Femeile lui Lazăr

 

Marina Stepnova
Femeile lui Lazăr
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din rusă de Antoaneta Olteanu

***
Intro

Marina Stepnova s‑a născut în 1971 în oraşul Efremov din regiunea Tula. A crescut şi a studiat la Moscova, unde a absolvit Institutul de Literatură "Maxim Gorki". De‑a lungul timpului, a publicat proză şi poezie în revistele Zvezda, Oktiabr, Novîi Mir şi altele. Este prima femeie din Rusia care a devenit redactor‑şef al unei reviste pentru bărbaţi, XXL, unde a lucrat până în anul 2014. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este şi traducătoare - folosindu-şi cunoştinţele de limba română dobândite în cei zece ani petrecuţi la Chişinău, precum şi de-a lungul studiilor universitare, a tradus în limba rusă piesa lui Mihail Sebastian Steaua fără nume, care se află pe afişele a numeroase teatre din Rusia şi din Ucraina. Marina Stepnova a predat şi scriere creativă la Moscova.

Romanul său de debut, Hirurg, a apărut în 2005 şi a fost imediat remarcat atât de critici, cât şi de cititori, impunând‑o drept una dintre cele mai promiţătoare voci ale literaturii ruse contemporane, fapt întărit şi de nominalizarea acestuia la premiul "Naţionalnîi Bestseller".

Consacrarea definitivă a venit odată cu publicarea, în anul 2011, a romanului Femeile lui Lazăr, dublu câştigător al premiului "Bolşaia Kniga" şi un răsunător succes de librărie, ale cărui drepturi de traducere au fost vândute în zeci de ţări. La Curtea Veche Publishing i-a mai fost tradus şi romanul Lecţii de italiană (2021).

*

Care este relaţia unui geniu cu puterea şi cu iubirea?

Romanul Marinei Stepnova acoperă aproape un secol de istorie şi îi oferă cititorului un tablou detaliat al "marelui imperiu", în tuşe ferme şi culori tari: precaritatea vieţii şi a morţii într-o aşezare evreiască, traiul refugiaţilor într-un oraş siberian în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, nomenclatura sovietică în epoca ei de aur, universul aproape concentraţionar, mutilant, al şcolii ruse de balet.

Figura centrală a poveştii este Lazăr Lindt, geniu al ştiinţei sovietice şi deţinător jovial al unei origini evreieşti neasumate. Identitatea lui se construieşte din perspectiva femeilor care îi influenţează destinul: marea lui iubire este Marusia, soţia mentorului său, de la care primeşte cea mai caldă, generoasă şi durabilă afecţiune - cea maternă; marea ne-iubire este Galina Petrovna, cea care îi devine soţie sacrificând visul modest al fericirii domestice, iar sacrificiul ei dă naştere unei forţe de nestăvilit - cea a urii conjugale. Una singură, Lidocika, nepoata lui Lazăr Lindt, orfana ajunsă în grija bunicii neiubitoare, primeşte şansa de a alege.

"Unul dintre cele mai bune romane din ultimii douăzeci de ani." (Zahar Prilepin, Moskovski Komsomoleţ)

"Eroii Marinei Stepnova sunt mereu intelectuali ai oraşelor - oameni de ştiinţă, medici -, a căror viaţă este prezentată prin intermediul unor relaţii complicate cu femeile... Stilul scriitoarei este extraordinar, fiind o elevă a lui Nabokov şi Oleşa (după cum cred eu). Lucrează frazele cu măiestrie, are un lexic deloc uzat şi un simţ foarte bun al ritmului." (Pavel Basinski, Rossiiskaia gazeta)

Fragment

În anul 1985, Lidocika împlini cinci ani şi viaţa ei începu s-o ia razna. Nu s-au mai întâlnit niciodată, Lidocika şi viaţa ei, şi tocmai de aceea amândouă şi-au amintit, tare, tare, până la larma de atunci, cele mai line, sărate, umede detalii ale ultimei sale veri fericite.

Marea Neagră (este neagră pentru că nu se spală niciodată pe mâini, nu?), pensiunea ce semăna cu nişte cutiuţe de chibrituri risipite, plaja presărată cu păhărele de carton umede de la îngheţata de fructe de pădure (tata spunea că fructele sunt bune pentru sănătate) şi cu trupuri uriaşe, înfierbântate. Traversarea de dimineaţă spre locşorul pe care puseseră ochii, ocolirea cu grijă a picioarelor pentru a nu agăţa cu talpa sau cu prosopul pielea străină, impetuoasă, care se odihnea. Lidocika îşi pierdea repede răbdarea şi era suficient ca mămica să se întoarcă pentru o clipă către vecina de la măsuţa din cantină sau către un negustor ambulant cu vată de zahăr interzisă, ca Lidocika să se smulgă din frâul vizual sever şi, călcând apăsat pe unde se nimerea, cu tălpile sale groase, cu un piuit pătrunzător, să se năpustească spre mare.

Vilegiaturiştii neliniştiţi, ca nişte lei-de-mare, se ridicau puţin, scuturau din adânciturile lor umede şi din cutele sintetice nisipul de dimineaţă - mare, de parcă era arpacaş - şi zâmbeau ca răspuns la scuzele pline de lamentaţie ale părinţilor: Nu-i nimic, las' să se bucure şi copilul! Ia uite ce a mai sărit, zvârluga! Înţelegeţi, am venit cu ea pentru prima dată la mare... Dar dumneavoastră de unde sunteţi? Din Ensk. O, veniţi de departe. Iar noi suntem din Krivorojie, uite, am primit nişte bilete de la uzină, nu-i aşa, Man'? Mania, bucuroasă, făcea un semn aprobator cu gura frumoasă, umplută din belşug cu minereu de aur, şi strângea grămadă ţoalele, ca tatălui să-i fie mai comod să aşeze prosopul. Dumneavoastră sunteţi cazat la Solnecinoe? Da, da. Mămica se descotorosea repede de sarafan, făcând să pârâie cusăturile mătăsii artificiale şi să-i pocnească. Iar noi stăm la Krasnoe Znamia. Îmi pare bine.

Erau gata să-i dea drumul unei prietenii de mulţi ani, cu vederi şi sărbători calendaristice şi vizite reciproce, traversând toată ţara, dar ea era împiedicată de arşiţă şi de Lidocika, aurie, asurzitoare, simplă, sclipind în bătaia valurilor, alături de mulţimea de oameni. Mămica nu se putea dezlipi deloc de ea - nici măcar pentru un pepene roşu asudat, care pârâia dulce sub briceagul prădător al proletarului paşnic din Krivorojie, nici pentru eternul "popa prostul" de pe plajă (Daţi-mi voie, dar ce avem în mână? Atuuri? Nu, am avut cupă data trecută!), nici pentru nişte monologuri interminabil de complicate dintr-o viaţă aşa de ademenitoare a unui străin. Şi atunci Petrovici, fratele meu, zice: cică, Lariska, ia copilul şi mută-te la mine, am loc destul, şi chiar aşa era, primise de la conducere o cameră - doisprezece metri, poţi să faci şi nuntă acolo, poţi să te plimbi cât vrei cu scuterul! Linia întreruptă, romantică, a destinului lui Petrovici, necunoscut de nimeni, ameninţa să se transforme într-o linie continuă de fericire omenească, dar mămica se mulţumea numai să zâmbească distrată.

Altădată ar fi probat cu plăcere soarta altuia, străină, imposibilă, numai pentru a se convinge ce bună şi ce potrivită este propria ei soartă. Dar era suficient să facă un alt viraj al subiectului, plin de sărăcia vieţii în comun şi de pruncii născuţi în păcat (nu se ştie de ce, modul de viaţă sărăcăcios, sovietic, provoca mereu nişte pasiuni nemaivăzute, chiar byroniene), că Lidocika, hohotind, sărea în sus datorită valului de râs şi firul istoriei aluneca ireversibil. Orizontul, licărind, tremurând din cauza căldurii ce creştea din ce în ce mai mult, îţi orbea ochii, mămica se încrunta speriată, nereuşind să distingă pălăriuţa fetiţei printre umerii goi, fundurile titanice şi ţipetele vesele. Slavă Domnului, uite-o! Lidocika îi răspunse cu un semn din mână şi, fără să-şi dea jos colacul roş-albastru de salvare, se aşeza pe vine - să modeleze din nisip o căsuţă apetisantă în formă de cozonac, cu nişte turnuleţe în formă de muşuroaie de termite, tasate cu pumnişorul ei fierbinte.

Pălăriuţa din împletitură albă arunca o umbră vie, plină de găurele, pe obrajii bronzaţi ai Lidocikăi, dar umbra genelor ei era şi mai transparentă şi mai lungă - vai, ce frumuşică fetiţă mai aveţi, ptiu, ptiu, ptiu, să n-o deochi. Mămica, recunoscătoare, primea lauda - cu două mâini, ca pe o pâine -, dar pe ascuns avea nu senzaţia, ci siguranţa plină de bucurie, clocotitoare, de a şti că Lidocika nu e frumuşică, ci Irepetabilă. Cel mai frumos copil din lume, cu cel mai frumos, ireproşabil, fericit destin. Cu un zâmbet liniştit, uimit, mămica se uita la fetiţă, iar mai apoi la propria sa burtică - micuţă, suplă, deloc mutilată de naşterea timpurie - şi nici ei nu-i venea să creadă că Lidocika - cu ochii rotunzi, ca un căţeluş, cu omoplaţii mătăsoşi, fierbinţi, şi cu buclele imponderabile, de adult, pe gâtul grăsuţ, oacheş - cândva încăpuse toată, toată acolo, înăuntru, iar şi mai înainte, de fapt, nici nu existase. În momentul acesta, gândurile mămicii, ajungând la marginea tangibilului, începeau să se învârtă periculos în gol, ca un camion care atârna deasupra unei prăpăstii - urletul încordat al motorului ce agonizează, două roţi care învăluie în zadar, pe cauciucurile netede, aerul din ce în ce mai des, în timp ce celelalte două aruncă mâini întregi de pietriş mărunt, care parcă explodează din cauza încordării. Încă o secundă înainte de cădere, încă o secundă, o secundă, ţâşneşte în faţa ochilor un drăcuşor transparent din plastic, de jucărie, pe care Vovka îl făcuse dintr-o perfuzie, îmi e dator trei ruble, al dracului, acum uite, în mod sigur n-o să mi-i mai dea, aşa că uite, deci, cum stă treaba, uite cum se moare, uite despre ce n-o să pot povesti niciodată, nimănui... Ei, de ce nefiinţa dinainte de naştere mă sperie mai mult decât neantul de după moarte? De ce nu e aşa de groaznic să mori, Doamne iartă-ne şi ne fereşte?
- Ninuşa, nu ştiu ce e, eşti palidă, spunea tata neliniştit şi o săruta pe mămica pe umăr. Pielea sub buze şi limbă era fierbinte şi uscată, de parcă era uşor apretată. Nu cumva ai făcut insolaţie?

Mămica zâmbea vinovată. Arătarea îi trecea, iar sufletul ei, făcându-şi o cruce mititică, o cotea spre drumul principal - transpirat de groază, salvat, epuizat, dar tânjind, cu o părticică a sa, că totuşi nu a aflat ce e acolo - după ultima secundă după care există numai zborul rostogolit ce se lua la întrecere cu bucăţelele silenţioase de fier, şi pârâitul muşchilor ce se rup, şi... şi... şi... Mămica încerca să-şi imagineze pierdută ceea ce e imposibil să-ţi imaginezi, îşi freca fruntea de mâna salvatoare a soţului - puternică, plină de pistrui şi aluniţe roşcate, catifelate. Da, nu ştiu de ce, tare cald mai e, dragul meu. M-a luat ameţeala.

Lidocika, la cei cinci ani ai săi, încă un animăluţ adevărat, simţind un curent deloc plăcut dinspre lumea cealaltă, alerga imediat la mama - fierbinte, abilă, cu nişte chiloţei nemaivăzuţi, de import, cu zilele săptămânii. Fiecare zi are o nouă culoare, fiecare zi are o nouă aplicaţie amuzantă. Chiloţeii roz cu căpşuna sunt pentru luni. Cei bleu cu un iepuraş zburlit - marţi. Cei galbeni cu o floarea-soarelui ştirbă - miercuri. Mami, ce ai? Mămica atinse pleoapele fiicei cu buzele ei delicate - un ochişor, apoi celălalt -, totul e în ordine, Bombonico, n-o să mi te arzi, nu? Nu, Bombonica, neliniştită, se smulgea din mâinile alintătoare, pornea înapoi spre mare, iar noile cunoştinţe de pe plajă rânjeau plăcut. Lida, Lidocika, Acadea, Bombonica - mici porecle de familie, glăsciorul gângurit al pasiunii părinţilor. Niciodată, nimeni nu a iubit-o aşa de tare. Nimeni şi niciodată.
- Ia nu mai fugi aşa, partizano! strigă tata şi o apucă pe Lidocika de mâini, o întoarse cu pricepere, astfel încât Lidocika murea de râs: cerul şi marea îşi schimbaseră locurile, uite, uite, acum o să se verse în nori vaporaşele de la orizont, peştii carnivori, căluţii-de-mare, totul plutea, se topea, atârnau de nişte aţe nevăzute pescăruşii asurzitori, Lidocika însăşi plutea între cer şi mare.

Asta era fericirea - mâinile fierbinţi ale părinţilor care niciodată n-o să-ţi dea drumul, n-o să te scape, chiar dacă s-ar întoarce cu susul în jos lumea toată. Mai târziu a înţeles asta. Mai târziu a înţeles asta foarte tare.
- Ia mai stai puţin cu tanti Mania şi cu nenea Kolia, îi porunci tata, lăsând-o pe Lidocika pe nisip şi marea se afla din nou jos, iar cerul sus. Ca de obicei. Stai puţin? Iar eu şi mămica o să înotăm, că uite, s-a fiert de tot mămica noastră.
- Mergeţi, mergeţi liniştiţi, murmură dulce tanti Mania, eu i-am pus pe picioare pe cei doi băieţi ai mei, iar nepoţica a urmat şi ea după aceea, n-o s-o scap din ochi pe frumoasa voastră. Înotaţi liniştiţi.
- N-o să stăm mult, promise vinovată mămica şi-şi lipi de Lidocika obrazul moale, de foc. Să asculţi de tanti Mania. Te iubesc foarte, foarte tare.

Lidocika dădu din cap neatentă, iar tanti Mania, cu o privire conspirativă, făcea nişte săpături energice în geanta sa şi era clar că va scoate ceva foarte, foarte interesant. Nenea Kolia arăta şi el intrigat - se vedea că viaţa lui alături de soţie fusese plină de surprize, la fel de emoţionante ca în tinereţea lor.
- Hop-aşa! exclamă tanti Mania cu o intonaţie de circar şi-i dărui Lidocikăi o piersică uriaşă - delicată, catifelată, fierbinte, de un roz tigrat datorită luminii ce bătea pe ea. Un val împinse cu o labă rece burta mămicii, iar pe spate şi pe umeri i se făcu imediat pielea ca de găină. Lidocika, mijindu-şi ochii, adulmeca piersica gâdilătoare. Hai, cine ajunge mai repede la geamandură, Ninuş? Mămica scutură din cap şi zâmbi încrezătoare. Mănâncă, fetiţă, o încurajă blând tanti Mania. Nenea Kolia deja ciocănea de genunchi un ou fiert scos din aceeaşi geantă, pe un ziar. Una după alta, ca printr-o scamatorie, mai apărură nişte roşii uriaşe, monstruoase, "inimă de bou", nişte bucăţi ale unei pâini expropriate de la cantină, un salam, nişte struguri de la piaţă, aurii de tot. S-au târguit pentru ei la optzeci de copeici, se lăudase tanti Mania şi, cu aceeaşi delicateţe neprefăcută, mângâie mai întâi căpşorul Lidocikăi, înfierbântat de la soare, iar mai apoi ceafa tunsă, degenerativă, a soţului său proletar - o, Marusika, ce gospodină de aur îmi eşti tu, mă invidiez singur, grozav...

Lidocika mâncă aproape jumătate de piersică, trăgându-şi sufletul şi gemând de plăcere, iar sucul lipicios îi inundă bărbia şi burta grăsuţă, bronzată - fetiţă, nu te mai şterge, o să te spăl după aceea, o să fii curată ca un merişor. Unde lucrează mămica ta? Ia te uită - şi tăticul tot desene face? Şi câte camere aveţi? Auzi, Kolia, doar ţi-am spus că în nord inginerilor imediat le dau apartamente cu trei camere. Iar Ghenka - să lase liceul tehnic, să se ducă imediat la uzină! Altfel, o să crape într-un cămin cu familia. Iar mămica şi tăticul au salarii mari? Nu ştii? Ei, mănâncă, fetiţă, mănâncă, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, şi mămicăi şi lui tăticu' la fel...

Strigătul ţâşni imediat, groaznic, pe o singură notă - AAAAAAA! Lidocika tresări, scăpă piersica şi aceasta imediat se acoperi de nisipul mare, chiar până la bucăţica cea mai frumoasă, la miez - de-acum nu mai poţi s-o speli, e bună de aruncat, ce păcat -, dar strigătul se apropia din ce în ce mai mult, până se înşurubă în nişte înălţimi aşa de mari, că tabloul de pe plajă, parcă pictat pe o sticlă groasă, semitransparentă, se tulbură imediat şi se acoperi rapid de o reţea de crăpături speriate. Vilegiaturiştii, încet, ca nişte somnambuli, se ridicară de pe prosoape şi şezlonguri, unii deja alergau spre mal, împingându-i într-o parte şi în alta pe ceilalţi.
- AAAAAAA! A-JU-TOOOOOR! A-JU-TOOOOOR!

Tanti Mania s-a închinat speriată, Doamne Iisuse, Kolia, ia uită-te ce s-a întâmplat, numai să nu urli, fetiţă, probabil că o fi făcut insolaţie cineva, să mergem şi noi să ne uităm. Lidocika nu înceta să-şi întoarcă privirea spre piersica picată în nisip, pierdută iremediabil. Nici nu-i trecea prin minte să urle. Dimpotrivă, era teribil de interesant.

Tata stătea în genunchi chiar pe malul mării, iar un băiat zdravăn, ud, îl trăgea de mână ca pe un copil - băiatul era unul dintre membrii detaşamentului de cariatide musculoase, cu rol de salvare, care stăteau de regulă cu zilele în foişorul lor de lemn, mâncând îngheţată şi cochetând cu turistele, dar, în cea mai mare parte a timpului, desigur, murind de plictiseală.
- Sunteţi bine, tovarăşe? îl întrebă băiatul pe tata, expunându-şi compătimitor fundul în slipul de un roşu-aprins şi din mulţimea de curioşi cineva îi răspunse cu o voce de bas, plin de reproş:
- Cum să fie bine? Nu vezi? S-a înecat omul!
- Nu s-a înecat, femeia lui s-a înecat! îl corectară mai mulţi pe cel cu vocea de bas, iar tata, smulgându-şi în sfârşit mâna din cea a băiatului, oftă deodată uşor şi surd şi căzu cu faţa în jos, ca o jucărie pe care cineva o lovise din întâmplare cu cotul, din locul în care stătea.

Salvatorul se îndreptă, privind în jur pierdut. Prin lanţul de turişti se strecura deja, strigând din când în când, albă şi agilă ca o şalupă, o doctoriţă - şi, la fel de albă şi de agilă, o şalupă adevărată se învârtea în preajma geamandurilor, tăind cercuri agitate, şi din ea, cu un pleoscăit silenţios, săreau în valurile netede alţi salvatori ce se strigau unul pe altul cu voci tinere, care se auzeau departe.
- Ca să vezi, soţia lui s-a înecat, iar el e întreg, spuse o persoană nevăzută - un om ce nu se putea distinge în mulţime -, cu o voce despre care nu se putea spune dacă suna a reproş sau a invidie, şi tata, de parcă ar fi auzit aceste cuvinte, se ridică imediat, acoperit tot, ca şi piersica neterminată a Lidocikăi, de acelaşi nisip greu, cenuşiu.

Deodată, îşi ridică privirea spre cer şi ameninţă cu pumnii pe cineva de sus - cu gestul unei forţe aşa de vechi şi înfricoşătoare, că nici măcar nu era omenesc. Un val curajos, poznaş, se hotărâse să se strecoare spre el, se lipi de tălpile lui roz, ca de copil, dar deodată se sperie şi porni înapoi, în mare, la ai săi. Tata aruncă asupra turiştilor nişte ochi umezi, goi.
- Nu, spuse el deodată, total calm. Nu e adevărat. Trebuie să ne ducem la masă. Acum o să mergem la masă. Unde e fata mea?

Lidocika îşi smulse mânuţa lipicioasă de la sucul de piersică din mâna lui tanti Mania şi fugi de acolo, cufundându-se în nisipul alunecos şi fierbinte, alunecos şi fierbinte. Ceva îi explodase clar în căpşor, ca nişte mici explozii dese, consecutive, ca şi cum începuseră să funcţioneze nişte mici sisteme de protecţie care, nemaisuportând tensiunea, se arseseră, unul după altul, până ce au şters tot ce trebuia să fie şters.