Benedictus Deus. Tratate şi predici

 

Meister Eckhart
Benedictus Deus. Tratate şi predici
Editura Herald, 2019
traducere din limba germană de Victoria Comnea, Stela Gheţie Tinney, Dan Dumbrăveanu


***
Intro

Înălţimea ideilor, puritatea şi eleganţa expresiei din scrierile şi predicile sale, precum şi atitudinea sa profund religioasă potenţată de un patos cu totul deosebit, i-au asigurat o binemeritată faimă în epocă, Eckhart fiind supranumit "Sfântul maestru care pretutindeni predică adevărul" sau "Maestrul căruia Dumnezeu nu-i ascunde nimic". Dată uitării o vreme, redescoperită la începutul sec. al XIX lea, doctrina eckhartiană şi-a pus amprenta asupra gândirii moderne (Hegel, Schopenhauer) şi continuă şi în prezent să exercite o atracţie înconjurată de mister.

Teolog, filosof şi mistic, depăşindu-şi cu mult contemporaneitatea în profunzimea viziunii teoretice şi metafizice, Johannes Eckhart von Hochheim (1260-1328), sau, aşa cum este îndeobşte cunoscut, Meister Eckhart, este probabil reprezentantul cel mai de seamă al marelui curent spiritual creştin numit "mistică renană" (care include şi alte nume importante precum: Hildegarde von Bingen, Henri Suso, Jean Tauler sau Jan van Ruysbroeck).

În prezenta lucrare au fost adunate atât tratatele sale importante: Învăţăturile spirituale, Cartea Consolării Divine (o capodoperă a spiritualităţii creştine şi - îndrăznim să spunem - universale), Despre omul nobil şi Despre detaşare, cât şi 43 dintre predicile sale.

Subtil, original, îndrăzneţ în afirmaţii (ceea ce i-a atras şi unele suspiciuni de erezie, sancţionate inclusiv de o bulă a papei Ioan al XXII-lea, In Agro Domini), Meister Eckhart ne poartă în intimitatea cea mai profundă a sufletului nostru, loc de întâlnire cu Dumnezeu, sursă a marilor inspiraţii şi sălaş al păcii. O face cu claritate, cu blândeţe şi cu autoritatea cuiva care vorbeşte dintr-o bogată experienţă contemplativă.
Parcurgând cu răbdare şi cu deschidere interioară aceste pagini cititorul se poate îmbogăţi cu o viziune de o vastitate ce depăşeşte limitele confesionale, fiind purtat în lumea de taină şi minunare a Adevărului.

*

"Omul trebuie să-L vadă pe Dumnezeu în toate lucrurile şi să se deprindă să-L aibă fără încetare prezent pe Dumnezeu în spiritul, în faptele şi în iubirea sa. Gândeşte-te care sunt năzuinţele tale în faţa lui Dumnezeu, fie că eşti la biserică, fie în odaia ta. Păstrează o stare de spirit cât mai potrivită; păstreaz-o chiar şi printre oameni, în tumultul şi mulţimea lor."

"Când omul iese din el însuşi prin supunere şi se abandonează, Dumnezeu este constrâns să pătrundă în el, căci, dacă acest om nu vrea nimic pentru sine, Dumnezeu trebuie să vrea pentru acest om în acelaşi fel ca şi pentru sine însuşi. Atunci când mă lepăd de voinţa mea pentru a mă încredinţa superiorului meu şi când nu mai doresc nimic pentru mine însumi, Dumnezeu trebuie să vrea pentru mine, căci, dacă El mă nesocoteşte, se nesocoteşte pe Sine însuşi".

"Voinţa este desăvârşită şi dreaptă atunci când este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău şi modelată după voinţa lui Dumnezeu. Dacă este astfel, atunci ea este dreaptă şi adevărată, iar cu voinţa aceasta poţi să dobândeşti totul, iubirea sau orice vei vrea."

"Un om bun nu doreşte să fie lăudat, ci doreşte numai să fie vrednic de laudă."

"Omul trebuie să se roage atât de înfocat, încât să dorească nespus ca toate membrele, toate puterile sale, ochii, urechile, gura, inima şi toate simţurile sale să-şi dea osteneala în rugăciune şi nu trebuie să înceteze rugăciunea mai înainte de a simţi cum se uneşte cu Cel care este prezent şi la care se roagă: Dumnezeu."

"Adevărata şi desăvârşita iubire poate fi recunoscută după marea nădejde şi credinţă pe care cineva le are în Dumnezeu, căci nimic nu face mai mult dovada iubirii desăvârşite decât credinţa."

(Meister Eckhart)

****

Miercuri, 5 februarie 2020, ora 18:30, Editura Herald ne invită la Librăria Cărtureşti Verona, într-o incursiune spirituală în practica tradiţiei creştine apusene, la evenimentul Marea tradiţie contemplativă a Apusului. Vor fi prezenţi pentru a împărtăşi mai multe despre linişte, rugăciune şi contemplaţia creştină, Pr. Lucian Dîncă (Conf. Univ. Dr. la Facultatea de Teologie Catolică), Pr. Marco Secchi, (reprezentantul Ordinului Carmelitanilor Desculţi din România), Andrei Găitănaru (psihoterapeut, filosof, publicist), Mihai Liţă (redactor de carte, curatorul colecţiei Spiritualitate Creştină al editurii Herald). Intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.

****
Fragment

Despre omul nobil (Vom Edlen Menschen)

[Notă introductivă. "Nobleţea" pe care Dumnezeu o plasează în "partea cea mai tainică" a sufletului este una dintre temele favorite ale lui Eckhart. El o numeşte "scânteia sufletului", care constă în intelect. "Dacă sufletul ar fi în întregime de natura acesteia, el ar fi în întregime necreat şi de necreat".

Dacă celelalte scrieri ale maestrului renan au comportat îndelungi şi anevoioase cercetări de stabilire a autenticităţii, micul tratat intitulat Despre omul nobil a avut avantajul că a fost citat de Eckhart însuşi în Benedictus Deus ("Cartea consolării divine"). Şi, dacă problema autenticităţii a fost astfel soluţionată, nu acelaşi lucru se poate spune despre data redactării sale. În prefaţa cărţii am menţionat deja că una dintre problemele cele mai dificile pe care le-a ridicat opera eckhartiană a fost aceea a cronologiei. Cercetările au urmat îndeobşte modalitatea în care s-a dezvoltat doctrina mistică şi s-au cristalizat principalele concepte cu care operează autorul.

În tratatul de faţă, printr-o largă şi subtilă argumentaţie ce urmează logica augustiniană, Eckhart se opreşte asupra naturii omului interior în care vede reflectarea chipului lui Dumnezeu şi spre care tinde întregul efort ascetic şi mistic. Punctul de plecare îl constituie un verset din Evanghelia după Luca: "Un om nobil plecă într-o ţară îndepărtată ca să dobândească o împărăţie şi apoi să se întoarcă". Alegoria folosită este un prilej care, interpretat mistic, reuşeşte să ne arate, spune autorul, "în ce măsură omul este creat nobil în firea sa, în ce măsură este divin ceea ce dobândeşte prin har şi, de asemenea, cum trebuie să ajungă la asta".

Fiecare suflet poartă în sine sămânţa lui Dumnezeu, iar, dacă aceasta are parte de un cultivator destoinic, atunci se va dezvolta şi rodul ei va fi asemenea naturii lui Dumnezeu. Pentru a obţine rodul acesta atât de râvnit, omul trebuie să întreprindă o călătorie iniţiatică, străbătând, spune Eckhart, mai multe etape. Mai întâi, el trăieşte luându-i ca model pe oamenii buni şi sfinţi; apoi el ascultă îndemnurile divine şi, uitând de cele lumeşti, se întoarce cu faţa către Dumnezeu. În cea de-a treia etapă, omul refuză să facă vreun rău sau vreo nedreptate şi se lasă condus de Dumnezeu pentru a cunoaşte blândeţea şi fericirea; în al patrulea grad el creşte în credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, încât rabdă bucuros orice suferinţă; în al cincilea grad el trăieşte închis în sine, nutrindu-se din suprema înţelepciune. În sfârşit, în al şaselea grad omul se detaşează de imagini şi este transformat, mai presus de sine însuşi prin veşnicia lui Dumnezeu, uitând cu totul de viaţa trecătoare, fiind preschimbat într-o imagine divină şi devenind fiu al lui Dumnezeu.

Ajuns la acest stadiu, omul află pacea şi o fericire de nedescris, iar finalitatea unei vieţi trăite astfel nu poate fi decât viaţa veşnică.

Pentru a-şi susţine argumentaţia, maestrul renan se foloseşte de o serie de afirmaţii aparţinând unor sfinţi părinţi ai Bisericii, precum Origen şi Augustin, căutând totodată să deceleze din interpretarea - bazată pe exemple biblice - a cuvântului "om" tendinţa ascensională a naturii sale.

Cercetarea altor faţete ale aceleiaşi problematici îi permit să-şi definească poziţia faţă de cei care considerau că miezul adevăratei beatitudini se află în cunoaşterea prin care sufletul cunoaşte că Îl cunoaşte pe Dumnezeu. În viziunea sa, beatitudinea nu se află totuşi acolo, "căci primul element al beatitudinii este că sufletul Îl contemplă pe Dumnezeu fără văl. De acolo îşi primeşte el întreaga fiinţă şi viaţă şi de acolo scoate tot ceea ce el este în nemărginirea lui Dumnezeu neştiind nimic despre cunoaştere, iubire sau orice altceva. El se odihneşte total şi exclusiv în fiinţa lui Dumnezeu şi acolo cunoaşte doar Fiinţa şi pe Dumnezeu. Dar, atunci când ştie şi recunoaşte că Îl contemplă, Îl cunoaşte şi-L iubeşte pe Dumnezeu, aceasta înseamnă o ieşire din această stare şi o întoarcere la starea dintâi potrivit ordinii fireşti... Tot astfel spun că omul nobil îşi trage întreaga sa fiinţă, viaţă şi beatitudine numai din Dumnezeu, alături de Dumnezeu şi în Dumnezeu, şi nicidecum din cunoaşterea, contemplarea şi iubirea de Dumnezeu sau ceva asemănător. Iată de ce Domnul nostru spune pe drept cuvânt că viaţa veşnică înseamnă a-l cunoaşte pe Dumnezeu ca pe unicul şi adevăratul Dumnezeu şi nicidecum a cunoaşte pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu".

Rezolvarea acestui diferend îl împinge pe Meister Eckhart spre un alt aspect pe care îl considerăm important de semnalat: problema cunoaşterii de sine. O cunoaştere autentică a naturii umane nu poate fi rezolvată fără înţelegerea unităţii de esenţă dintre Dumnezeu şi fiinţa umană. "Cum este, oare, cu putinţă ca omul să afirme că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, când el nu se cunoaşte nici măcar pe sine însuşi? Căci, neîndoielnic, omul nu se cunoaşte nici pe sine şi nimic altceva, ci, într-adevăr, numai pe Dumnezeu atunci când ajunge şi este fericit în adâncul beatitudinii. Dar, când sufletul recunoaşte că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, el dobândeşte în acelaşi timp atât cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi a lui însuşi".

Bogăţia de semnificaţii pe care Eckhart o dă noţiunii de "om nobil" evidenţiază nu numai erudiţia lui teologică şi filosofică, ci şi cunoaşterea provenită dintr-o profundă experienţă mistică.]

*
Domnul nostru spune în Evanghelie: "Un om nobil plecă într-o ţară îndepărtată ca să dobândească o împărăţie şi apoi să se întoarcă". Prin aceste cuvinte, Domnul nostru ne arată în ce măsură omul este creat nobil în firea sa, în ce măsură este divin ceea ce dobândeşte prin har şi, de asemenea, cum trebuie să ajungă la asta. Vorbele acestea se legă de multe dintre cele scrise în Sfânta Scriptură.

Trebuie mai întâi să se ştie - şi lucrul acesta este cât se poate de limpede - că omul are două naturi în el: trupul şi spiritul. Iată pentru ce unul dintre texte spune că: Cel ce se cunoaşte pe sine însuşi cunoaşte toate creaturile, căci toate creaturile sunt sau trup, sau spirit. În Sfânta Scriptură se arată că în noi există un om exterior şi unul interior. Omul exterior reprezintă tot ceea ce este inerent sufletului, învelit în carne şi amestecat cu ea, formând o lucrare comună trupească în şi cu fiecare membru, ca ochi, ureche, limbă, mână şi aşa mai departe. Şi Scriptura numeşte toate acestea omul vechi, omul pământean, omul exterior, omul vrăjmaş, omul sclav.

Celălalt om din noi este omul interior. Scriptura îl numeşte omul nou, omul ceresc, omul tânăr, prietenul şi omul nobil. Şi la acesta se gândeşte Domnul nostru atunci când spune că "un om nobil plecă într-o ţară îndepărtată ca să dobândească o împărăţie şi apoi să se întoarcă".

Pe de altă parte, e bine să se ştie că Sfântul Ieronymus şi aproape toţi maeştrii spun că, încă de la începutul existenţei sale pe pământ, fiecare om are un spirit bun, un înger, şi un spirit rău, un demon. Îngerul îl îndeamnă neîncetat către ceea ce este bun şi divin, către virtute, către ceea ce este ceresc şi veşnic. Spiritul rău îl îndeamnă neîncetat către ceea ce este vremelnic şi contrar virtuţii, către ceea ce este diavolesc. Acest spirit rău îl ademeneşte necontenit pe omul exterior şi, prin aceasta, întinde fără încetare şi pe ascuns capcane omului interior, precum şarpele care-o ademenea pe Eva şi, prin ea, pe Adam. Omul interior este Adam. Elementul bărbătesc din suflet este arborele bun, care poartă întotdeauna fructele bune, despre care vorbeşte de asemenea Domnul nostru. El este precum ogorul în care Dumnezeu şi-a întipărit chipul şi asemănarea sa şi în care a semănat sămânţa bună, originea întregii înţelepciuni, a tuturor artelor, a tuturor virtuţilor şi a întregii bunătăţi: sămânţa naturii divine. Sămânţa naturii divine este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu.

Omul exterior este omul vrăjmaş, răul, care seamănă, azvârle neghina. Sfântul Pavel spune despre el: "Găsesc în mine ceea ce mă împiedică, ceea ce se împotriveşte la ceea ce Dumnezeu îmi porunceşte, la ceea ce Dumnezeu mă sfătuieşte, la ceea ce Dumnezeu a spus şi mai spune încă în înalt, în străfundul sufletului meu". În altă parte, el adaugă oftând: "Vai! Nefericit ce sunt! Cine mă va izbăvi de această carne şi de acest trup muritor?" În altă parte, el mai spune că spiritul omului şi carnea sa sunt permanent potrivnice. Carnea încurajează viciul şi răutatea; spiritul încurajează iubirea de Dumnezeu, bucuria, pacea şi întreaga virtute. Cel care urmează spiritul, care trăieşte potrivit spiritului şi poveţelor sale este hărăzit vieţii veşnice.

Omul interior este acela despre care Domnul nostru vorbeşte ca despre "un om nobil plecat într-o ţară îndepărtată ca să dobândească o împărăţie". Este copacul bun, copacul despre care Domnul nostru spune că are întotdeauna fructe bune şi niciodată rele, căci El vrea Bunătatea, năzuieşte la Bunătate, la acea Bunătate ce pluteşte în sine însăşi, neatinsă de nimic. Omul exterior este copacul rău, ce nicicând nu poate să dea roade bune.

Despre nobleţea omului interior şi despre nevrednicia omului exterior, a cărnii, maeştrii păgâni Cicero şi Seneca spun că niciun suflet adevărat nu este lipsit de Dumnezeu; sămânţa lui Dumnezeu se află în noi. Dacă are parte de un semănător harnic, priceput şi înţelept, ea creşte şi se înalţă spre Dumnezeu, iar rodul va fi asemănător naturii lui Dumnezeu. Sămânţa părului creşte pentru a deveni păr, sămânţa nucului, pentru a deveni nuc, sămânţa lui Dumnezeu, pentru a deveni Dumnezeu. Dar, dacă sămânţa lui Dumnezeu are parte de un semănător netrebnic şi rău, iar neghina o năpădeşte, o acoperă cu totul şi o înăbuşă, sămânţa bună nu mai poate să iasă la lumină şi nici să crească. Un mare maestru, Origen, spune: Pentru că însuşi Dumnezeu a semănat-o, a îngropat-o în pământ şi a făcut-o să rodească, chiar dacă va fi acoperită din nou şi ascunsă, ea nu va putea fi niciodată nimicită sau stârpită; ea este vie, ea străluceşte, luminează, arde şi năzuieşte neîncetat la Dumnezeu.

Primul grad al omului interior, al omului nou, spune sfântul Augustin, este acela în care omul trăieşte pe măsura celor buni şi sfinţiţi, dar care încă mai merge de-a buşilea şi se hrăneşte cu lapte.

Cel de-al doilea grad este acela în care omul nu mai priveşte spre cei îmbunătăţiţi şi vrednici de urmat, ci mai degrabă spre învăţăturile şi poveţele lui Dumnezeu şi ale înţelepciunii divine, întorcând spatele omenirii şi stând cu faţa către Dumnezeu, alunecând de pe genunchii mamei sale şi surâzând Tatălui ceresc.

Cel de-al treilea grad este acela în care omul se îndepărtează din ce în ce mai mult de mama sa, dă la o parte grijile lumeşti, se leapădă într-atât de frică, încât, chiar silit să facă un rău sau vreo nedreptate, nu vrea să le facă, întrucât el este unit cu Dumnezeu prin iubire şi bună sârguinţă, încât Dumnezeu îl îndrumă şi-l face să cunoască bucuria, blândeţea şi fericirea până într-atât încât nu mai poate îndura ceea ce este neasemănător şi străin lui Dumnezeu.

Cel de-al patrulea grad este acela în care omul crede şi se înrădăcinează tot mai mult în iubire şi în Dumnezeu, încât este gata să primească tot ceea ce înseamnă necaz, ispită, vitregie şi să îndure suferinţa de bunăvoie, primind-o cu bucurie.

Cel de-al cincilea grad este acela în care el trăieşte închis în sine însuşi, odihnindu-se liniştit în bogăţia şi preaplinul unei înţelepciuni desăvârşite şi de nedescris.

Cel de-al şaselea grad este acela în care omul se detaşează de imagini şi este transformat mai presus de sine însuşi prin veşnicia lui Dumnezeu, uitând cu totul de viaţa trecătoare şi vremelnică, fiind preschimbat într-o imagine divină şi devenind fiu al lui Dumnezeu. Nu există grad mai înalt decât acesta, căci aici se află pacea şi fericirea veşnice, iar sfârşitul omului interior, al omului nou, este viaţa veşnică.

Pentru acest om interior, pentru acest om nobil, în care sămânţa lui Dumnezeu este întipărită şi semănată - cum apare această sămânţă, această imagine a naturii şi esenţei divine, Fiul lui Dumnezeu, cum este percepută şi cum rămâne câteodată ascunsă -, marele maestru Origen a găsit următoarea comparaţie: în străfundul sufletului, imaginea lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, este ca un izvor de viaţă. Chiar dacă peste el se aruncă pământ - este vorba despre dorinţe lumeşti - şi zace acoperit, în aşa fel încât nu se mai zăreşte nimic, el rămâne totuşi viu şi, dacă se îndepărtează ţărâna, el iese din nou la iveală şi poate fi sorbit. Acelaşi maestru mai spune că aceasta este o aluzie la prima carte a lui Moise, în care stă scris că Avraam a săpat puţuri cu apă vie pe ogorul său, pe care răufăcătorii le-au umplut cu pământ, dar că, mai apoi, după ce pământul a fost înlăturat, apa iarăşi a apărut în puţuri.

Se mai poate face şi o altă comparaţie. Soarele străluceşte neîncetat şi, cu toate acestea, atunci când un nor sau o negură se strecoară între noi şi el, nu-i mai zărim lumina. Tot aşa, când ochiul este slăbit, bolnav sau acoperit, el nu mai percepe lumina. În afară de aceasta, am folosit uneori şi o altă comparaţie. Atunci când un meşter ciopleşte un chip din lemn sau din piatră, el nu vâră chipul în lemn, ci înlătură aşchiile ce acoperă şi ascund chipul; el nu adaugă nimic lemnului sau pietrei, ci, dimpotrivă, scobeşte şi înlătură tot ceea ce-l acoperă, îndepărtează prisosul; atunci străluceşte ceea ce stă ascuns dedesubt. Tot aşa stă şi comoara îngropată în ţarină, cum spune Domnul nostru în Evanghelie.

Sfântul Augustin spune: "Dacă sufletul se înalţă numai către Dumnezeu, apare şi străluceşte imaginea lui Dumnezeu, dar, dacă sufletul se întoarce spre cele din afară, chiar prin practicarea virtuţii, imaginea este în întregime acoperită". Este ceea ce ne învaţă sfântul Pavel, atunci când spune că femeile umblă cu capul acoperit, iar bărbaţii cu capul descoperit. Aceasta pentru că toţi cei care, în suflet, privesc în jos primesc prin aceasta un văl care-l acoperă, dar cei care, în sufletele lor, se înalţă spre Dumnezeu primesc imaginea pură a lui Dumnezeu, naşterea lui Dumnezeu fără văl, limpede într-un suflet limpezit. Despre omul nobil, ca imagine a lui Dumnezeu, fiu de Dumnezeu, sămânţă a naturii divine, care niciodată nu este distrusă în noi, cu toate că poate să fie acoperită, regele David spune în psaltire: "Oricât de multe încercări, suferinţe şi nenorociri l-ar asalta pe om, el rămâne totuşi în chipul lui Dumnezeu, iar chipul lui Dumnezeu rămâne în el". Lumina adevărată străluceşte în întuneric, cu toate că nu poate să fie văzută.

"Nu vă uitaţi că sunt neagră", se spune în Cântarea Cântărilor, "sunt frumoasă şi bine făcută, însă m-a ars soarele". Soarele fiind lumina acestei lumi, înseamnă că ceea ce este mai măreţ şi mai bun între lucrurile făcute şi create ascunde şi strică astfel chipul lui Dumnezeu în noi. "Îndepărtaţi negreala argintului", spune Solomon, "şi atunci va străluci vasul cel mai curat": chipul, Fiul lui Dumnezeu din suflet. Tot asta spune şi Domnul nostru atunci când vorbeşte despre "omul nobil care pleacă", întrucât omul trebuie să părăsească toate imaginile, să se îndepărteze, să devină străin, neasemănător cu nimeni şi nimic, dacă vrea şi trebuie, într-adevăr, să-L primească pe Fiul şi să devină fiu, la sânul şi în inima Tatălui.

Orice formă de mijlocire este străină de Dumnezeu. "Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă", spune Dumnezeu. Nu există deosebire nici în natura lui Dumnezeu, nici în Persoane potrivit unităţii naturii lor. Natura divină este Unul şi fiecare Persoană este Unul şi acelaşi Unul, care este natura lor. Deosebirea dintre fiinţă şi esenţă este înţeleasă ca Unul şi este Unul. Doar acolo unde Unul nu mai este în sine însuşi, el primeşte, posedă şi produce o deosebire. Iată de ce Dumnezeu se află în Unul, iar cel ce vrea să-L găsească pe Dumnezeu trebuie să devină unu. "Un om plecat", spune Domnul nostru.

În deosebire nu se află nici Unul, nici fiinţa, nici Dumnezeu, nici odihna, nici beatitudinea, nici împlinirea. Fii, deci, unu, ca să-L poţi găsi pe Dumnezeu. Şi, într-adevăr, dacă tu ai fi unu, ai rămâne tot astfel în diversitate, iar diversitatea ar deveni unu pentru tine şi n-ar mai putea să te împiedice cu nimic. Unul rămâne unu şi într-un milion de pietre, şi în patru pietre, ambele nefiind altceva decât simple numere.

Un maestru păgân spune că unu se naşte din Dumnezeu cel preaînalt. Natura sa este de a fi una cu Unul. Cine îl caută dincolo de Dumnezeu se înşală. Şi, în al patrulea rând, spune acelaşi maestru, Unul manifestă un real ataşament pentru tinerele fete sau fecioare, după cum spune şi sfântul Pavel: "Fecioare nevinovate, v-am încredinţat şi logodit cu Unul". Şi astfel trebuie să fie omul, cum o spune şi Domnul nostru: "Un om plecat".

Cuvântul "om", potrivit înţelesului său din limba latină, înseamnă cel care se pleacă în faţa lui Dumnezeu şi i se supune cu tot ce este el şi cu tot ce are el, care priveşte numai în sus către Dumnezeu, şi nu către ceea ce îi aparţine, către ceea ce se află în spatele lui, sub el sau alături de el. Aceasta este deplina şi adevărata umilinţă: omul îşi trage numele de la pământ. Eu n-am să adaug nimic mai mult. Atunci când spunem "om", acest cuvânt înseamnă şi ceva mai înalt, deasupra naturii, deasupra timpului, deasupra a tot ceea ce este întors către timp sau are plăcerea timpului şi spun acelaşi lucru şi despre spaţiu şi corporalitate. Pe de altă parte, acest "om" nu are ceva comun cu nimic altceva, adică nu are nici formă, nici asemănare cu ceva şi nu ştie nimic despre neant, în aşa fel încât nu găseşte, nu percepe neantul nicăieri în el; neantul îi este atât de îndepărtat, încât în sine regăseşte doar viaţă pură, fiinţă, adevăr şi bunătate. Cine este astfel alcătuit, acela este cu adevărat un om nobil.

Mai putem explica şi în alt fel ceea ce Domnul nostru numeşte "un om nobil". Într-adevăr, trebuie să se ştie că aceia care-l cunosc pe Dumnezeu fără văl cunosc şi creaturile dimpreună cu el, căci cunoaşterea este o lumină a sufletului şi, în mod firesc, toţi oamenii năzuiesc la cunoaştere, deoarece chiar şi cunoaşterea lucrurilor rele este bună. Or, maeştrii spun: Atunci când se cunosc creaturile în ele însele, aceasta este o cunoaştere "vesperală", căci atunci se văd creaturile prin imagini cu multiple deosebiri, dar, atunci când creaturile se cunosc în Dumnezeu, această cunoaştere este o cunoaştere "matinală" şi creaturile sunt contemplate - fără nicio deosebire, dincolo de orice imagine şi eliberate de orice asemănare - în Unul, care este însuşi Dumnezeu. Acesta este deopotrivă "omul nobil" despre care Domnul nostru spune: "Un om nobil" a plecat: nobil, pentru că el este unu şi-i recunoaşte pe Dumnezeu şi creatura în Unul.

Vreau acum să trec la un alt înţeles al "omului nobil" şi spun aşa: când omul, sufletul, spiritul Îl contemplă pe Dumnezeu, el se ştie şi se recunoaşte ca fiind cunoscătorul, adică recunoaşte că el Îl contemplă şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Or, unora li s-a părut, şi s-ar putea să fie şi adevărat, că floarea şi miezul beatitudinii se află în cunoaşterea prin care spiritul cunoaşte că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, căci, dacă eu aş avea parte de toate desfătările, dar fără să ştiu nimic despre ele, ce însemnătate ar mai avea şi ce desfătări ar mai fi acestea pentru mine?

Totuşi, eu spun fără şovăială că nu este aşa. Dacă este adevărat că, fără aceasta, sufletul n-ar mai fi fericit, beatitudinea nu se află totuşi acolo, căci primul element al beatitudinii este că sufletul Îl contemplă pe Dumnezeu fără văl. De acolo îşi primeşte el întreaga fiinţă şi viaţă şi de acolo scoate tot ceea ce el este în nemărginirea lui Dumnezeu, neştiind nimic despre cunoaştere, iubire sau orice altceva. El se odihneşte cu totul doar în fiinţa lui Dumnezeu, şi acolo cunoaşte doar Fiinţa şi pe Dumnezeu. Dar, atunci când ştie şi recunoaşte că Îl contemplă, cunoaşte şi-L iubeşte pe Dumnezeu, aceasta înseamnă ieşirea din această stare şi reîntoarcerea la starea dintâi, potrivit ordinii fireşti. Căci nimeni nu se cunoaşte ca alb, decât numai cel ce este într-adevăr alb. Iată de ce acela care se cunoaşte ca alb se sprijină pe albeaţă şi îşi trage cunoaşterea nu în mod direct şi fără cunoaşterea culorii, ci din culoare şi din ştiinţa că o are, din ceea ce este alb, şi-şi trage cunoaşterea nu doar din culoarea în sine, ci mai degrabă el îşi trage cunoaşterea şi ştiinţa din ceea ce este colorat sau din ceea ce este alb şi el se recunoaşte ca alb. Albul este ceva cu mult mai neînsemnat şi exterior decât albeaţa. Zidul şi temelia pe care este construit zidul sunt lucruri complet diferite.

Maeştrii spun că puterea harului prin care ochiul vede se deosebeşte de puterea prin care el recunoaşte că vede. Faptul de a vedea ochiul îl extrage doar din culoare, şi nu din ceea ce este colorat. Este lipsit de însemnătate că un obiect din piatră sau din lemn este colorat sau că e un om sau un înger, esenţialul stă doar în aceea că are o culoare.

Tot astfel spun că omul nobil îşi trage întreaga sa fiinţă, viaţă şi beatitudine numai din Dumnezeu, alături de Dumnezeu şi în Dumnezeu, şi nicidecum din cunoaşterea, contemplarea şi iubirea de Dumnezeu sau ceva asemănător. Iată de ce Domnul nostru spune pe drept cuvânt că viaţa veşnică înseamnă a-l cunoaşte pe Dumnezeu ca pe unicul şi adevăratul Dumnezeu, şi nicidecum a cunoaşte pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Cum este, oare, cu putinţă ca omul să cunoască că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, când el nu se cunoaşte nici măcar pe sine însuşi? Căci, neîndoielnic, omul nu se cunoaşte nici pe sine şi nimic altceva, ci, într-adevăr, numai pe Dumnezeu, atunci când ajunge şi este fericit în adâncul beatitudinii.

Dar, când sufletul recunoaşte că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, el dobândeşte în acelaşi timp atât cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi a lui însuşi.

Or, există o putere, aşa cum am arătat, datorită căreia omul vede, şi o alta, datorită căreia el ştie şi recunoaşte că vede. Este adevărat că, în noi, aici, pe pământ, această putere prin care ştim şi recunoaştem că vedem este mai nobilă şi mai înaltă decât puterea datorită căreia noi vedem, căci natura îşi începe lucrarea cu ceea ce este inferior, în timp ce Dumnezeu, în lucrările sale, începe ceea ce este desăvârşit. Natura îl face pe om pornind de la copil, iar găina pornind de la ou, dar Dumnezeu îl face pe om înaintea copilului şi găina, înaintea oului. Natura face mai întâi lemnul să se încingă şi abia după aceea alcătuieşte fiinţa focului, însă Dumnezeu dăruieşte tuturor creaturilor mai întâi fiinţa şi apoi, în timp şi deopotrivă în afara timpului, în chip separat, tot ceea ce aparţine fiinţei. Tot astfel, Dumnezeu dăruieşte Duhul Sfânt înaintea darurilor Sfântului Duh.

Eu spun, aşadar, că nu există beatitudine fără ca omul să fie conştient şi să ştie bine că Îl contemplă şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu, însă Dumnezeu nu vrea ca în asta să stea beatitudinea mea. Dacă lucrul acesta îi este de ajuns cuiva, să-i fie de bine, mi se frânge inima pentru el. Căldura focului şi esenţa focului sunt diferite şi străine una faţă de cealaltă în natură, cu toate că sunt atât de apropiate în spaţiu şi în timp. Vederea care îi aparţine lui Dumnezeu şi vederea noastră sunt cu totul diferite şi depărtate una de cealaltă.

Iată de ce Domnul nostru are întru totul dreptate zicând că "un om nobil plecă într-o ţară îndepărtată ca să dobândească o împărăţie şi apoi să se întoarcă". Întrucât omul trebuie să fie unu în el însuşi şi să caute acest unu în sine şi în Unul şi să-l primească în Unul, adică numai contemplându-l pe Dumnezeu, apoi "să se întoarcă", adică ştiind şi recunoscând faptul că are o ştiinţă şi o cunoaştere ale lui Dumnezeu.

Profetul Iezechiel a înfăţişat cu multă vreme în urmă ceea ce am arătat eu aici, când a spus că un vultur puternic, cu aripile mari, larg deschise şi acoperite cu tot felul de pene, se îndreaptă către muntele sfânt, scoate miezul celui mai înalt copac, smulge frunzele din coroana sa şi le ia cu sine jos. Ceea ce Domnul nostru numeşte "om nobil" profetul numeşte "vultur mare". Prin urmare, ce este mai de preţ decât ceea ce se naşte din ceea ce creatura are mai măreţ şi mai bun, pe de o parte, şi din adâncul cel mai tainic al naturii divine şi din singurătatea sa, pe de altă parte? "Vreau să călăuzesc sufletul ales în singurătate şi voi vorbi inimii sale", spune Domnul prin gura profetului Osea. Unu dimpreună cu Unul, unu aparţinând lui Unul, unu în Unul şi, în Unul, unu în vecii vecilor. Amin!

Despre detaşare (Von Abegescheidenheit)

[Notă introductivă. Într-una dintre predicile sale, Eckhart remarcă faptul că el predică doar câteva teme. Detaşarea este subiectul său favorit, şi de aceea îi va dedica un tratat separat. El o descrie ca fiind cea mai înaltă virtute, mai înaltă chiar şi decât iubirea. Persoana umană trebuie să se golească de ea însăşi şi să se lepede de condiţia ei de creatură ca fiind aceasta sau aceea. Numai prin această virtute a detaşării este cu putinţă ca fiinţa umană să se unească astfel cu Dumnezeu.

Trebuie spus din capul locului că, dacă celelalte tratate scrise de Eckhart au întrunit, din punctul de vedere al autenticităţii, unanimitatea specialiştilor, Despre detaşare a dat naştere la aprinse controverse. Deşi lucrarea figurează în culegerea lui Franz Pfeiffer, cercetătorii moderni - îndeosebi cei care au făcut parte din grupul german care a lucrat la sistematizarea operei eckhartiene - au opinii diferite. Argumentele şi cercetările întreprinse de-a lungul anilor nu au clarificat pe deplin problema.

În ciuda anumitor contradicţii cuprinse în tratat, a lipsei anumitor teme care apar în celelalte scrieri ale maestrului renan, şi mai ales a unei terminologii specific eckhartiene, lucrarea a primit totuşi în ediţia modernă girul autenticităţii. Cercetările au evidenţiat prezenţa anumitor interpolări, fără a putea preciza însă dacă acestea aparţin altor autori sau lui Eckhart însuşi, operate în decursul timpului şi făcând astfel imposibilă stabilirea datei redactării sale.

Tratatul pare totuşi să fie anterior celorlalte, mai ales dacă avem în vedere temele majore ale misticii eckhartiene. El pune în discuţie raportul detaşării cu celelalte însuşiri ale sufletului; această facultate de ordin divin face posibilă naşterea lui Hristos în sufletul omenesc şi de aceea este socotită superioară celorlalte facultăţi:

"Eu laud detaşarea mai mult decât întreaga iubire. Mai întâi din acest motiv: ceea ce iubirea are mai bun este că mă sileşte să-l iubesc pe Dumnezeu, în timp ce detaşarea Îl sileşte pe Dumnezeu să mă iubească pe mine... Smerenia poate exista fără detaşare, în timp ce detaşarea desăvârşită nu poate exista fără o smerenie desăvârşită, întrucât smerenia desăvârşită năzuieşte la nimicirea de sine. Or, detaşarea este atât de aproape de neant, încât nu mai poate exista nimic între o detaşare perfectă şi neant. Iată de ce nu se poate dobândi detaşarea fără o smerenie desăvârşită... Eu laud detaşarea mai mult decât întreaga milă, căci mila stă în aceea că omul iese din el însuşi ca să meargă spre necazul aproapelui său, inima fiindu-i tulburată. Detaşarea este cruţată, rămâne în ea însăşi şi nu se lasă tulburată de nimic. Căci, atâta vreme cât ceva poate să-l tulbure pe om, el nu mai este aşa cum trebuie să fie... Detaşarea îl face pe om să semene în cel mai înalt grad lui Dumnezeu a cărui natură este tocmai detaşarea veşnică, netulburată de nimic. Scopul acestei detaşări este neantul absolut".

Calea ea mai rapidă de a atinge suprema detaşare este, în viziunea lui Eckhart, suferinţa întru Hristos, căci, spune maestrul renan, "nimeni nu gustă mai mult bunătatea veşnică decât aceia care se află împreună cu Hristos în cea mai mare amărăciune".

Mai mult ca în oricare altă scriere, arăta Rudolf Otto, mistica echkartiană se apropie în acest tratat de metafizicile orientale.]

*
Am citit nenumărate scrieri aparţinând maeştrilor păgâni, profeţilor din Vechiul şi Noul Testament şi, cu toată seriozitatea şi stăruinţa mea, am încercat să aflu care este cea mai de seamă şi mai bună virtute prin care omul se poate uni mai bine şi mai strâns cu Dumnezeu şi să devină prin har ceea ce Dumnezeu este prin natura sa şi pentru ca omul să fie cât mai asemănător chipului său pe vremea când era în Dumnezeu, când nu existau deosebiri între el şi Dumnezeu, mai înainte ca Dumnezeu să creeze tot ce există.

Şi, cu cât le pătrund mai mult, atât cât mă ajută mintea şi poate fi ea în stare să recunoască, nu găsesc nimic altceva decât că: pura detaşare este deasupra tuturor lucrurilor, întrucât toate virtuţile au câte ceva din creatură, pe când detaşarea este liberă faţă de orice creatură. Iată pentru ce Domnul nostru îi spune Martei: Unum est necessarium, adică: Marta, cel care doreşte să fie în pace şi curat trebuie să posede un lucru: detaşarea.

Maeştrii laudă mult iubirea, aşa cum face şi sfântul Pavel când spune: "Orice lucrare săvârşesc, dacă nu am iubire, nu sunt nimic".

În ce mă priveşte, eu laud detaşarea mai mult decât întreaga iubire. Mai întâi din acest motiv: ceea ce iubirea are mai bun este că mă sileşte să-l iubesc pe Dumnezeu, în timp ce detaşarea Îl sileşte pe Dumnezeu să mă iubească pe mine. Or, este cu mult mai de preţ să-l silesc pe Dumnezeu să vină la mine decât să mă silesc să merg eu la Dumnezeu, căci Dumnezeu poate să vină în mine într-un fel mult mai potrivit şi să se unească cu mine mai bine decât pot eu să mă unesc cu Dumnezeu.

Faptul că detaşarea Îl sileşte pe Dumnezeu să vină la mine îl pot dovedi astfel: oricărui lucru îi place să fie la locul lui. Or, locul propriu şi firesc al lui Dumnezeu este unitatea şi puritatea şi tocmai asta produce detaşarea. Deci, în mod necesar, Dumnezeu trebuie să se dăruiască unei inimi detaşate.

În al doilea rând, eu laud detaşarea mai mult decât iubirea, pentru că iubirea mă sileşte să sufăr orice pentru Dumnezeu, în timp ce detaşarea mă face să nu-i fiu accesibil decât lui Dumnezeu. Or, este cu mult mai de preţ să-i fii accesibil doar lui Dumnezeu decât să suferi orice pentru Dumnezeu, pentru că, în suferinţă, omul este legat de creatură, în timp ce detaşarea este liberă de aceasta.

Că detaşarea nu-i este accesibilă decât lui Dumnezeu o pot dovedi astfel: ceea ce trebuie primit trebuie să fie primit în ceva. Or, detaşarea fiind atât de aproape de neant, nimic nu poate fi atât de subtil pentru a-şi găsi locul în ea în afară de Dumnezeu. Doar el este într-atât de simplu şi de subtil încât poate prea bine să-şi afle locul în inima detaşată. Iată de ce detaşarea nu-i este accesibilă decât lui Dumnezeu.

Maeştrii laudă cu mult mai mult smerenia decât celelalte virtuţi. Dar eu laud detaşarea mai mult decât smerenia şi iată de ce: smerenia poate să existe fără detaşare, în timp ce detaşarea desăvârşită nu poate să existe fără o smerenie desăvârşită, căci smerenia desăvârşită tinde la nimicirea de sine. Or, detaşarea este atât de aproape de neant, încât nu mai poate exista nimic între o detaşare perfectă şi neant. Iată de ce nu se poate dobândi detaşarea fără o smerenie desăvârşită. Or, două virtuţi au fost întotdeauna mai de preţ decât una singură. Al doilea motiv pentru care preţuiesc detaşarea mai mult decât smerenia este că smerenia desăvârşită se înclină în faţa tuturor creaturilor şi că, înclinându-se astfel, omul iese din sine însuşi şi se apropie de creaturi, în timp ce detaşarea rămâne în ea însăşi. Or, a ieşi din sine nu poate fi nicicând atât de nobil, pentru ca a rămâne în sine însuşi să nu fie cu mult mai nobil.

Iată de ce profetul David spune: Omnis gloria eius filiae regis ab intus, adică: "Întreaga cinste a fiicei regelui vine dinăuntru". Detaşarea desăvârşită nu găseşte de cuviinţă să se încline în faţa tuturor creaturilor sau să fie deasupra lor; ea nu vrea să fie nici dedesubt, nici deasupra, ea vrea să fie în sine însăşi, fără să ţină seamă de vreo iubire sau suferinţă, ea nu vrea nici egalitate, nici inegalitate faţă de creaturi, ea nu vrea nici aceasta, nici aceea; ea vrea doar să fie, şi nimic mai mult. Dar ea nu vrea să fie aceasta sau aceea, căci acela care vrea să fie aceasta sau aceea vrea să fie ceva, în timp ce detaşarea nu vrea să fie nimic. Iată de ce, dinaintea ei, toate lucrurile sunt, dar n-au niciun fel de importanţă.

Cineva ar putea să spună: Toate virtuţile sunt desăvârşite în Maica Domnului, deci ea ar trebui să aibă o detaşare desăvârşită. Prin urmare, dacă detaşarea ei este mai presus decât smerenia, de ce i se laudă smerenia, şi nu detaşarea atunci când ea spune: Quia respexit dominus humilitatem ancillae suae..., adică: "El a preţuit smerenia slujitoarei sale" - şi de ce n-a spus ea: "El a preţuit detaşarea slujitoarei sale"? Răspund spunând că în Dumnezeu există detaşare şi umilinţă, în măsura în care noi putem să vorbim despre virtuţile lui Dumnezeu. Or, trebuie să se ştie că plăcuta smerenie l-a făcut pe Dumnezeu să se aplece asupra naturii omeneşti, în timp ce detaşarea a rămas neclintită în sine atunci când Dumnezeu s-a făcut om şi aşa s-a purtat şi pe vremea când Dumnezeu a creat cerul şi pământul, după cum voi explica mai departe.

Şi, pentru că Domnul nostru a rămas neclintit în detaşarea sa atunci când a vrut să devină om, Maica Domnului a ştiut că el dorea acelaşi lucru şi de la ea şi că, în aceste condiţii, el preţuia smerenia, şi nu detaşarea sa. Iată de ce ea a rămas neclintită în detaşarea sa şi-şi lăuda smerenia, nicidecum detaşarea. Iar, dacă ea ar fi amintit - chiar şi printr-un singur cuvânt - detaşarea sa, dacă ea ar fi spus: "El a preţuit detaşarea mea", detaşarea ar fi fost tulburată şi n-ar mai fi fost atât de totală şi nici atât de desăvârşită, căci prin aceasta ar fi ieşit din ea însăşi. Or, nicio ieşire, oricât de mică ar fi ea, nu se poate petrece fără ca acest lucru să nu însemne un pericol pentru detaşare. Şi astfel se înfăţişează motivul pentru care Maica Domnului şi-a lăudat smerenia şi nu detaşarea. Iată de ce profetul a spus: Audiam quid loquatur in me Dominus Deus, adică: "Voi tăcea şi voi asculta ceea ce Domnul Dumnezeul meu îmi va spune". Este ca şi cum ar fi vrut să spună: Dacă Dumnezeu vrea să-mi vorbească, să vină la mine, eu nu vreau să ies.

De asemenea, eu laud detaşarea mai mult decât întreaga milă, căci mila stă în aceea că omul iese din el însuşi ca să meargă spre necazul aproapelui său, inima fiindu-i tulburată. Detaşarea este cruţată, rămâne în ea însăşi şi nu se lasă tulburată de nimic. Căci, atâta vreme cât ceva poate să-l tulbure pe om, el nu mai este aşa cum trebuie să fie. Pe scurt, atunci când cercetez toate virtuţile, nu găsesc niciuna care să fie fără vreun cusur şi care să se unească tot atât de mult cu Dumnezeu ca detaşarea.

Un maestru pe nume Avicenna spunea că nobleţea spiritului care rămâne detaşat este atât de mare, încât tot ceea ce contemplă devine adevărat, tot ceea ce doreşte îi este acordat şi tot ceea ce porunceşte i se îndeplineşte. Într-adevăr, trebuie să se ştie: când spiritul liber rămâne într-o adevărată detaşare, Îl constrânge pe Dumnezeu să vină către fiinţa sa şi, dacă el ar putea să rămână fără formă şi fără nicio opelişte, ar lua forma proprie a lui Dumnezeu.

Or, Dumnezeu nu poate dărui nimănui acest lucru decât numai lui însuşi; iată de ce Dumnezeu nu poate face altceva pentru un spirit detaşat, decât să i se dăruiască în întregime. Şi omul care rămâne într-o astfel de detaşare totală este într-atât de dus în veşnicie, încât nimic vremelnic nu-l mai poate mişca, nimic trupesc nu-l mai poate stârni şi el este mort pentru lume, căci nu mai are plăcere pentru nimic pământesc. Este ceea ce gândea sfântul Pavel atunci când spunea: "Trăiesc şi totuşi nu trăiesc: Hristos trăieşte în mine".

Or, tu ai putea să întrebi: Ce este, oare, detaşarea, ca să fie atât de nobilă prin ea însăşi? Trebuie să ştii că adevărata detaşare stă în aceea că spiritul rămâne la fel de insensibil la toate încercările bucuriei şi suferinţei, ale cinstei, pagubei şi greşelii, precum muntele de plumb faţă de o boare de vânt. Această detaşare imuabilă îl conduce pe om spre cea mai mare asemănare cu Dumnezeu. Căci Dumnezeu este Dumnezeu datorită detaşării sale imuabile şi, de asemenea, datorită detaşării cu care îşi păstrează puritatea, simplitatea şi caracterul neschimbător. Şi iată de ce, dacă omul trebuie să devină asemenea lui Dumnezeu - în măsura în care o creatură poate avea vreo asemănare cu Dumnezeu -, aceasta se va putea face numai prin detaşare.

Detaşarea îl conduce pe om la puritate, de la puritate la simplitate şi de la simplitate la neschimbare; rezultă de aici o asemănare între Dumnezeu şi om, dar această asemănare trebuie să fie rodul harului, căci harul îl detaşează pe om de orice lucru trecător şi-l purifică de toate lucrurile vremelnice. Şi să se mai ştie şi aceasta: a fi golit de toate creaturile înseamnă a fi plin de Dumnezeu şi a fi plin de toate creaturile înseamnă a fi golit de Dumnezeu.

Or, trebuie să se ştie că Dumnezeu a avut dintotdeauna, şi mai are încă, această detaşare imuabilă şi că, atunci când Dumnezeu a creat cerul, pământul şi toate creaturile, aceasta nu a clintit cu nimic imuabila lui detaşare, de parcă niciodată n-ar fi creat nimic. În afară de asta mai spun că toate rugăciunile şi toate faptele bune pe care omul le împlineşte de-a lungul vremii tulbură atât de puţin detaşarea lui Dumnezeu, de parcă rugăciunile sau faptele bune n-ar fi fost făcute vreodată, iar, dacă omul nu s-ar ruga şi n-ar săvârşi niciodată fapte bune, Dumnezeu n-ar fi prin asta mai puţin darnic şi apropiat faţă de om. Eu spun chiar mai mult: atunci când Fiul, aflat în dumnezeire, a vrut să se facă om, devenind om şi suferind martiriul, imuabila detaşare a lui Dumnezeu n-a fost tulburată, ca şi cum Fiul nu s-ar fi făcut niciodată om.

Tu ai putea să spui: Înţeleg bine că toate rugăciunile şi toate faptele bune se pierd, pentru că Dumnezeu nu le primeşte, căci prin aceasta s-ar putea să fie tulburat; şi totuşi, se mai spune că Dumnezeu vrea să fie rugat pentru orice lucru. Aici tu trebuie să mă asculţi şi să înţelegi bine, dacă poţi, că Dumnezeu, în prima sa privire eternă - dacă putem să admitem o primă privire -, trăieşte toate lucrurile aşa cum acestea trebuiau să se producă şi tot în aceeaşi privire trăieşte şi ceea ce avea să se întâmple cu creaturile şi cu Fiul său care a vrut să devină om şi să sufere; El trăieşte de asemenea cea mai neînsemnată rugă şi cea mai mică faptă bună pe care omul urma să o împlinească; El trăieşte orice rugă şi orice evlavie pe care vrea şi doreşte să o împlinească; El trăieşte faptul că tu mâine Îl vei chema şi ruga, iar Dumnezeu nu îţi împlineşte mâine chemarea şi ruga ta, căci El le-a împlinit în veşnicia sa mai înainte ca tu să fii o fiinţă omenească. Iar, dacă ruga ta nu este stăruitoare şi temeinică, Dumnezeu nu ţi-o respinge acum, căci El a respins-o deja în veşnicia sa.

Şi astfel a văzut Dumnezeu toate lucrurile în prima sa privire eternă, şi Dumnezeu n-a creat nimic nou, toate lucrurile fiind, pentru el, împlinite dinainte. Şi astfel Dumnezeu rămâne de-a pururi în imuabila sa detaşare; totuşi, rugăciunile şi faptele bune ale omului nu sunt pierdute prin aceasta, căci cel care face binele este răsplătit şi cel care face răul este şi el răsplătit în consecinţă.

Este ceea ce spune şi sfântul Augustin în Despre Trinitate, cartea a cincea, ultimul capitol: Deus autem..., adică: Dumnezeu nu ne lasă să spunem că El iubeşte pe cineva în timp, căci pentru El nu există nici trecut, nici viitor: El i-a iubit pe toţi sfinţii mai înainte de crearea lumii, aşa cum El i-a văzut mai înainte de vreme. Şi atunci când vine ceasul în care Dumnezeu face vizibil ceea ce El a văzut în veşnicie, oamenii îşi închipuie că Dumnezeu încearcă pentru ei o nouă iubire; şi tot astfel, când El se mânie sau dăruieşte un bun, noi suntem transformaţi, însă El rămâne imuabil, tot aşa cum lumina soarelui rămâne imuabilă în ea însăşi, deşi este vătămătoare pentru ochii bolnavi şi binefăcătoare pentru ochii sănătoşi.

Sfântul Augustin aminteşte despre subiectul acesta în Despre Trinitate, cartea a douăsprezecea, capitolul patru: Nam Deus non ad tempus videt, nec aliquid fit novi in eius visione: "Dumnezeu nu vede în timp şi în El nu există niciun fel de viziune nouă". În acelaşi sens vorbeşte Isidor în Despre Binele suprem: "Mulţi oameni se întreabă ce făcea Dumnezeu înainte de a fi creat cerul şi pământul sau când a avut Dumnezeu voinţa nouă de a alcătui creaturile?" Şi el răspunde astfel: "Niciodată n-a existat în Dumnezeu o voinţă nouă, căci, deşi creatura n-a fost în ea însăşi ceea ce este în prezent, ea era veşnic în Dumnezeu şi în mintea lui Dumnezeu. Dumnezeu n-a creat cerul şi pământul în timp, aşa cum spunem noi: «Aşa să fie!» Căci toate creaturile sunt exprimate în Cuvântul veşnic".

Putem să mai cităm ceea ce Domnul i-a spus lui Moise, atunci când acesta l-a întrebat: "Doamne, când Faraonul mă va întreba cine eşti, ce trebuie să-i zic?" Şi Domnul a răspuns: "Spune-i aşa: Cel ce este m-a trimis". Adică cel ce este imuabil în sine m-a trimis.

Or, cineva ar putea să întrebe dacă Hristos avea o detaşare imuabilă atunci când a spus: "Sufletul meu este întristat de moarte"? sau Maria pe când se afla la picioarele Crucii - şi se vorbeşte mult despre plângerea sa - cum se împacă toate acestea cu detaşarea imuabilă? În privinţa asta trebuie să afli ce spun maeştrii: în fiecare fiinţă omenească sunt doi oameni diferiţi; unul se numeşte omul exterior şi este fiinţa senzitivă; cele cinci simţuri îl slujesc şi totuşi omul exterior lucrează prin puterea sufletului. Celălalt om se numeşte omul interior, este lăuntricul omului.

E bine să ştii că omul spiritual, care-l iubeşte pe Dumnezeu, nu se foloseşte de puterile sufletului din omul exterior decât dacă cele cinci simţuri ale sale au neapărată trebuinţă, iar lăuntricul nu se întoarce către cele cinci simţuri decât în măsura în care el le conduce, le orientează şi veghează ca acestea să nu se dedea obiectului lor potrivit animalităţii, aşa cum fac unii oameni care trăiesc pentru plăcerile trupeşti asemenea animalelor lipsite de raţiune, astfel de oameni fiind mai curând animale decât oameni. Şi toate puterile pe care sufletul le posedă, dincolo de ceea ce dăruieşte celor cinci simţuri, aceste puteri sufletul le dăruieşte pe de-a-ntregul omului din lăuntru, iar când acest om se întoarnă spre ceva măreţ şi nobil, sufletul cheamă la sine toate puterile pe care le-a împrumutat celor cinci simţuri, iar omul este lipsit de simţurile sale şi este încântat, căci obiectul său este o imagine inteligibilă sau ceva inteligibil lipsit de imagine.

Şi mai află că Dumnezeu aşteaptă ca orice om spiritual să-l iubească din toate puterile sufletului. Într-adevăr, El a zis: "Iubeşte pe Dumnezeul tău din toată inima ta". Or, unii oameni îşi risipesc toate puterile sufletului pentru omul exterior. Este vorba despre cei care-şi îndreaptă toate simţurile şi raţiunea către bunurile vremelnice şi care nu cunosc nimic despre omul interior. Or, tu trebuie să ştii că omul exterior poate să făptuiască ceva, în vreme ce omul interior rămâne complet liber şi detaşat.

Şi în Hristos au existat un om exterior şi unul interior, la fel şi în Maica Domnului. Iar când Hristos şi Maica Domnului vorbeau despre lucruri exterioare, ei o făceau potrivit omului exterior, în timp ce omul interior rămânea într-o detaşare imuabilă. Astfel, când Hristos spunea: "Sufletul meu este întristat de moarte" sau când Maica Domnului se jelea, lăuntricul lor rămânea într-o detaşare imuabilă. Iată o comparaţie: o uşă se deschide şi se închide pe o ţâţână. Or, eu asemăn partea exterioară a uşii cu omul exterior şi ţâţâna cu omul interior. Partea exterioară a uşii se întoarce încoace şi încolo, după cum se deschide sau se închide uşa; însă ţâţâna rămâne nemişcată acolo unde este şi nu-şi schimbă niciodată locul. La fel este şi în cazul de faţă, dacă se înţelege bine.

Mă întrebi acum care este ţelul detaşării pure. Şi răspund astfel: Nici acesta, nici acela nu sunt ţelul detaşării pure, ci doar nimicul absolut, căci detaşarea pură se află pe culme. Or, aceasta este culmea pe care Dumnezeu poate să lucreze potrivit voinţei sale absolute.

Dumnezeu nu poate să lucreze în toate inimile potrivit voinţei sale absolute, întrucât, cu toate că Dumnezeu este atotputernic, El nu poate totuşi să "lucreze" decât dacă găseşte locul neocupat. Şi spun "lucrează" din pricina sfântului Pavel, pentru că Dumnezeu nu găseşte în om locul liber, ci îl pregăteşte infuzându-i harul său. Iată motivul pentru care spun că Dumnezeu lucrează după cum găseşte locul liber. Felul său de a lucra este diferit în om şi în piatră. Găsim o comparaţie în natură: atunci când se pregăteşte un cuptor şi se pun în el un aluat de ovăz, unul de orz, unul de secară şi unul de grâu, în cuptor există doar o singură căldură şi totuşi ea nu lucrează în acelaşi fel asupra aluaturilor; căci unul devine o pâine bună, altul o pâine ceva mai grosieră, şi altul una şi mai grosieră. Asta nu înseamnă că de vină ar fi căldura, ci [doar] că materia este diferită.

Tot astfel nici Dumnezeu nu lucrează în chip asemănător în toate inimile; El lucrează în fiecare inimă după cum aceasta este golită şi bucuroasă să-l primească. Dacă o astfel de inimă cuprinde una sau alta, atunci în "una sau alta" pot exista şi unele lucruri care să-l împiedice pe Dumnezeu să lucreze în cel mai înalt mod. Pentru ca inima să fie pregătită să-l primească în cel mai înalt grad, ea trebuie să rămână în nimicul pur şi aceasta este starea cea mai înaltă ce poate exista.

Pentru ca inima detaşată să ajungă pe culme, trebuie ca ea să se lase în voia nimicului, căci acolo ea se află într-o totală lepădare de sine. Iată o comparaţie din natură: Atunci când vreau să scriu ceva pe o tăbliţă din ceară, eu n-aş putea totuşi să scriu, oricât aş vrea, până când n-aş şterge tot ceea ce a fost scris mai înainte pe tăbliţă, oricât de nobil ar fi ceea ce este scris pe ea. Iar tăbliţa nu este niciodată mai bună pentru scris, decât atunci când nu mai are nimic scrijelit pe ea. Tot astfel, dacă Dumnezeu doreşte să scrie în inima mea în cel mai înalt mod, eu trebuie să şterg orice altceva din inimă, pentru ca inima mea să rămână complet detaşată. Şi atunci Dumnezeu poate să lucreze în cel mai înalt mod şi potrivit voinţei sale supreme. Iată de ce obiectul inimii detaşate nu poate fi nici acesta, nici acela.

Şi eu întreb: care este rugăciunea inimii detaşate? Şi răspund spunând că puritatea detaşării nu poate să roage, căci cel ce se roagă voieşte să dobândească ceva sau ca Dumnezeu să-l scape de ceva. Or, inima detaşată nu doreşte nimic şi nici nu are nimic de care s-ar bucura să fie izbăvită. Iată de ce este detaşată de orice rugăciune, iar rugăciunea sa nu este nimic altceva decât să fie pe potriva lui Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea sa.

În acest sens, putem cita ceea ce spune Sfântul Dionisie despre cuvintele apostolului Pavel: "Toţi aleargă pentru a dobândi cununa şi totuşi ea nu este dată decât unuia singur"; toate puterile sufletului aleargă pentru a dobândi cununa şi totuşi ea nu îi este dată decât esenţei. Dionisie spune: "Această cursă nu constă în nimic altceva, decât în a ne îndepărta de toate creaturile pentru a ne uni cu Necreatul". Şi atunci când sufletul ajunge acolo, el îşi pierde numele său şi Dumnezeu îl atrage la sine, în aşa fel încât sufletul nu mai este nimic în sine, tot aşa cum soarele atrage aurora, în aşa fel încât ea nu mai este nimic în sine. Nimic altceva nu-l mai atrage pe om decât pura detaşare.

Putem aminti, de asemenea, cuvintele sfântului Augustin: sufletul are o intrare secretă în natura divină, în care toate lucrurile nu mai înseamnă nimic pentru el. Pe pământ, această intrare nu este altceva decât pura detaşare. Şi atunci când detaşarea ajunge pe culme, cunoaşterea îl face necunoscător, iubirea îl face neiubitor şi lumina îl face de nepătruns. Putem cita, de asemenea, şi un alt maestru: cei săraci cu duhul sunt cei care s-au lepădat de toate lucrurile pentru Dumnezeu, astfel încât le au ca şi cum acestea n-ar exista.

În acest fel poate lucra numai o inimă pură şi detaşată. Faptul că Dumnezeu se simte mai bine într-o inimă detaşată decât în alte inimi îl putem arăta prin aceasta, căci, dacă tu mă întrebi: Ce caută Dumnezeu în fiecare lucru, îţi răspund prin cuvintele Cărţii Înţelepciunii. Acolo se spune: "Eu caut pacea în fiecare lucru". Or, pacea totală nu se află altundeva decât în inima detaşată. Iată de ce lui Dumnezeu îi place să se afle mai degrabă acolo decât în alte virtuţi sau în alte lucruri.

Mai trebuie să ştii că omul, cu cât se străduieşte mai mult ca să devină accesibil influxului divin, cu atât el este mai fericit, iar cel care se poate păstra în cea mai înaltă deschidere are parte de o beatitudine de nedescris. Nimeni nu poate să devină accesibil influxului divin decât dacă e pe potriva lui Dumnezeu, căci, cu cât omul este una cu Dumnezeu, cu atât este mai accesibil pentru influxul divin.

Potrivirea cu Dumnezeu provine din aceea că omul se supune lui Dumnezeu şi, cu cât omul se supune mai mult creaturii, cu atât se potriveşte mai puţin cu Dumnezeu. Or, inima pură şi detaşată este liberă de toate creaturile. Iată de ce ea este întru totul supusă lui Dumnezeu; prin aceasta, ea este într-o potrivire desăvârşită cu Dumnezeu şi pe deplin accesibilă influxului divin. Este tocmai ceea ce gândeşte sfântul Pavel când spune: "Îmbrăcaţi-vă cu Iisus Hristos". El vrea să spună: prin potrivirea cu Hristos, căci îmbrăcarea cu El nu se poate face decât prin potrivirea cu Hristos. Şi aflaţi că, atunci când Hristos s-a făcut om, El n-a îmbrăcat doar omul, El a îmbrăcat natura omenească. Iată de ce, abandonând toate cele lumeşti, va rămâne numai ceea ce Hristos a îmbrăcat, şi astfel te vei îmbrăca cu Hristos.

Cel care vrea să recunoască nobleţea şi folosul detaşării desăvârşite să ia aminte la cuvântul pe care Hristos l-a rostit atunci când s-a adresat ucenicilor săi: "Trebuie să vă părăsesc, căci, dacă eu nu vă părăsesc, Sfântul Duh nu va veni în voi". Este ca şi cum ar fi spus: Voi aveţi prea multă bucurie în prezenţa mea, iată de ce nu puteţi primi bucuria desăvârşită a Sfântului Duh. Lipsiţi-vă de orice imagine şi uniţi-vă cu Fiinţa fără formă, căci mângâierea spirituală a lui Dumnezeu este subtilă şi ea îi este dăruită doar celui care a renunţat la mângâierea trupească.

Luaţi aminte, aşadar, oameni cu judecată! Nimeni nu este mai bucuros decât cel care se află în cea mai mare detaşare. Nicio mângâiere trupească nu poate să existe fără o pagubă spirituală, căci "carnea doreşte în nefolosul spiritului şi spiritul în paguba cărnii". De aceea cel care seamănă în carne o iubire destrăbălată culege moartea veşnică, iar cel care seamănă în Spirit o iubire adevărată culege viaţa veşnică în Spirit. Prin urmare, cu cât omul fuge mai iute de creaturi, cu atât Creatorul aleargă mai iute spre el. Luaţi aminte, aşadar, oameni cu judecată! Căci, dacă bucuria pricinuită de prezenţa lui Hristos ne împiedică să fim accesibili Sfântului Duh, cu mult mai mult ne împiedică să ajungem la Dumnezeu dorinţa desfrânată a unei mângâieri trecătoare.

Iată pentru ce detaşarea este mai presus de oricare altă virtute, căci ea purifică sufletul, limpezeşte conştiinţa, înflăcărează inima, înalţă spiritul, Îl face cunoscut pe Dumnezeu, face cu putinţă despărţirea de creaturi şi unirea cu Dumnezeu.

Luaţi aminte, aşadar, oameni cu judecată! Cea care poate să ne conducă cel mai iute la această perfecţiune este suferinţa, căci nimeni nu gustă mai mult bunătatea veşnică decât numai cei care se află împreună cu Hristos în cea mai mare amărăciune. Nimic nu este mai amar ca suferinţa, dar nimic nu este mai dulce ca a fi suferit. În faţa oamenilor, nimic nu urâţeşte mai mult trupul ca suferinţa, însă înaintea lui Dumnezeu, nimic nu împodobeşte sufletul mai mult ca a fi suferit. Temelia cea mai puternică pentru această perfecţiune este smerenia, căci din cel aflat aici, pe pământ, în cea mai adâncă smerenie, spiritul se avântă spre înălţimile supreme ale divinităţii, căci iubirea aduce cu sine suferinţa şi suferinţa aduce cu sine iubirea. Fie ca acela care doreşte să atingă desăvârşita detaşare să caute desăvârşita smerenie şi, în acest fel, să se apropie de Dumnezeire.

Fie ca însuşi Dumnezeu să ne ajute pe toţi să atingem suprema detaşare.

Amin!