Îmi place căutarea aia în care, dacă ai noroc, eşti mulţumit de tine pentru trei secunde - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

Un tip de aproape doi metri înălţime, mereu cu geacă de piele cu Heavy Riders, mereu cu motorul (un Suzuki uriaş, aşa, ca pentru el), aparent un dur, dar în esenţă un om extrem de sensibil şi foarte, foarte amuzant. A jucat şi joacă pe scenele din Iaşi, Târgu Mureş, Târgovişte, Ploieşti şi Bucureşti. Un actor cu A (mare), un coleg şi jumătate, un tată, un soţ, un motociclist, un rocker... un copil mare. Bogdan Farcaş.

Ionuţ Vişan: Cine e Bogdan Farcaş, de unde vine el?
Bogdan Farcaş: Bogdan Farcaş e un moldovean născut la Botoşani şi crescut la Iaşi, dintr-un ceangău negricios şi o lipoveancă albă cu ochi verzi. Aşa că în toată ecuaţia asta e greu de spus ce e băiatul ăsta de fapt :)). După aia se adaugă locuitul în Târgu Mureş timp de 5 ani, în Târgovişte vreo 4, iar actualmente locuieşte în cel mai urât oraş cu cea mai bună trupă de actori: Ploieşti. A, să nu uit... şi cel mai bun nod rutier:))). De aici şi numele ăsta semi-maghiar. Probabil că bunicu' şi l-a schimbat din Farkas în Farcaş ca să treacă drept român. Pe mine dacă mă întreabă cineva ce sunt, răspund întotdeauna că moldovean. Crescut la Petricani-Săveni, cu oi, vaci, gâşte, muuuulte gâşte, cai şi cu sapa în mână. Mă trimitea mama în fiecare vară să îmi ajut bunicii. Sanchi! Cred că voiau să lucreze ai mei la apariţia soră-mii. Şi bine au făcut, pentru că mi-au adus cea mai bună prietenă, Mădă.

I.V.: Cum te-ai hotărât să te faci actor? Ce te-a atras la meseria asta? Dacă nu ai fi fost actor, ai fi fost...?
B.F.: S-o luăm cu sfârşitul. Marinar. Aş fi fost marinar. Habar nu am de ce! Poate pentru că îmi place apa. Ştii cum stau eu vara la mare o lună şi înot în fiecare zi. Şi după aia, în vara lu' '92 l-am cunoscut pe Florin Mircea. Actor la Naţionalul din Iaşi. Avea ceva special. Înota mult omul ăla. La fel ca mine. Şi avea curajul să mă ia cu el în larg. Nu prea înţeleg ce s-a întâmplat în mintea mea de 12 ani, dar m-a fascinat domnu'. Şi, ca să vezi, ulterior în Institut mi-a fost profesor de vorbire. Şi atunci mă învestea cu încredere. În timp ce o luam razna şi mă întorceam la golănelile mele de Iaşi, el îmi spunea că sunt un student bun şi că ar trebui să mă adun. Probleme existenţiale de student la teatru. Da' să nu îţi imaginezi că l-am cunoscut pe omul ăsta şi am devenit un copil model. Deloc! Treaba cu teatrul cred că s-a ascuns undeva prin mine. Mi-am amintit de ea când ai mei mă înghesuiau să dau la medicină. Mama era cercetător, tata prof la Politehnică... nici nu concepeau să aibă în casă ceva mai puţin de doctor. Anii ăia de după revoluţie când nimeni nu înţelegea nimic şi singurele treburi verticale erau chirurgii şi serviciul la stat. Şi cu vreo 6 luni înainte de admitere, jeang!!, eu vreau să fiu actor! Dă-i cu lacrimi, cu nevorbit cu mine, cu acatiste la cine era atunci la modă, că Arsenie nu era încă. Şi culmea e că am intrat. Nu fusesem la teatru până atunci. Atunci am început să merg. Şi orice vedeam era wow. Dacă avea şi un cântecel era de vis. După aia am început să le cern, să le mai înţeleg şi eu. Şi nu pot sa îţi spun nici acum ce m-a atras la meseria asta. Nici nu am căutat să înţeleg. Îmi place pur şi simplu căutarea aia în care, dacă ai noroc, eşti mulţumit de tine pentru trei secunde.

 

I. V.: Primul spectacol? Care a fost, şi când? Emoţii, senzaţii.. ce îţi mai aminteşti?
B.F.: Eram în anul 2 şi m-a luat Petre Vutcărău la Iaşi în Tartuffe. Acuma nu îţi imagina că jucam Tartuffe. Jucam umbra lui, la modul real:)))) Eram doi. Eu şi un actor de la Iaşi, Radu Ghilaş. Iar Tartuffe era Teo Corban şi Sapdaru era Orgon, parcă. Şi noi doi eram gânduri, umbre şi un soi de ajutoare. Îţi dai seama, eram plin de emoţii. Evident că mi se părea că tot viitorul depinde de asta. Cred că ăla a fost primul pas spre ruperea de gaşca de cartier şi de măscările de care nu reuşeam să mă dezlipesc. Cumva mi-a întărit încrederea în mine şi m-a convins că eu, un golănaş de Iaşi, pot face chestia asta. Şi, daaa, i-am văzut pe ai mei că erau mândri de mine. Îţi dai seama? Nu mai văzusem asta de ani de zile. Uite, acum că m-ai întrebat, am rememorat treaba asta. Ai mei mândri! Wow!

I.V.: Şi în calitate de actor "profesionist", care a fost primul?
B.F.: Terminasem şi m-am angajat la Târgu Mureş. Acolo a venit o tipă din Franţa (nu-mi amintesc cum o cheamă) şi a făcut Nunta lui Figaro. A făcut femeia casting în teatru (ceea ce era aproape jignitor într-un Naţional) şi mi-a dat să joc Contele. Rol mare! În sensul de lung. Atunci mi-am făcut prima părere reală despre Teatrele mari. Nu ştiu de ce există obiceiul ăsta de a intra într-un soi de categorie după primul rol. În funcţie de cum îţi ieşea erai, gata, ori bun ori nasol. Pentru totdeauna. Mie mi-a ieşit ăla, dar din pur noroc, uitându-mă acum în urmă. Şi am început să fiu văzut mai bun decât eram. De spectacol nu îmi amintesc mai nimic. Dar am rămas atunci cu impresia asta. Pentru că la Ploieşti nu am mai întâlnit-o. Oameni faini în oraşul ăla gri. Uite că iar ajung la trupa de la Ploieşti :)).

I.V.: De ce ai dat Mureşul pe Ploieşti?
B.F.: De la Mureş am plecat pentru că nu îmi plăcea ideea de Naţional. E un soi de suficienţă. Să-ţi explic: în perioada aia a Naţionalului din Mureş nu prea ieşeam pe la festivaluri, lucram cu tot felul de regizori mai mult sau mai puţin slabi şi trăiam într-o suficienţă groaznică pentru nişte oameni în formare. Şi la un moment dat am fost într-un festival de teatru. Cu pieptul sus că, vorba aia, suntem Naţionalul din Mureş. Şi am văzut acolo în festival nişte spectacole. Unul din ele m-a tăvălit rău. Plastilina de Afrim de la Ploieşti. M-a adus cu picioarele pe pământ spectacolul ăla. Eram fascinat! Şi dezumflat rău în paralel. A apărut ideea că "bă băiatule, sunt cu vaca. Ăştia fac teatru şi eu ţin junica de frânghie prin jurul clădirii". Şi am zis că, dacă vreodată pot să fiu şi eu la Ploieşti, fac orice. Trei luni mai târziu văd un anunţ că Ploieştiul angajează. Jbang! Repertoriu, emoţii, vise, speranţe şi un concurs... dacă făceam parte din juriu, mi-aş fi tras cu săgeţi în ochi. Dar am avut noroc! Iarăşi! M-a luat domnul Sabados aşa pe încredere, pe caiet!

I.V.: Hobby-uri? Ce faci în timpul liber?
B.F.: Hobby-uri nu prea am. Pentru că am puţin timp. Şi ăla pe care îl storc, îl petrec ori cu familia, ori cu clubul moto. Îmi place să plec. Să hălădui. Da, ăsta e cuvântul - să hălădui... Vara mă urc cu Ioana şi cu Vladimir în maşină şi plecăm la mare. O lună! Pe bune. Stăm tolăniţi pe nisipuri şi râdem. Şi înotăm, eu cu fiu-meu. Continuu. Ăsta cred că e un hobby:)). Hălăduitul. Prin lume de nebuni. În ianuarie vrem să o luăm prin Vietnam... aşa... trei prieteni. Eu, Ioana, Vladimir! În rest nu strâng, nu adun, nu caut nimic. Iau fiecare secundă şi storc din ea ce pot.

I.V.: Eşti însurat şi ai un băieţel! Cum e viaţa asta de "familist"?
B.F.: Viaţa de familist... e ceva ireal de fain. Nu am crezut că genul ăsta de linişte interioară poate exista, până la fiu-meu. În mijlocul celor mai agitate gânduri ori situaţii, rămâne un miez de linişte când ştii că acasă ei sunt bine. Miezul ăsta e cea mai mare nebunie pe care am descoperit-o vreodată. Ce bine sună "noi trei". Nu ştiu, dar parcă e ceva legendar în expresia asta. Parcă se ascund acolo poveşti formidabile, numai bune de dezgropat peste 30 de ani. Noi trei!!! Spune şi tu dacă nu e magic!

I.V.: Eşti într-un club moto! Cum ai ajuns acolo? Ce presupune să fii membru într-o astfel de grupare?
B.F.: Nevoia de club a existat în mine dintotdeauna. Doar că la nivel puţin superficial, golănesc. A plecat, ca în orice copil, cu gaşca de la bloc. Eu am prins o perioadă mai ciudăţică, aşa... Trecerea de la comunism la democraţie. Şi şmecheria asta m-a prins cu băieţii de la bloc într-un cartier mărginaş al Iaşiului. Adică am trecut deodată de la lins faringosept în loc de dulce, la a găsi la acelaşi magazin geci, ţigări, reviste porno şi toate măscările lumii. La bloc aveam şi un peşte. Toată lumea era liberă şi se aduna ciorchine de frica libertăţii ăsteia. Aşa şi noi ăştia micii, ne strângeam în grupuri şi făceam orice. Şi am început să gustăm din "democraţie" :)))))
Nu prea erau legi, nu prea era nimic concret. Iar noi eram debusolaţi şi cu părinţi, majoritatea, influenţi şi oameni importanţi în oraş. Şi am format un soi de bandă. Eu (luat de ăştia mai mari că eram înalt şi slab ca un cocostârc), Pighi, Relu, Mortu', Mocanu, Ion, Chit, Emilia (îl chema Cătălin, dar l-am prins masturbându-se şi nu ştiam exact dacă filmul ăla erotic se numea Emmanuelle sau Emilia), Luci, Ionică, Bandac... Şi ne-am apucat de bătăi, furat tot felul de tâmpenii, până la maşini, luat fete de la stradă şi, în general, tot ce presupune o bandă de copii. Nu îţi imagina chestii de filme, în care furam maşini să le dezmembrăm şi să le vindem. Nuuuu! Pur şi simplu ne plimbam cu ele şi le abandonam. Şi râdeam mult. De orice! De viaţă, de bătaia pe care ne-o luasem sau o dădusem, de fata ăluia căruia i-am luat Audi-ul la plimbare, de momentul în care Ionică era să-şi ia omor de la peşte.... Totul era motiv de râs. Şi poate că asta m-a lăsat cu nevoia de a aparţine unui grup. Mai târziu, când eram deja actor în Ploieşti, m-am apucat de motociclism. Şi, printr-o conjunctură, i-am cunoscut pe băieţii de la Heavy Riders. Iar de atunci sunt cu ei. Aparţin clubului ăsta. Clubul pentru mine înseamnă enorm. E cealaltă familie. Că asta înseamnă un club. O frăţie în care indiferent de funcţie, ocupaţie, venit, toată lumea e egală. O familie! În care intri greu. Trebuie să dovedeşti că vrei, sa îţi demonstrezi loialitatea. Dar la final te alegi cu nişte fraţi. Cu siguranţă că, dacă vreodată se întâmplă ceva cu mine, fiu-meu o sa aibă câţiva zeci de unchi să îl ghideze. În care am încredere absolută!

I.V.: Un film bun!
B.F.: Sunt foarte multe filme care îmi plac. Iubesc filmele lui Scorsese. Mi se pare că nimeni de pe lumea asta nu ştie să facă o biografie cum face el.

I.V.: O carte bună!
B.F.: Douăsprezece scaune - o carte buna! Poate pentru că e cartea mea de vară. O iau permanent cu mine la mare.

I.V.: Muzică?
B.F.: Muzică - orice, atâta timp cât îmi provoacă emoţie.

I.V.: Un actor (român sau străin) care îţi place.
B.F.: Actori care îmi plac? Foarte mulţi!!! Unul? Woody Harrelson. Pentru că are un mecanism interior pe care eu nu îl desluşesc. Nu compune, nu joacă, nu luceşte. Are un fel incredibil de a schimba ceva în interiorul lui încât devine personajul. Fără niciun artificiu. E ireal omul ăsta. Alt actor. Denzel Washington. Orice scoate pe gură e interesant. Poate să îmi povestească despre cum curge apa la vale şi eu să am o epifanie. Să mă gândesc că "Da frate, uite că nu am ştiut niciodată de ce o ia apa la vale".

I.V.: Dă-mi exemplu de două roluri importante din cariera ta. Roluri în care ai simţit că ai făcut ceva MAJOR.
B.F.: Ok. Salonul nr 6 ar fi unul. La Târgovişte am lucrat cu un absolvent de Moscova, Dumitru Acriş, "Dima" :). M-a scos din ale mele, tipul ăla. Şi am intrat aşa într-un program din ăla ciudat, eu cu mine. Pe perioada repetiţiilor am stat singur, fără să ies, într-o cabină şi am dormit pe o saltea, ca într-un azil. Nu sunt câtuşi de puţin "method actor" şi nu mi-am făcut programul în sensul ăla. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Dar m-a dus în alte locuri rolul ăla. Într-o implicare pe care nu credeam iniţial că pot să o duc. De aia îl trec la capitolul importante. Iar al doilea e Tommy din Night Alive-ul lui Cristi Juncu. Care e o compoziţie totală. Povestea unui rocker bătrânicios care se îndrăgosteşte de una care i-a făcut cea mai bună labă din viaţa lui. Îl trec aici pentru că, Dumnezeule, prin ce am trecut interior în perioada repetiţiilor. M-am simţit ca la şcoală în anul 1. Atâta neîncredere ce am avut în mine.. Juncule, iartă-mă pentru toate căcaturile pe care le-am făcut şi pe care le-am spus la lucru :))). Nu ştiu nici acum ce a ieşit concret. Dar cum suntem acolo eu, Ada (Simionică), Ioan (Coman), Andrei (Radu) şi D-nul Paul Chiribuţă... nu doar ca personaje, ci ca oameni, colegi, interioare...!! Senzaţia aia că te apropie de un om ceva ce nu îţi poţi explica. Nu jucăm, suntem! Sar' mâna, Juncule!

I.V.: Două roluri pe care ţi-ai dori să le faci
B.F.: Nu am. Nu am avut niciodată dorinţe din astea. Iau ce mi se dă şi încerc să o fac cât mai bine.

I.V.: Un autor dramatic care nu îţi spune nimic
B.F.: Ibsen. Chiar nu îmi spune nimic. Nu mă atinge în nici un fel.

I.V.: Spui că eşti angajat în cel mai urât oraş din ţară, te-ai gândit vreodată să pleci de aici?
B.F.: Să plec de la Ploieşti? Niciodată! Pentru că, până acum, eu nu am întâlnit trupă ca aici. Şi nu am lucrat atât de relaxat ca aici.

Bogdan Farcaş
Data şi locul naşterii: 13.01.1980, Botoşani
A fost angajat la Naţionalul din Târgu Mureş între 2002 şi 2007. Din 2007 angajat la Toma Caragiu în Ploieşti. Colaborator la Comedie, Bulandra, Metropolis şi Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte.
Roluri: Năpasta, Furtuna, Billy Şchiopul, The Night Alive, Helter Skelter (r: Cristi Juncu), Preţul iubirii, Piatra din casă (r: Alexandru Dabija), Punctul orb (r: Radu Afrim), Salonul Nr 6 (r: Dima Acriş)... şi multe altele.
Apariţii în filme: destul de multe, dar nu în filme româneşti. The Necessary Death of Charlie Countryman, Backdraft, PU239 produse de Universal Studios. Destul de multe filme de acţiune cu Van Damme, Steven Seagal, Cuba Gooding Jr, Dolph Lundgren:)))))
Apariţii în filme româneşti: Portretul luptătorului la tinereţe, Domnişoara Christina, Kira Kiralina, Las Fierbinţi...
Bogdan Farcaş a fost selectat în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).