică, că, vezi Doamne, atrăgea cumpărători, molipsind mulţimile cu energia lui virilă, cu farmecul lui inedit şi eleganţa lui europeană. Perechea de muzicieni se complăcea în acest surplus de vîlvă, drept care şi-au îmbunătăţit treptat repertoriul, cu Uite-aşa aş vrea să mor şi Du-mă acasă, măi tramvai, plus vreo două tangouri de Carlos Gardel şi cîteva şlagăre din epoca de aur a Hollywoodului.

Într-una din acele duminici s-a întîmplat ca Nenea Suli să aibă parte de o întîlnire care avea să-l scuture pînă-n miezul sufletului său melancolic şi să-i schimbe viaţa în modul cel mai neaşteptat. În dimineaţa respectivă, tocmai terminase un quickstep solicitant, cu o mamă de tripleţi într-o rochie galbenă, care-şi parcase spectaculosul cărucior în văzul întregului talcioc. Nenea Suli îşi trăgea suflarea, înclinîndu-se nonşalant în faţa publicului şi zîmbind larg, cu toată proteza, aşa cum repetase de-atîtea ori acasă, în oglindă, cînd deodată simţi un obiect împungîndu-l prin vesta de mătase. Întorcîndu-se, descoperi incredibilul tablou al unei bătrîne de mai bine de optzeci de ani, care-l înţepa cu o umbreluţă albă. Avea cel mult un metru jumătate şi probabil maximum patruzeci de kile. Purta o fustă lungă, de catifea, brodată cu narcise mititele, aurii, şi o bluză de mătase care îi descoperea claviculele albe, delicate, uşor pistruiate. Părul alb îi era strîns într-un coc generos, ornat, ici şi colo, cu mici narcise aurii. Faţa ei pudrată era aproape translucidă, de parcă n-ar fi văzut-o lumina zilei de cel puţin un sfert de veac. În ciuda pleoapelor îngreunate de riduri, Nenea Suli nu putu să nu observe ochii enormi, de un verde auriu, extrem de rar, genul de verde care poate declanşa periculoase extazuri. Un om de lume ca el ştia prea bine că asemenea ochi verzi nu puteai găsi decît la unguroaice. O privi, hipnotizat, în timp ce ea se apropia, sfredelindu-l cu privirea-i otrăvitoare, apoi se opri şi dădu din cap scurt şi demn, ca un toreador în faţa mulţimii. Nenea Suli a înţeles pe loc gravitatea momentului. Şi-a arcuit spinarea şi s-a aliniat în poziţie perfectă, fixîndu-şi partenera cu ochi neînfricaţi, în timp ce ea îşi arcui la rîndul ei spinarea, deschizîndu-şi braţele şi de-abia atingîndu-i bicepşii cu degetele ei minuscule, înmănuşate şi eleganţa defunctă a unui fluture exotic, regal.

De îndată ce începu muzica, Nenea Suli îşi antrenă partenera într-o furtună de figuri imposibile, de ziceai că-s un cuplu din Hollywoodul anilor patruzeci, luîndu-şi zborul de pe acoperişul banalităţii cotidiene şi aterizînd într-o extravaganţă mediteraneană, cu palate de marmură şi palmieri gîdilaţi de briza înserării.

A urmat o cascadă de aplauze cum nu mai văzuse în toată viaţa lui. După al treilea bis, partenera lui se retrase brusc, strigîndu-l pe Schnitzel, care se dovedi a fi un poodle mic şi alb, îmbrăcat într-o delicată jacheţică din aceeaşi catifea verzuie ca fusta stăpînei. Nenea Suli îi urmă, oferindu-i lui Schnitzel o gustare pentru cîini, organică şi de lux, din care purta în buzunarul pentru ocazii speciale, în care, pe vremuri, îşi ţinuse prezervativele aromate şi alte asemenea fineţuri. După care se înclină adînc în faţa bătrînei şi îi sărută respectuos mănuşa dreaptă.
"Enchanté, Madame. Je m'appelle Alexandre Suleiman. A votre service."
"Baroness Zselike von Reisinger," răspunse bătrîna, înainte de a dispărea în mulţimea talciocului.

În noaptea aceea, Nenea Suli şi-a muncit creierii, căznindu-se să-şi amintească toate unguroaicele cu care se intersectase în anii lui de glorie. Erzsi, barmaniţa din Predeal, cu obraji mereu îmbujoraţi şi un funduleţ aprig, nesăţios, care-l făcuse să performeze de şapte ori într-o singură noapte, recordul lui absolut; Ildiko din Odorheiul Secuiesc, cu cozile ei împletite, aurii, ca nişte şerpi jucăuşi; Gizella, focoasa soră medicală pe care o cunoscuse pe plaja din Constanţa şi cu care a continuat să se iubească-n Bucureşti, un an întreg, fără să afle bărba-su, miliţianu... Apoi, desigur, Zsuzsa, dansatoarea exotică de la Lido; Orsolya, profa de matematică, fizică şi chimie, care nu vroia decît pe masa din bucătărie; Julişka, de la Delicatesele de peste drum de casa lui, care-i aducea feliuţe fine de muşchi ţigănesc ascunse în sutien... şi Dumnezeu mai ştie cîte altele, ale căror nume, alintări, oftaturi, ţipete, şoapte s-au dizolvat, cu timpul, într-o unică şi regretată vîltoare de chihoteli, palincă şi fum. Cu toate astea, două lucruri i-au devenit limpezi ca lumina zilei: mai întîi, că nu dăduse peste nici o Zselike în tot amestecul ăsta general şi, în al doilea rînd, că, dacă ar fi întîlnit vreodată o femeie cu o asemenea privire şi un asemenea pas de dans, ar fi fost ultimul lucru care i s-ar fi şters din memoria lui ciuruită.

Duminică de duminică se înfiinţa la piaţă încălţat cu cei mai buni pantofi de dans, în speranţa secretă că Baroana avea să se arate din nou, dîndu-i ocazia de a-şi înălţa momentul coregrafic pe culmile tot mai înalte ale perfecţiunii. Îşi umplu buzunarul cu sofisticate delicatesuri pentru cîini, de la cele mai luxoase prăvălii canine din Prahran şi South Yarra. Dar nici Schitzel, nici inefabila lui stăpînă nu mai erau de găsit. Cu timpul, Nenea Suli se consolă cu partenerele de ocazie pe care i le oferea talciocul, visînd în sinea lui să retraiască măcar odată acel episod excepţional, de glorie şi de graţie.

Vreo jumătate de an mai încolo, într-o după amiază tîrzie de joi, în timp ce se îndrepta agale spre casă, aroma de levănţică, mentă şi salvie care se răspîndea dinspre vechile grădini îi gîdilă nările atît de plăcut încît hotărî să-şi prelungească plimbarea, de-a lungul străduţelor mai puţin umblate din cartier. La un moment dat, trecînd prin faţa unui gard acoperit de camelii japoneze, auzi un mic lătrat, căruia nu-i dădu nici o importanţă. Pe măsură însă ce se îndepărta de acel gard, lătratul devenea mai insistent. Cînd Nenea Suli ajunse la colţul străzii, lătratul se preschimbă într-un scîncet puternic, copleşitor. Alarmat, Nenea Suli făcu cale-ntoarsă, îndreptîndu-se spre gardul cu camelii. Din clipa în care îşi schimbă direcţia, scîncetul cîinelui se transformă într-un lătrat vesel, plin de anticipare. Ajuns la gardul cu pricina, Nenea Suli se lăsă pe vine ca să-l îmbuneze pe bietul animal cu suflet mare: un poodle alb, într-o jacheţică verde. "Schnitzel!" susură Nenea Suli, încercînd să cuprindă magnitudinea acelei revelaţii. Imediat extrase o gustare din buzunarul pentru ocazii speciale şi i-o oferi creaturii, care începu să-i lingă degetele cu bucurie şi recunoştinţă. După cîteva lungi minute de fericită regăsire, Nenea Suli avu senzaţia precisă că nu mai erau singuri. Într-adevăr, o pereche de ochi verzi, maghiari, îi priveau cu severitate şi simţi cum îl cuprinde panica. Se ridică în picioare şi se înclină plin de respect, bîlbîind: "Bonsoir, Baronesse von Reininger." (Ce l-o fi apucat să vorbească franţuzeşte, că doar Baroana era maghiară cu conexiuni germane şi se aflau într-o ţară de limbă engleză? Oare pentru că franceza era limba baletului? Sau pentru că simţea nevoia să i se adreseze într-o altă limbă, pentru a marca distanţa dintre formidabila făptură şi realitatea de rahat a vieţii lui cotidiene?)

Baroana nu-i răspunse, dar dădu din cap sugerîndu-i să păşească în interiorul grădinii, iar el o ascultă cu încîntare. Baroana îl prinse apoi pe Schnitzel şi-l încredinţă braţelor lui Nenea Suli, care-l primiră cu vădit elan. După care îi întinse mîna dreaptă, iar el se înclină din nou, sărutîndu-i mănuşa de mătase.

Baroana se îndreptă spre intrarea vilei sale edoarziene şi le făcu semn lui Nenea Suli şi lui Schitzel să vină înăuntru. Şi-aşa păşi Nenea Suli pentru prima oară în universul Baroanei, pe care - se înţelege, nu? - era prea copleşit ca să-l înregistreze şi să-l analizeze în acel moment de maximă încordare. Fără a rosti un singur cuvînt, Baroana dispăru din vasta camera de primire ai cărei pereţi erau acoperiţi de picturi în ulei, majoritatea peisaje înnegrite de vreme, şi portrete de morţi cu ochi întrebători. Se întoarse după cîteva minute, purtînd o tavă pe care erau aşezate două păhărele şi o carafă cu lichid auriu, gravată cu literele ZHR. Nenea Suli avea să afle mai tîrziu că acelea erau iniţialele lui Zselike şi Heinrich von Reisinger, Heinrich fiind soţul, adică Baronul, care trecuse la cele veşnice prin 1999. Turnă licoarea în păhărele şi din nou, fără a rosti vreun cuvînt, dădu din cap, îndemnîndu-l pe Nenea Suli să ia un pahar. "A votre santé!" grăi Nenea Suli ridicînd paharul. Ridică şi ea paharul, fără să spună ceva. Licoarea era imposibil de identificat, cine ştie ce drăcovenie ivită din minţile înfierbîntate ale unor călugări uitaţi de Dumnezeu. Baroana se îndreptă apoi spre un dulăpior cu intarsii în formă de narcise, aflat la capătul opus al camerei de primire. Alese un disc de vinil şi îl plasă pe pick-up-ul deschis, aflat deasupra dulăpiorului. Nenea Suli auzi un susur divin: frunziş des de pădure şi ciripit de păsărele sălbatice înfiorate de o boare răcoroasă. Înainte să-şi dea seama ce se i întîmplă, un vals vienez răbufni furtunos în încăpere, proiectîndu-l în cel mai ascuns sanctuar al sufletului său plin de regrete, al memoriei lui fragile, găunoase. Dansară preţ de un disc întreg, cu vervă adolescentină. După care Nenea Suli avu prezenţa de spirit să nu stea mai mult decît se cădea la o primă vizită. Îi mulţumi Baroanei pentru ospitalitate şi se retrase. Baroana îl conduse pînă la uşa de la intrare, dădu uşor din cap în semn de la revedere, apoi închise uşa după el. Nenea Suli se îndreptă spre gardul cu camelii şi după ce făcu vreo cinci paşi, auzi uşa de la intrare deschizîndu-se din nou: "Bitte kommen Sie am Montag, um siebzehn Uhr."

Din acea seară, începu s-o viziteze pe Baroană de trei ori pe săptămînă, lunea, miercurea şi vinerea. Sorbeau împreună cîte un păhărel de licoare aurie şi dansau preţ de un disc de vinil. Schimbau vorbe puţine, fiecare pe limba lui, şi nu era niciodată clar dacă înţelegeau ce spunea celălalt. Singurul lucru clar, dincolo de orice îndoială, era că Schnitzel se bucura nespus de acest aranjament şi-l aştepta cu nerăbdare pe Nenea Suli în fiecare luni, miercuri şi vineri, la orele şaptesprezece, lîngă poartă.

(Fragment din romanul-în curs de emergenţă-Lămîiul lui Ilici)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu