Dragoş Ionescu (foto Mihaela Jipa)
Cătălina Bălălău: Bună, Dragoş! Să începem în ordine cronologică. Unde te-ai născut şi te-ai format în primii ani? Cum te-au crescut ai tăi?
Dragoş Ionescu: M-am născut la Ploieşti pe 13 februarie 1982. Iar mama, considerând că e un număr cu ghinion, l-a întrebat pe medic dacă poate să mă treacă pe 12 februarie, fiind puţin după miezul nopţii. El a asigurat-o că numărul 13 o să-mi poate noroc de-a lungul vieţii.
Am doi fraţi: un frate mai mic la Ploieşti şi o soră mai mare la Iaşi. Am crescut împreună având grijă unul de celălalt, soră-mea fiind nevoită să mă ia după ea oriunde se ducea. Ai mei lucrau şi în timpul zilei ne gospodăream cum ne pricepeam. Sora ne chema la masă şi noi insistam mereu să mai rămânem pe afară. Am crescut între betoane, parcarea din faţa blocului fiind locul nostru de joacă.
Am învăţat unul după celălalt şi am trecut prin aceleaşi şcoli până la liceu: Şcoala nr 4, "Elena Doamnă" şi Şcoala "Nicolae Simache". Când a venit vremea să dau la liceu ai mei au hotărât să urmez exemplul surorii mele şi să merg la Liceul Pedagocic, pe care ea tocmai îl absolvise. Astfel, la sfârşitul liceului aş fi avut o meserie. Eu nu prea mă vedeam învăţător, dar aveam încredere în deciziile părinţilor mei şi aşa am ajuns să dau probele eliminatorii: educaţie fizică, caligrafie şi desen. Am alergat cât am putut şi am trecut peste prima probă. Caligrafia şi desenul au fost la un loc. În momentul în care am rămas fără apă în pahar am cerut voie să iau apă de la toaletă. Fiind înalt, stăteam în ultima bancă, aşa că în drum spre toaletă am văzut toate lucrările candidaţilor din sală. Arătau fantastic în comparaţie cu a mea. Eram convins că n-o să trec cu desenul meu naiv. Surpriza a fost că am trecut şi proba asta, urmând să intru la examenul de mate şi română. Nici nu am aşteptat rezultatele, am plecat în vacanţă împreună cu sora mea, la mare. În ziua în care se afişau rezultatele am mers la poştă, am schimbat banii în multe fise şi am sunat acasă. Convorbirea a fost una scurtă, pentru că nu luasem. Întors acasă, mama deja mă înscrisese la Construcţii. După patru ani am ajuns să am diplomă de constructor-structurist:).
Fiind atras tot timpul de gaşca băieţilor mai mari de la bloc, făceam tot felul de lucruri ca să fiu şi eu parte din jocul lor. De exemplu, ca să mă bage şi pe mine la fotbal îmi făceam două cartonaşe şi le propuneam să fiu arbitru. Ca să îmi dea şi alte preocupări, mama şi sora mea s-au gândit să mă înscrie la Palatul Culturii din Ploieşti, la cursul de teatru. Aici am cunoscut o lume total diferită, care m-a câştigat: era o trupă de teatru Equinox, formată din oameni de diferite vârste (de la 15-40 ani), erau spectacole care se jucau, repetiţii, studii, improvizaţii. Am ajuns să fac şi eu parte din această trupă şi-mi aduc aminte că am invitat la un spectacol non-verbal pe dirigu şi toată clasa. Tot aici, la Palatul Culturii, în clasa a XI-a, am cunoscut-o pe Genţiana, soţia mea, venise cu trupa de teatru de la liceul ei. Alături de familie, Genţiana a avut o mare influenţă în formarea mea.
În familie, am avut parte de o educaţie sănătoasă, bazată pe valori şi respect. De la 3-7 ani am crescut cu mătuşa şi bunica mea, deoarece când s-a născut fratele meu eram gelos şi îi luam biberonul şi scutecele şi îi ceream mamei să mă facă şi pe mine bebe şi o ameninţam apoi că, dacă mă lasă singur cu frate-miu în casă, îl atârn pe sârmă.
