Aşa începe pasiunea pentru filme a lui Uberto Pasolini, producător,
regizor, scenarist şi conte italian, care a conceput ideea
lungmetrajului The Full Monty - nominalizat la patru premii Oscar printre care şi Cel mai bun film - şi l-a produs. Printre titlurile pe care le-a scris şi regizat se numără Machan (2008), Still Life (2013) şi Nowhere Special (2020), filmul cu care a fost invitat la TIFF 2021. În timpul scurt pe care l-a petrecut la Cluj, am avut ocazia să povestim, într-o atmosferă foarte plăcută, despre ultima sa creaţie, dar şi despre parcursul lui în industria cinematografică.
Uberto Pasolini: Mulţumesc.
O.B.: Din păcate, nu l-am văzut încă pentru că am avut o problemă cu screenerul privat, dar am văzut trailer-ul şi am plâns.
U.P.: Trailerul? Nu-mi place foarte mult trailerul. Pentru că... Ei bine, nu ştiu ce trailer ai văzut, dacă este un trailer românesc.
O.B.: Nu.
U.P.: Este trailerul internaţional, poate? De fapt, acela este potrivit. A fost produs un trailer englezesc la care au schimbat muzica şi au ales o muzica încărcată emoţional şi se simte ca un film încărcat, dificil. Dar trailerul internaţional este mai light, deci poate fi mai plăcut.
O.B.: Da, ştiu că aţi spus în alte interviuri că doriţi să fie un film cu o tonalitate emoţională în cheie minoră.
U.P.: Foarte mult: tonalitate scăzută, volum mic, liniştit, liniştit. Cu siguranţă liniştit.
O.B.: În primul rând vreau să vă pun câteva întrebări personale.
U.P.: Am 64 de ani. Născut în Italia (zâmbeşte).
O.B.: Cu toţii ştim asta. Dar e şi ceva ce nu am găsit pe Internet. Deşi sunteţi o figură bine-cunoscută acum în industria cinematografică, aţi lucrat la o bancă timp de 12 ani. Cum a început pasiunea dvs. pentru film?
U.P.: Nu crede niciodată ceea ce citeşti pe Internet! (zâmbeşte) Nu am lucrat timp de 12 ani în bancă. Altcineva mi-a pus aceeaşi întrebare: 12 ani în bancă? Nu! Am lucrat trei ani în bancă.
O.B.: Pe toate site-urile scrie 12 ani.
U.P.: Da, dar nu este adevărat. Am lucrat doar din 1980 până în 1983 în bancă şi în '83 am plecat şi am început să lucrez ca asistent de platou (engl. runner), la un film, în Thailanda, The Killing Fields. Aceasta a fost prima mea experienţă de lucru pe un platou de filmare. Dar am iubit cinematograful de când eram tânăr, chiar adolescent. Am crescut mai ales la Milano, iar fetele din Milano nu prea mă plăceau. Aşadar, îmi petreceam toate serile la Cinematecă, la Cineteca Italiana din Milano, şi am urmărit fiecare film: mut, rus, american, japonez - numeşte unul, şi eu l-am văzut. Am văzut multe filme şi am iubit multe filme. Dar întotdeauna am crezut că este doar o pasiune sau o dorinţă de a învăţa. Nu am crezut niciodată că ar putea fi o carieră sau o ocupaţie pe viaţă, aşa că, fără prea multă imaginaţie, am ajuns să studiez economia la şcoală şi apoi am fost bancher pentru o vreme şi apoi am realizat că, deşi poate uneori domeniul bancar era de fapt destul de interesant, investiţiile bancare - acesta era domeniul meu, ceea ce făceam, ceea ce cream, nu era ceva care să mă intereseze pe termen lung. Aşa că am plecat şi am început de la zero. Şi mi s-a oferit ocazia să fiu asistent de platou al acestei foarte mari producţii britanice în Thailanda. Şi am început să lucrez cu producătorul de film londonez David Puttnam, care era un producător de succes, câştigase un Oscar pentru Chariots of Fire. Şi de la care am încercat să învăţ - am eşuat să învăţ, dar am încercat să învăţ câteva lucruri. Am lucrat periodic alături de el timp de 10 ani. Şi apoi am început să lucrez pe cont propriu.
O.B.: Deci povestea de pe Internet despre cum aţi plecat la Bangkok, în ciuda unui refuz iniţial este falsă.
U.P.: Nu este adevărată. Nu este adevărată. Ce mi-a spus David a fost că, evident, în calitate de bancher, nu ştiam nimic despre industria cinematografică. Dar urma să lucreze la un film în Thailanda în martie - aprilie şi, dacă voi fi la Bangkok în acel moment, aş putea să privesc şi să învăţ cum se face un film. Deci, cu siguranţă nu a spus nu. Nu a spus că are un job. Nu a spus că îmi va plăti avionul, aşa că eu am plătit zborul. Am găsit un hotel lângă un mare hotel în care stătea echipa de producţie britanică, am făcut toate astea. Dar, când am ajuns la birourile de producţie din Bangkok, nu mi s-a spus să plec. Mi s-a spus: Avem o tavă plină cu băuturi, mergi să le oferi de jur împrejur.
O.B.: Este interesant faptul că aceste poveşti sunt peste tot pe Internet, nu doar pe un singur site.
U.P.: Să nu crezi niciodată Internetul! (zâmbeşte)
O.B.: Adevărat. Aşadar, ideea succesului de box-office care a fost Full Monty a fost a dvs., dar aţi ales un alt om care să îl regizeze şi să îl scrie. De ce aţi ales aşa şi cum a apărut ideea?
U.P.: Ei bine, ideea a apărut pentru că un prieten al unui prieten a venit la biroul meu şi mi-a spus o poveste despre un bărbat care obişnuia să facă strippergrams - acele situaţii, nu ştiu dacă într-adevăr se mai întâmplă foarte mult, dar de exemplu, dacă este o petrecere de burlăciţă sau o petrecere de ziua de naştere a unei fete, în mijlocul petrecerii, un tânăr chipeş se aprinde, îşi dă hainele jos şi cântă La mulţi ani sau lucruri de felul ăsta - şi a fost o poveste despre asta şi despre traficul de droguri şi tot felul de alte lucruri neobişnuite. Nu m-au interesat poveştile pe care mi le-a spus, dar m-a interesat ideea cu privire la bărbaţii care se dezbracă pentru bani. Şi văzusem recent un film minunat al lui Ken Loach, marele regizor britanic Ken Loach, numit Riff-Raff.
În acel film exista un grup foarte amestecat de muncitori, care lucra pe un şantier la construirea unor locuinţe, şi erau acolo un personaj mai gras, unul mai slab, un afro-britanic, fiecare cu propriile probleme. Oameni foarte diverşi. Şi mă gândeam ce s-ar întâmpla cu acei oameni la sfârşitul acelui film, pentru că la sfârşitul filmului clădirea la care lucrau arde - n.t. practic oamenii rămân fără loc de muncă -, şi ei se plimbă în faţa unui afiş cu Chippendales, un grup celebru de stripperi. Pentru o vreme chiar m-am gândit să-l rog pe Ken Loach să regizeze filmul.
Dar modul în care am învăţat să lucrez, care era un mod obişnuit de a lucra în lumea anglo-saxonă, în special în America şi în Marea Britanie, nu era să cauţi un regizor şi apoi să dezvolţi proiectul împreună cu regizorul, ci în primul rând să găseşti un scriitor care să scrie un scenariu. Şi apoi, odată ce scenariul a fost gata, să găseşti regizorul care să regizeze filmul. Un mod diferit de cel în care majoritatea lumii funcţionează, în care filmele sunt orientate spre regizor, există de obicei un regizor sau regizorul-scenarist care este principala forţă din spatele unui film, principalul motor care pune filmul în funcţiune. În Anglia este destul de firesc ca producătorii să iniţieze proiecte, aşa că am căutat un scriitor şi am întâlnit câţiva scriitori şi unul dintre ei a fost minunatul şi extraordinarul om Simon Beaufoy. Şi i-am spus despre idee şi mă gândeam că ar trebui să o plasăm în Ţara Galilor, pentru că am petrecut câţiva ani în Ţara Galilor la şcoală şi cunoşteam industria minieră şi toate acele oraşe mici care îşi pierduseră obiectul muncii şi pierduseră un mod de a fi şi de a trăi din cauza închiderii minelor din anii '70 şi '80. Şi a spus că nu ştie nimic despre industria minieră. Dar ştia despre siderurgie, pentru că era din Sheffield, şi a spus că poate scrie despre siderurgie şi am spus, sigur, să mergem la Sheffield şi să ne uităm la Sheffield. Am fost la Sheffield. Este un loc foarte fotogenic. Dealuri peste tot, oriunde te uiţi există un peisaj. Şi apoi a scris un scenariu fantastic şi după aceea am început să caut regizor şi am văzut un film de televiziune realizat de Peter Cattaneo, care era foarte realist, foarte naturalist. Credeam că Full Monty are nevoie de o abordare foarte simplă, directă, altfel ar fi putut deveni fie prea comercial, fie melodramatic, şi am vrut ca gama comediei, gama spectaculosului, să fie destul de limitată, destul de reală, destul de solidă. Şi Peter arătase asta în Loved Up, un film scurt şi minunat.
Aşa că i-am cerut să citească direct scenariul şi apoi... Îmi pare rău, o poveste prea lungă.
O.B.: Îmi plac poveştile lungi. Sper că suntem în regulă cu timpul. Când a fost momentul în care aţi luat decizia să scrieţi şi să regizaţi propriile filme?
U.P.: Eram în Australia, tocmai petrecusem şapte luni în Australia pregătind un film cu o distribuţie internaţională importantă, alături de Nicole Kidman şi Russell Crowe şi o regizoare australiancă importantă, Jocelyn Moorhouse. Şi cu o zi înainte de a începe filmarea, totul s-a prăbuşit dintr-un număr de motive care sunt prea plictisitoare pentru a le povesti. Şi chiar în aceeaşi zi, a trebuit să anunţ 300 de australieni, care şi-au schimbat viaţa, şi-au reorganizat şcoala, casele pentru a lucra la acest film, că filmul nu va mai fi realizat. Şi a fost într-adevăr o zi foarte, foarte proastă. Pentru cariera mea şi, de asemenea, pentru mine în plan emoţional.
Şi în aceeaşi zi am deschis un ziar şi am descoperit un mic anunţ, un anunţ fulger al Agenţiei Reuters, despre aceşti 23 de oameni, srilankezi, care pretinseseră că sunt echipa naţională de handbal din Sri Lanka, au fost invitaţi la un turneu la Bombay şi cu invitaţia s-au dus la ambasada Germaniei din Colombo pentru a obţine viză. Au primit viza; au plecat în Germania şi au dispărut cu toţii. Au jucat trei jocuri sau nu au jucat niciodată, le-au pierdut şi apoi au dispărut. Şi m-am gândit că aceasta este o poveste minunată, nu-i aşa? Se referă la oameni care se luptă cu greutăţile, oameni care au vise, oameni care au speranţe să-şi schimbe viaţa, viaţa familiilor lor, viaţa copiilor lor. Ca şi The Full Monty, are un substrat de comedie, chiar dacă intriga poveştii este oarecum ridicolă. Eşec, pretinzând că eşti cineva care nu eşti, un sport, pe care nu eşti capabil să îl joci. Un grup de oameni foarte divers. Evident, existau similarităţi clare cu Full Monty şi am simţit că singura modalitate reală de a face acest film va fi să îl fac în Sri Lanka, Bangladesh, şi în limba srilankeză. Am crezut că nimeni din afara statului Sri Lanka nu va vedea vreodată acest film. Dar chiar dacă reuşim să facem un film şi este văzut doar în Sri Lanka, nu vom avea de-a face cu mari vedete de la Hollywood. Nu vom avea de-a face cu regizori importanţi. Nimeni nu va părăsi filmul, pentru că eu îl voi scrie, eu îl voi regiza şi eu îl voi produce, aşa că nimeni nu va părăsi filmul şi filmul va fi finalizat.
Deci nu a fost atât de mult dorinţa mea de a deveni regizor sau scenarist. Dar a fost o dorinţă pentru un control mai mare, pentru a mă asigura că toate eforturile pe care eu sau altcineva le facem pentru o producţie, pentru pregătirea unui film, nu vor fi irosite - literalmente am irosit şapte luni în Australia departe de fiicele mele mici, am fost foarte supărat din cauza asta - am spus că asta nu se va mai întâmpla. Nu am de gând să las imensa maşinărie de la Hollywood să mă oprească din a face un film, aşa că voi face un film cu buget mic şi voi face totul. Ei bine, nu totul, desigur, dar cu siguranţă voi face foarte multe. Voi fi regizorul, aşa că regizorul nu renunţă. Voi fi scenaristul, astfel încât scenaristul nu renunţă şi să nu se ceartă cu regizorul şi voi fi producătorul, aşa că voi şti că filmul se face şi aşa am început.
Şi când am făcut-o - am avut experienţa de a scrie împreună cu o mare prietenă sau cineva care a devenit o mare prietenă, un minunat dramaturg din Sri Lanka, Randy Chikera. Încă vorbesc cu ea acum. Încerc să o ajut să realizeze primul ei film ca regizor. Şi experienţa de a regiza în Sri Lanka a fost o distracţie enormă, a fost doar distracţie. Filmul nu este grozav - dar e procesul de adaptare a acestei poveşti minimaliste. Şi apoi doi ani mai târziu, am avut un film finalizat, care, spre satisfacţia noastră, a avut un succes enorm în Sri Lanka, un foarte, foarte mare succes în Sri Lanka. Pentru ei a fost un film din Sri Lanka. Nu era un film italian, eu eram irelevant şi, într-un fel, chiar am fost irelevant. A fost un film realizat de o echipa de producţie din Sri Lanka. A fost un film realizat de actorii din Sri Lanka. A fost produs în Sri Lanka de către un minunat regizor din Sri Lanka numit Prasanna Vithanage. Experienţa a fost foarte, foarte amuzantă şi aşa m-am gândit, bine, dacă voi găsi vreodată o altă poveste sau o altă situaţie de viaţă care să mă inspire, ar trebui să încerc să o fac din nou. Şi aşa s-a întâmplat când am realizat Still Life.
Şi asta s-a întâmplat din nou când am realizat Nowhere Special.
O.B.: Aceasta este următoarea mea întrebare. Aţi spus că aţi găsit în ziar povestea pentru Nowhere Special, dar a fost ceva mai mult, cum ar fi o legătură personală sau un motiv personal pentru care să doriţi să faceţi acest film?
U.P.: Ei bine, da, în sensul acesta. Dar cred că de fiecare dată când citeşti ceva, dacă te atinge, te atinge ca urmare a conexiunii cu viaţa ta sau a experienţei tale sau a imaginaţiei tale sau ceva asemănător. Şi în acest caz, ceea ce m-a frapat este cât de specială trebuie să fi fost relaţia dintre tânărul tată şi băiatul de patru ani şi cât de dificilă era poziţia în care s-a aflat tatăl. Şi ce tată minunat trebuie să fi fost. Şi era vorba despre a fi părinte. Şi mi-a vorbit despre propria mea experienţă ca părinte, despre relaţia mea cu fiicele mele. Am trei fiice adulte, dar bineînţeles că am fost acolo când au crescut - cu excepţia celor şapte luni din Australia -, când erau foarte mici, şi am încercat să-mi imaginez ce aş fi făcut dacă aş fi fost în aceeaşi situaţie în care s-a aflat acest tată. Desigur, este foarte greu să îmi imaginez, pentru că am o familie mare. Am o mulţime de prieteni. Aş fi avut o reţea de sprijin, dacă m-aş fi găsit în acea situaţie şi, de asemenea, fiicele mele au o mamă minunată care ar fi avut grijă de ele. În acest caz, tatăl nu avea o familie, nu avea un cerc larg de prieteni. Cui, cu cine să împărtăşească situaţia? Sau poate soluţia problemei de viaţă în care se afla şi pe care a trebuit practic să o gestioneze singur.
Şi am încercat să-mi imaginez ce înseamnă asta. Şi apoi am făcut o mulţime de cercetări despre adopţie şi ce fel de oameni sunt interesaţi să adopte un copil şi cum ajung la acea decizie. Şi am vorbit cu oameni care au fost adoptaţi. Am vorbit cu oameni care sperau să adopte. Am vorbit cu agenţiile care ajută la procesul de adopţie. De asemenea, am vorbit cu organizaţii care se ocupă de copiii care se confruntă cu doliu, care trec prin doliu, care ar fi putut pierde sau pierd un frate sau un părinte sau un bunic doar pentru a înţelege cum ar reacţiona sau ce ar simţi un copil de patru ani la aflarea unor astfel de veşti, la sentimentul că situaţia din jurul lor se schimbă şi ceva rău este pe cale să se întâmple. Am citit o mulţime de cărţi şi biografii; autobiografii ale oamenilor cărora li s-a spus că nu mai au mult timp să trăiască, doar pentru a înţelege cum ar putea fi acel sentiment. În parte, a fost cu siguranţă o încercare de a înţelege situaţia şi de a mă vedea pe mine însumi în situaţie şi de a încerca să-mi imaginez ce aş fi făcut dacă aş fi fost în locul lui. Ceea ce m-a atras la proiect iniţial a fost într-adevăr în primul rând ideea de a fi părinte. Şi, bineînţeles, situaţia pe care o descrie filmul este una foarte tristă şi am crezut că este foarte, foarte important să găsim un mod de a o spune, înregistra sau recrea într-un mod foarte nedramatic. Deoarece povestea este atât de dramatică sau evenimentele sunt atât de dramatice încât vrem să surprindem o stare, fără a o face dramatică, fără a încerca să îi facem pe oameni să plângă fără, uh, ştii, cu multă muzică şi emoţii forţate. Trebuia să fie tratată într-un mod foarte delicat şi cred că, pe ansamblu, am reuşit să facem asta. Mulţumesc în mare parte muncii celor doi actori principali, James Norton şi Daniel Lamont, care s-au transpus în personajele lor, sau mai curând în oamenii din film, deoarece "personaje" este un cuvânt nepotrivit. Oamenii despre care am scris sau pe care mi i-am imaginat. Au reuşit cu adevărat să facă să se întâmple în faţa ecranului ceea ce scrisesem într-un mod atât de plăcut, atât de calm, atât de sincer, cu atât de multă tandreţe şi afecţiune reală, încât am fost foarte mulţumit de asta.
O.B.: Mă bucur că s-a întâmplat asta. Aţi vorbit despre tema principală a iubirii pe care tatăl o poartă fiului.
U.P.: Da.
O.B.: Am găsit o temă similară, şi un cadru foarte asemănător cu afişul filmului Nowhere Special, în Ladri di biciclette al regizorului De Sica. Este o coincidenţă sau este un omagiu?
U.P.: Evident, înainte de a face acest film, am călătorit în trecut şi am revăzut Hoţii de biciclete / Ladri di biciclette - de mai multe ori. În special, am încercat să înţeleg ce era atât de special la finalul filmului Hoţii de biciclete, acea mână a băiatului care prinde mâna tatălui şi îl conduce sau îi dă siguranţă, îi dă speranţa, îi dă putere. Băiatul din Hoţii de biciclete este mai în vârstă, puţin mai în vârstă decât băiatul nostru, dar emoţia pe care o simţim şi momentul acelei schimbări, de cine este părinte şi cine este copil, pe care mi-l doream în minimalistul nostru Nowhere Special, sunt foarte prezente la finalul Hoţilor de biciclete. Tatăl este cel care se simte pierdut şi fiul este cel care le dăruieşte acel moment de forţă şi afecţiune. Chiar imediat după o confruntare, după un moment de nefericire între cei doi. Şi asta m-a influenţat, cu siguranţă şi a influenţat ultima acţiune a filmului, fiul dându-i mâna tatălui său, acesta este un moment al Hoţilor de biciclete.
Dar, de asemenea, ultima secvenţă a filmului este furată, într-un fel, dintr-un film minunat, Babe, care este un film australian despre un păstor şi un porc. Ah, trebuie să îl vezi! Este un film grozav. Povesteşte relaţia dintre acest păstor şi un porc care îl ajută cu oile şi ultimele două imagini sunt într-adevăr o replicare a ultimelor imagini din Babe, aşa că inspiraţia vine de pretutindeni. Aşa cum am spus, nu am imaginaţie, fur. Preiau ştiri din ziare pentru ideile mele sau idei de la alţi realizatori de filme mai buni pentru realizarea filmului meu. Şi uneori funcţionează.
O.B.: Sunteţi foarte modest.
U.P.: Nu, nu, uneori funcţionează. Oamenii aceia sunt realizatori de filme mai buni, nu este greu de spus că De Sica a fost un regizor mult mai bun decât aş visa eu vreodată să fiu. Dar, şi ce dacă? Cui îi pasă? Toată lumea, chiar şi marii pictori au avut pictori mai buni pe care să-i urmeze, de la care să se inspire. Ne inspirăm cu toţii de la alţi oameni, deci, de ce nu?
O.B.: Este adevărat. Vă mulţumesc foarte mult pentru timpul acordat. A fost o plăcere.
U.P.: Mulţumesc, mulţumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu