Nu vreau să pun pesticidul industriei de film peste solul fertil al creaţiilor mele

Radical, poetic, realist, acestea sunt atributele asociate cel mai adesea cu cinema-ul lui Roberto Minervini, invitat special al ediţiei a 3-a American Independent Film Festival, 2019. Regizorul italian stabilit în Houston, Texas, a fost la Bucureşti pe 15 şi 16 aprilie 2019 pentru a prezenta două din filmele sale în cadrul festivalului: What You Gonna Do When the World's on Fire?, prezentat în competiţia Festivalului de la Veneţia, în 2018, unde a primit numeroase premii şi The Other Side, care a făcut parte din selecţia oficială Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes 2015.

Cristian Caloian: Cum a decurs evoluţia ta artistică? Cum ai ajuns să faci filme, având în vedere că iniţial ai studiat economia? Apoi, cum ai evoluat ca regizor până în acest punct?
Roberto Minervini: Am devenit cineast, poate, din întâmplare, pentru că intenţia mea a fost să fiu reporter, foto-jurnalist de război. Dar am avut şi ambiţii artistice, în muzică. Dar, până la urmă, nu au apărut oportunităţi în acest sens şi, la un moment dat, m-am gândit că, probabil, cel mai bun mediu pentru un povestitor ar fi filmul. Am făcut un prim film şi astfel a început totul. În acelaşi timp, părinţii mei au fost actori amatori de teatru atunci când eram mic, şi îi însoţeam în turnee prin satele din împrejurimi. Aveam deja o pasiune pentru vizualizarea poveştilor şi pentru interpretare. Aşadar, cred că a început cu mult timp în urmă. Dar, viaţa nu mi-a permis atunci să fac o carieră din asta până la 30 de ani, pentru că a trebuit să muncesc şi să mă descurc financiar.
În ceea ce priveşte acest film, What You Gonna Do When the World's on Fire?, 2018, se poate observa de-a lungul ultimelor mele filme o evoluţie a contextului politic american. În The Other Side (Louisiana) documentam dezvoltarea extremismului de dreapta şi intoleranţa unei părţi faţă de cealaltă, în America dinainte de Trump. Iar în perioada în care Trump era în campanie electorală, deja lucram la un film despre "America neagră". Când poliţia a omorât mai multe persoane de culoare, am decis că este momentul oportun. Atunci a început totul - în vara lui 2016.

C.C.: Una dintre mărcile stilului tău este faptul că te apropii mult de subiecţii tăi, de chipurile lor. Cum ai descoperit această tehnică? A fost un proces deliberat sau ai descoperit-o din întâmplare? A venit de la sine?
R.M.: A fost un proces. Nu a fost o modalitate de filmare pe care am folosit-o de la început în filmele mele. În amintesc precis că, în câteva dintre cele mai emoţionante momente ale primelor mele două filme, filmam din lateral sau chiar din spate, aproape peste umăr. Şi, progresiv, am început să ocolesc şi să mă apropii din ce în ce mai mult, cât mai din faţă, de chipuri, de personaje, de interpreţi. Sau pur şi simplu de oameni. Am reflectat, la începutul carierei, despre cum resimţi apropierea de subiect, atunci când filmezi în asemenea proximitate...

C.C.: Şi cum a fost?
R.M.: La început poate să fie inconfortabil, dar apoi dă foarte multă încredere în sine, deoarece tot ce se rosteşte şi toate gesturile sunt înregistrate perfect de cameră. Iar subiecţii se simt validaţi şi capătă putere prin camera de filmat, care este concentrată în totalitate asupra lor, asupra chipului şi asupra a ceea ce spun. Iar, după un anumit timp, îi face să simtă mai încrezători. Am observat că lasă garda jos atunci când mă apropii atât de mult cu camera de filmat.

C.C.: Subiecţii tăi trec printr-o schimbare psihologică în acest proces?
R.M.: Da, atunci când vorbim despre acest disconfort de la început, iar apoi de încrederea în forţele proprii pe care o capătă ulterior, a ridica garda şi apoi a o lăsa jos. La început, apare un mecanism de apărare, fiind puşi în lumina reflectoarelor, în apropierea camerei, iar asta înseamnă că poate interveni o anumită "prefăcătorie".

C.C.: O anumită artificialitate...
R.M.: Exact! Iar apoi, pe măsură ce continui să filmez (eu nu opresc filmarea de obicei), inocenţa şi puritatea se fac simţite, în acel moment, subiecţii lasă garda jos. Iar artificialitatea, cum ai numit-o tu, se topeşte, nu rezistă. Iar după timpul petrecut împreună, pe măsură ce minutele trec, spontaneitatea interpretării lor iese la iveală.

C.C.: Menţii legătura cu subiecţii producţiilor tale după terminarea filmărilor? Se schimbă ceva în ei în momentul în care se văd pe marele ecran?
R.M.: Da, nu doar că ţin legătura cu ei, dar toate personajele mele au devenit parte a vieţii mele. Nu este vorba doar de a ţine legătura, ci de a menţine vie o relaţie. O relaţie care a început cu filmul şi care, apoi, ne-a transformat pe toţi. Aşadar, s-au văzut pe marele ecran, dar cel mai important este că au participat într-un act atât de intim, o relaţie intimă de-a lungul unei perioade atât de lungi, ne transformă pentru toţi. Dar, schimbare în ceea ce priveşte planurile de viaţă sau a imaginii...

C.C.: Să facă alegeri înţelepte...
R.M.: Exact. Nu prea...

C.C.: Sau să se lase de droguri?
R.M.: Ei bine, asta se mai întâmplă. Dar cea mai importantă schimbare provine din relaţionarea, din interacţiunea cu persoane care sunt complet diferite faţă de noi înşine. Vine, deci, din disponibilitate, din deschidere. Este o schimbare culturală, spirituală, politică. Nu este intelectuală. Când petreci timp cu oameni diferiţi de noi, te schimbi.

C.C.: Depăşirea barierelor culturale te schimbă.
R.M.: Da, te schimbi complet. Iar relaţia devine atât de afectuoasă, se extinde pe durata unui an, doi, chiar trei, şi te schimbi extrem de mult. Acesta este impactul pe care îl are asupra oamenilor. Este o preocupare atunci când oamenii ajung să preia ceva din modul de viaţă al celuilalt, din alegerile lui.

C.C.: Dar aici intervine avertismentul tău faţă de "împrumuturile culturale ilegitime / cultural misappropiation". Care este perspectiva ta asupra acestui concept, despre care vorbeşti adesea?
R.M.: Este un concept intelectual, foarte larg şi studiat. Furtul cultural este împrumutul din cultura celuilalt pentru folosul propriu, fără însă a lua şi experienţa acestuia. Iar eu sunt interesat să traversez unele dintre cele mai mari diferenţe dintr-o societate, cea americană, evident, dar nu numai. Mulţi nu permit culturilor să traverseze, precum diferenţele de rasă, de etnie şi de clasă. În America nu li se permite oamenilor să traverseze aceste graniţe culturale şi să intre în relaţie cu celălalt. Deci, sunt foarte interesat în depăşirea diferenţelor de clasă şi de etnie, şi să interacţionez cu celălalt. Iar reprezentarea trebuie să meargă în ambele sensuri: pentru a evita beneficiul unei singure părţi, reprezentarea sinelui este foarte importantă în filmele mele. De aceea, eu descriu în linii mari ce urmează să filmăm, dar persoanele pe care le filmez mă conduc în cele din urmă în procesul filmării atunci când se prezintă. Ei se reprezintă pe ei înşişi, în sensul că ei construiesc propria poveste în egală măsură ca şi mine. Ei controlează pelicula şi filmarea. Controlul meu este în camera de montaj, dar ei controlează filmarea. Iar astfel trec printr-o experienţă foarte puternică, care este, de asemenea, şi a reprezentării de sine.

C.C.: Într-unul dintre interviurile tale, ai făcut o declaraţie foarte puternică: "Filmele mele sunt încărcate politic. Filmul este câmpul meu de instrucţie, câmpul meu de bătălie". Dar, filmele tale sunt despre oameni, nu despre teorii, idei sau poziţii politice.
R.M.: Da, cred că sunt un umanist. Filmele mele sunt portrete umaniste ale unor comunităţi pe care ajung să le cunosc în profunzime. Sunt încărcat politic. Sunt încărcat ideologic. Dar, spunând asta, filmele mele nu sunt o oglindă a ideologiei mele, a opiniilor mele politice. Iar asta este rezultatul exercitării toleranţei, ceea ce fac de ani de zile. Din acest motiv realizez filme precum The Other Side (Louisiana).

C.C.: Deci, ideologia ta e toleranţa şi depăşirea graniţelor culturale.
R.M.: Da, de vreme ce locuim împreună în acelaşi spaţiu de mult timp, de ani de zile, atunci schimburile privind propria ideologie, opţiunile noastre politice, devin foarte transparente în mediul nostru. Şi asta asigură baza unei experienţe foarte bogate. Nu sunt o prezenţă neutră! Sunt parte a acestei comunităţi. Sunt o parte activă a acestei relaţii şi îmi mărturisesc perspectivele. Sunt angajat foarte puternic, cu toate persoanele cu care lucrez, sunt foarte transparent cu privire la ceea ce cred despre diverse lucruri: religie, clasă, rasă, şi, evident, politică. Vorbim despre asta foarte mult. De asta, nu îmi impun părerile politice sau ideologice asupra celor cu care fac filmele. Eu doar plantez seminţele pentru a da startul unei discuţii foarte, foarte animate. Iar asta creează o conştientizare foarte puternică, care poate să fie violentă, pasională sau chiar iubitoare.

C.C.: Ca viaţa!
R.M.: Da, provoc dezbateri. Le aduc în discuţie, dar nu în procesul filmului, ci în procesul coexistenţei, al traiului alături de celălalt. Iar în modul acesta apare filmul.

C.C.: Care este rolul muzicii? Foloseşti puţin muzica, dar uneori joacă un rol important. În ultimul film, What You Gonna Do When the World's on Fire?, muzica - foarte percutantă - funcţionează ca o punte culturală între afro-americani şi amerindieni, fiind în acelaşi timp şi o experienţă plăcută pentru audienţă.
R.M.: Muzica este un mediu puternic pentru istoria orală în anumite comunităţi. În acest film, e blues şi muzică indiană Mardi Gras, interpretată de personaje. Şi într-adevăr, spun o poveste. Însă, dincolo de partea distractivă, sunt interesat de înţelesul versurilor. Personajele îşi cântă melodiile ca o formă de povestire, iar modul în care muzica este prezentată este legat, de fapt, de importanţa versurilor. Iar versurile indienilor Mardi Gras sunt despre aşteptarea bătăliei, a sta împreună şi a cere înapoi un teritoriu pierdut.

C.C.: Ca un îndemn la acţiune?
R.M.: Da, un îndemn la unitate, de a proteja uniţi un teritoriu, aspect foarte important în contextul filmului. Muzica Americii negre a fost întotdeauna o istorie secretă, care nu a fost niciodată scrisă, dacă vorbim despre muzica dinaintea înregistrărilor sonore. Aşadar, muzica este un vehicul pentru istoria orală, iar asta mă fascinează. Pe de altă parte, aşa cum nu-mi impun opiniile politice, nu îmi impun nici un mesaj prin intermediul muzicii. Însă, în acest caz, versurile transmit un mesaj.

C.C.: Toate filmele tale le-ai făcut cu buget redus. Dacă ai avea la dispoziţie fonduri mai consistente, ce fel de filme ai face?
R.M.: M-am gândit la asta. Nu aş schimba prea mult! Probabil că i-aş plăti mai bine pe cei cu care lucrez. Am refuzat participaţii sau investiţii sau colaborări în alte proiecte fie şi numai pentru că natura muncii noastre s-ar fi schimbat. Filmând cu buget redus, ne permitem acest catharsis, răgazul de a ne cunoaşte unii pe ceilalţi, de a schimba păreri pe subiecte politice - tot acest sol îmbogăţit pe care un film se poate dezvolta. Şi nu vreau să pun pesticidul industriei de profil peste filmele mele!