C.B.: Ai o amintire preferată din copilărie?
D.I.: Îmi amintesc cu drag de timpul petrecut cu fratele meu: fotbal cu mingea făcută din şosete, rugby din dormitor în sufragerie, boxul şi toate sporturile pe care le încercam în casă. Cele două fotolii deveneau castele, nave, plute, corturi. Jocul era principala activitate. Mi-aduc aminte cum luam toate cordoanele şi cravatele din şifonier şi le înnodam sub masa din sufragerie, printre scaune, iar o dată am rămas blocat acolo. Eram legat şi nu reuşeam să mă eliberez. Eram singur acasă. Suna telefonul fix. Era mama, ştiam, pentru că suna de control, în fiecare zi. M-am trezit cu vecinul care a sărit balconul, fiind sunat de mama, care îl rugase să vadă de ce nu răspund. Obişnuiam să sărim balconul de la unul la altul în caz de nevoie:)
C.B.: Şi acum, inevitabilă întrebare: cum de te-ai hotărât să devii actor?
D.I.: După cum am zis, în clasa a XII-a eram deja la trupa Equinox şi îmi plăcea foarte mult ce făceam acolo. Totul era bazat pe studii de mişcare şi improvizaţie. Aveam de ales, pentru facultate, între a merge mai departe pe acest drum sau a mă axa pe construcţii. Am ales să încerc la actorie, pentru că asta îmi plăcea să fac. Plus că era şi visul mamei din copilărie (admira marile actriţe). Nu am făcut pregătire. Mi-am pregătit repertoriul de concurs singur şi m-am testat înregistrându-mă pe casetofon şi ascultând înregistrarea apoi. Am dat la Iaşi unde erau 8 locuri: 4 fete şi 4 băieţi. Am intrat la clasa prof. dr. Dionisie Vitcu, asistent Gheorghe Marinca, cărora li s-a alăturat la un moment dat şi Anamaria Marinca, drept preparator. La începutul anului al II-lea de facultate, profu mi-a spus că am "cucerit" comisia de examen şi am intrat datorită probei de improvizaţie şi metamorfozare a unui obiect la prima vedere: pahar de plastic verde.
C.B.: Cum a fost plecarea de acasă? Primeai pachet? Care au fost trei lucruri / chestii pe care le-ai păstrat din perioada studenţiei?
D.I.: A fost tare! Mergeam cu trenul şase ore până la Iaşi. De obicei schimbam trenul la Paşcani, pentru că stăteam cât se putea de mult acasă la Ploieşti în weekend, iar trenul de seară spre Iaşi nu era direct. Veneam o dată la două săptămâni, că era biletul ieftin şi aveam reducere de student. Veneam cu geanta plină de haine murdare (în anii 2000 nu erau maşini de spălat la cămine) şi mă întorceam cu haine curate şi mâncare la borcan. Mai primeam pachet pe maxi taxi de la sora mea, care a stat pentru o perioadă scurtă în Roman. Trei lucruri pe care le-am păstrat din facultate: nişte casete video cu examene filmate, întâlnirea din anul I cu Compania de Dans Contemporan Christine Bastin şi StudFest Timişoara (pe atunci era printre puţinele festivaluri pentru studenţi).
C.B.: Îmi povesteşti despre un examen reuşit din facultate? Dar unul ratat? Ştiu că uneori se întâmplă să o dai în bară în facultate şi să şi se pară că e sfârşitul lumii, dar ulterior descoperi că aşa ai învăţat cel mai mult.
D.I.: Examen reuşit... nu ştiu. Sunt foarte exigent cu mine însumi. Foarte rar spun despre mine că am reuşit... A fost un examen la Caragiale, când pe lângă Pampon, am jucat Conu Leonida faţă cu reacţiunea, împreună cu colegul meu Cosmin Maxim. Eu eram Efimiţa - primul meu travesti. Examenul ăsta s-a transformat într-un spectacol jucat la Sala Studio a Teatrului Naţional Iaşi. O ratare clară a fost când am mers cu examenul de licenţă, Cântăreaţa cheală, la un festival studenţesc în Lyon. Totul a fost cam în pripă şi nici nu prea ne-am înţeles între noi, cei şase colegi, nefiind toţi vorbitori de limbă franceză, aşa că am jucat reprezentaţia de la Lyon în trei limbi: română, engleză şi franceză. Eu cred că oamenii ăia nu prea au înţeles:)
C.B.: Care a fost parcursul tău după absolvire? Când te-ai angajat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ?
D.I.: Când am terminat facultatea, au fost două concursuri în ţară: la Timişoara şi la Piatra Neamţ. De concursul de la Timişoara nu am aflat la timp. M-am dus la concursul din Piatra, unde scoseseră două posturi de băieţi. Am luat concursul. De la 1 septembrie 2004 am fost angajat actor la TT. M-am bucurat enorm. A fost primul concurs, prima angajare. Ţin minte, când a venit o dată Teatrul Tineretului în Iaşi, a fost un eveniment. Toată facultatea voia să ajungă la spectacolul TT-ului. Dincolo de istoria pe care o ştiam eu, auzisem lucruri minunate în facultate despre Teatrul Tineretului, mai ales de la profesorul meu, care a debutat aici, Dionisie Vitcu. Printre ele mi-aduc aminte cum povestea cu haz că imediat după ce s-a angajat, Ioan Coman, directorul de atunci, le făcea cadou actorilor, la instalare, paltoane. După ce m-am angajat, eu am avut parte de o primă de instalare şi mi s-a repartizat o cameră într-un apartament de către directorul de atunci, Cornel Nicoară. Am găsit aici o trupă extrem de prietenoasă. Petreceam foarte mult timp împreună, nu doar în teatru, ci şi când eram liberi. Eram de nedespărţit.
C.B.: Ce înseamnă TT-ul pentru tine?
D.I.: TT-ul, pentru mine, este locul în care am învăţat, profesional şi uman, foarte mult, locul în care am crescut. Nu ştiu cum să explic, e o energie aici, o atmosferă, TT-ul are un ceva special, care te ţine. Cel puţin, pe mine m-a ţinut vreo 15 ani până acum (trei ani cu Cornel Nicoară, zece cu Liviu Timuş şi doi cu Gianina Cărbunariu). Poate e mult, poate e puţin, nu ştiu. Ştiu doar că mă ajută să transmit, să mă joc, să trăiesc continuu emoţia procesului de creaţie, îmi "pune la cale" întâlniri cu artişti pe care îi admir. Am avut şansa să lucrez aici cu Alexandru Dabija, Radu Afrim, Ada Milea, Ana Mărgineanu, Alexandru Mâzgăreanu, Bobi Pricop, Vlad Cristache, Elena Morar, Radu Nica, Ştefan Iordănescu, Szabó K.István, Alexandru Berceanu, Alex Mihail. Iar acum lucrăm la un spectacol în regia Gianinei Cărbunariu, o regizoare cu care de-abia aşteptam să lucrez. Pentru mine, TT înseamnă şi multe spectacole dragi (unele se mai joacă, altele nu): OO!, Cu dragostea nu-i de glumit, O...ladă, Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, Anul dispărut. 1996, Aproape, Revanşa, Contra iubirii, Shakespeare reîncărcat, Mamă, mi-am pierdut mâna!, Vicleniile lui Scapino, Gărgăriţele se întorc pe pământ, Amintiri, Visătorul, School feat. CooL, Mult zgomot pentru nimic.
Cu trupa TT am făcut ţara în lung şi-n lat prin festivaluri, am participat la vreo 12 ediţii ale Festivalului de Teatru Piatra Neamţ, putând astfel să văd spectacole bune, am cunoscut artişti, mi-am făcut prieteni. Eu cred că teatrul este despre oameni, din toate punctele de vedere. Contează întâlnirile profesionale, contează trupa şi colegii foarte mult, contează publicul şi relaţia cu acesta. Mă hrănesc cu energia publicului, mă bucur de întâlnirile artistice pe care le am şi încerc să iau tot ce e bun din fiecare, lăsând în urmă părţile negre, îmi dau restart în familie.
C.B.: În oraşul Piatra-Neamţ e linişte, sunt brazi şi cad munţii pe tine. Care e partea ta preferată a oraşului? Într-o zi liberă de luni ce ai alege să faci?
D.I.: Îmi place oraşul în general, nu am o parte preferată. Îmi place că faci doi paşi şi eşti oriunde în oraş, iar la trei paşi deja eşti pe Ceahlău sau în pădurea Tarcăului, la Lacul Bicaz sau peste Bistriţa, unde deja nu mai ai semnal. Îmi place că e linişte şi verde în jur. Într-o zi de luni aş alege să petrec cât mai mult timp cu familia, deşi ziua mea liberă coincide cu ziua lor de lucru / şcoală:) Oricând ar fi, timpul liber îmi place să îl petrec cu soţia şi fiul meu, oriunde.
C.B.: În afară de munca ta la teatru, ce alte pasiuni mai ai? Eu ştiu de una nou descoperită, ski-ul.
D.I.: Da, îmi place ski-ul. Anul trecut, ştii tu:) am mers cu colegii la ski. Ne-am luat lecţii împreună. Am învăţat repede. Mi-a plăcut adrenalina şi viteza. În afară de ski, îmi plac călătoriile, aventura. Cum prindem o vacanţă, ne suim în maşină şi facem excursii la munte, la mare. Fiului meu îi place foarte mult să aleagă el destinaţiile, soţia alege cazarea şi-am plecat. Şi sportul e o pasiunea de-a mea: şi să-l practic şi să-l urmăresc, la TV, pe stadion etc.
C.B.: Ai o familie foarte frumoasă şi fiul tău Andrei creşte înconjurat de artă, vine la toate spectacolele, uneori te şi corectează dacă greşeşti un vers sau o replică. Aşa este?
D.I.: Pentru că amândoi lucrăm la teatru, Andrei a crescut cumva cu spectacolele de la TT. La cele pentru copii, Andrei vine tot timpul. Visătorul şi Amintirile Adei Milea le-a văzut de nenumărate ori. Le ştie pe de rost. La final îl întreb cum a fost şi el îmi spune tot: cine a greşit, ce a greşit, dacă a uitat ceva sau a făcut vreo mişcare în plus. El e cel mai drag critic al meu. Şi nu-mi spune numai mie cum a fost, le spune tuturor colegilor care-l întreabă:) Îi place foarte mult să iasă la o ciocolată caldă, după spectacole, cu actorii şi îi întreabă mereu: "Nu mergem să sărbătorim?". Odată i-am spus să nu mai plângă şi el m-a contrazis, dându-mi o replică a personajului Pingu, din spectacolul Jurassic: "E bine să plângi. Când plângi te descarci." Ştie tot timpul ce proiecte sunt în derulare, ce regizor repetă, care sunt actorii distribuiţi, titlul spectacolului şi vrea să citească textele. E mai greu la spectacolele cu bulină, pentru că nu îl lăsăm să meargă şi se cam supără, dar până la urmă înţelege şi se resemnează. Spune că va aşteapta să crească. Totuşi, ne întreabă despre ce e vorba:)
C.B.: Trei regizori de film preferati? Dar de teatru? Exista cineva anume cu care ti-ar placea sa lucrezi?
D.I.: Îmi plac filmele lui Tarantino, ale lui David Lynch şi ale fraţilor Coen. În teatru am avut ocazia să lucrez cu mulţi regizori şi sper să ne reîntâlnim. De asemenea, mi-aş dori să lucrez şi cu cei cu care nu am făcut-o încă. Nu-mi place să dau nume. Fiecare întâlnire profesională are farmecul şi provocările ei. Fiecare artist este unic. Am de învăţat de la fiecare.
C.B.: Ce gen de rol ţi-ar placea să abordezi? Există o partitură pe care ţi-ar plăcea să o încerci?
D.I.: Aştept cu nerăbdare şi emoţie fiecare distribuţie, ca să văd dacă joc şi ce joc. Abia după aia mă gândesc la roluri. Sunt deschis şi flexibil şi abordez cu seriozitate orice rol mi se încredinţează. Am debutat cu un rol de mort, Alexandru Şuţu, în spectacolul lui Alex Berceanu :). Cehov mi-ar plăcea foarte mult să lucrez. În facultate la examenul de teatru psihologic, am făcut doar Ibsen şi Strindberg, pentru că profu' a considerat că suntem prea cruzi pentru Cehov. Apoi, în teatru, nu am avut ocazia să fac Cehov.
C.B.: Un film sau un spectacol sau o operă de artă care te-au inspirat?
D.I.: Îmi place să văd filme şi să merg la spectacole. De fiecare dată când am ocazia să văd spectacole în festivalul nostru sau când mergem noi prin festivaluri şi ajungem cu o zi înainte, mă uit ce se joacă în oraşul respectiv şi merg la spectacol. Urmăresc şi premierele din ţară şi când nu am spectacol programat la Piatra, mergem şi le vedem. Evident că urmăresc anumiţi arţişti. La fel şi la filme, sunt unii creatori pe care îi urmăresc. La fel, nu aş vrea să dau nume:) Cât despre operele de artă, abia aştept şi sper să ajung să le văd, prin lume. Cât am fost în facultate, am avut arta conceptuală aproape de mine, prin Festivalul Periferic organizat de Matei Bejenaru. Despre asta pot spune că m-a inspirat.
C.B.: Ai avut experienţă în film?
D.I.: Am făcut figuraţie specială în Youth without Youth, regia Francis Ford Coppola şi m-am bucurat enorm că am avut şansa să îl întâlnesc pe Tim Roth. Era în Barul de zi al Hotelului Ceahlău, unde era cazat şi noi eram fericiţi să petrecem timp alături de el. L-am întrebat dacă pot să fac o poză cu el. Bineînţeles că a acceptat, era foarte deschis şi relaxat. Rezultatul a fost o fotografie foarte întunecată din care se recunoaşte un vârf de nas. Am mai jucat şi în scurtmetrajele 0437, regia Dragoş Alexandrescu, Performing, regia Dan Acostioaei, Last Day of December, regia Bogdan Apetri, Once for the money şi Straight on Ice, ambele în regia lui Răzvan Muraru.
C.B.: Felicitări pentru selecţia în programul 10 pentru FILM la TIFF, 2019. Ce aşteptări ai? Ce-ai dori să se întâmple după? Eşti nerăbdător? O să vezi, o să fie o experienţă minunată.
D.I.: Sunt foarte bucuros şi onorat că mă aflu printre cei 10. Îţi dai seamă că sunt, deopotrivă, extrem de nerăbdător să particip efectiv, să fiu parte din TIFF-ul 2019, să văd filme, să întâlnesc colegi noi, să-i revăd pe cei cunoscuţi deja. Sunt sigur că o să cunosc mulţi artişti faini şi da, te cred şi sper să fie o experienţă minunată şi pentru mine. Acuma, scurtele mele întâlniri cu filmul şi fascinaţia pentru cinematografie m-au atras tot timpul. Procesul de lucru şi de creaţie, total diferit de teatru, mi se pare incitant şi provocator. Sunt curios şi vreau să învăţ. Sunt nerăbdător să am şansa unor întâlniri şi unor experienţe artistice şi în film. Îmi doresc foarte mult să creez şi personaje de film, după aventura scurtmetrajelor.
Dragoş Ionescu
Data şi locul naşterii: 13 februarie 1982, Ploieşti Din 2004 angajat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ Roluri teatru: OO!, Cu dragostea nu-i de glumit, O...ladă, Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, Anul dispărut. 1996, Aproape, Revanşa, Contra iubirii, Shakespeare reîncărcat, Mamă, mi-am pierdut mâna!, Vicleniile lui Scapino, Gărgăriţele se întorc pe pământ, Amintiri, Visătorul, School feat. CooL, Mult zgomot pentru nimic. Scurtmetraje: 0437, regia Dragoş Alexandrescu, Performing, regia Dan Acostioaei, Last Day of December, regia Bogdan Apetri, Once for the money şi Straight on Ice, ambele în regia lui Răzvan Muraru Dragoş Ionescu a fost selectat în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF
2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în
contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi
în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la
începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu