marți, 17 august 2021

Fracturi

 

Mihail Victus
Fracturi
Editura Vremea, 2019




*****
Intro

Mihail Victus (n. 1986), a obţinut numeroase premii literare pentru proză, dintre care: Marin Preda (2018), Ioan Slavici (2017), Radu Rosetti (2015). Începând cu 2006, a publicat proză în diverse reviste: Tribuna (2017), Iocan (2016), Ateneu (2015), Actualitatea literară (2011) etc.
*
Romanul Fracturi este o poveste despre trezirea conştiinţei. Acţiunea are loc în Bucureştiul zilelor noastre, iar atmosfera şi personajele evocă universul interior al tinerei generaţii, al celor care nu poartă povara trecutului comunist. Este deci o carte cu un suflu nou, zugrăvind o lume într-adevăr modernă, occidentală, străbătută de emoţii, acţiune şi frământări specifice bestsellerurilor americane.

"Un presupus atentat cu maşină. Un manipulator media, lipsit de scrupule. Sentimentul de vinovăţie. Lupta disperată de-a nu pierde controlul. Acesta este un roman fascinant despre trezirea conştiinţei."

"O poveste ingenioasă despre felul cum minciuna subminează realul." (Diana Alzner)
"Un roman psihologic captivant despre manipulare." (Delicatese Literare)
"Fracturi este încă o dovadă că oamenii nu sunt făcuţi din beton, ci din pământ: sunt fragili, maleabili, dar şi capabili să facă mult mai multe decât ar părea şi, atunci când situaţia o impune, să capete forţa de a depăşi, aşa cum spune autorul în roman, acel rău sădit încă de la naştere în ei." (Raluca Nicula)

Vă invităm să întâlniţi o carte cu totul diferită şi un scriitor atipic.


*
Fragment

Stăteam întins pe pat, în camera de la etajul întâi al hotelului, gândindu-mă la lucruri de genul ăsta, când am auzit pe cineva bătând în uşă. Era femeia de serviciu - o puştoaică pistruiată, cu trăsături de băiat, care-mi amintea de o fată de care mă îndrăgostisem în copilărie. "Întreabă o doamnă de dumneavoastră. A vrut să vină în cameră, dar i-am spus că trebuie să vă cer permisiunea." Am confirmat că procedase foarte corect şi i-am mulţumit, cu ajutorul unei bancnote, pentru efort. "O pot înştiinţa pe doamnă că poate să urce?" Singura persoană care ştia că mă aflu în momentul ăla în Braşov era Lorena. Cunoştea şi adresa hotelului. I-am confirmat pistruiatei. Voiam să evit o scenă în public.

Eram atât de convins că Lorena urma să intre în cameră (şi mă străduiam să-mi stăpânesc enervarea), încât apariţia ta a devenit mai mult decât surprinzătoare. Orice alte variante mi-ar fi trecut prin minte, nu m-ar fi pregătit oricum pentru şocul de care-am avut parte. Poate că te-a amuzat perplexitatea mea. Nu ştiu cât ai rămas în faţa uşii, privindu-mă şi aşteptând o reacţie. Cred că, sesizând efectul pe care mi l-ai transmis, ai simţit o oarecare satisfacţie. Ai mizat desigur pe faptul că aveai să mă iei pe nepregătite, şi pot să confirm că ţi-a reuşit. Intraseşi pe terenul de luptă şi mă prinseseşi cu mâna în chiloţi, în loc să te fi luat imediat în bătaia armei. "Scuze, aşteptam pe altcineva", am spus într-un târziu. Ai trecut pe lângă mine, cu zâmbetul ăla ironic pe care-aş fi vrut să ţi-l şterg chiar atunci de pe figură. Te-ai aşezat în fotoliul de lângă fereastră, ţi-ai scos pachetul cu ţigări şi bricheta. "Se poate?" N-ai aşteptat să-ţi confirm. Primele rotocoale de fum se spărgeau deja de tavan când m-am grăbit să deschid fereastra. "Nu sunt fumător, dar nu mă deranjează", m-am simţit dator cu o replică. Pentru a câştiga puţin timp, am scos o apă minerală din frigider şi am turnat-o în pahare. Aş fi vrut să existe încă un fotoliu în care să mă instalez şi de unde să nu mă simt pus într-o poziţie inferioară, sau măcar o canapea.

Am luat loc pe marginea patului. Avea salteaua moale, instalată la o înălţime deranjant de mică. Orice postură aş fi adoptat, nu mă punea într-o situaţie mai bună. Mi-am pus un picior peste celălalt şi m-am lăsat pe spate, luând o atitudine cât mai degajată. Îţi acordam avantajul ăla, al dominării fizice, dar nimic altceva. Pentru-a continua seria de surprize, primele tale cuvinte m-au lovit în punctul cel mai vulnerabil: "Până la urmă, care-a fost relaţia ta cu Damian?" N-am mai interpretat ca o provocare faptul că trebuia să o iau de la capăt cu explicaţiile. Ultimele zile mă epuizaseră. "V-am spus, şi ţie şi Caterinei, suntem vechi prieteni", am făcut încă o încercare, insuficient de convingătoare. "Asta mi-a fost greu să o cred de prima dată, mi-ai dat replica, iar acum m-am convins că e cu adevărat o minciună. Ce urmăreşti?"

Între timp, strânsesem mai multe informaţii despre trecutul fratelui tău. Deţineam detalii cu ajutorul cărora mi-aş fi putut susţine povestea. În plus, nu aveai destule argumente care să o demonteze. Altfel, le-ai fi folosit cu prima ocazie. Dacă lăsam totuşi încă o parte din adevăr să iasă la suprafaţă? Varianta de-a o lua de la capăt cu explicaţiile mi s-a părut un efort fără rost. Indiferent dacă te-aş fi convins să-mi accepţi fabulaţiile, ştiam că ai fi făcut-o doar fiindcă n-ai fi avut de ales. Am înţeles că nu-ţi puteam câştiga încrederea.

M-am întrebat dacă merita să-ţi închid gura, măcar pentru o perioadă, şi am întrevăzut efortul pe care trebuia să-l depun în sensul ăsta. Orgoliul nu voia să-mi permită să mă las înfrânt. Nu definitiv.
- Ce motive aş avea să mă prefac?
- Asta vreau să aflu şi eu. Ce motiv ar avea cineva să se prefacă a fi prietenul fratelui meu, să se infiltreze în familia lui?
- Prea seamănă cu o poveste cu spioni. Şi mie mi-ar da de bănuit, dacă aş fi în locul tău.
- Te rog să eviţi ironiile. Nu e locul şi nici momentul pentru aşa ceva. Spune-mi adevărul. Ce încerci să faci? Are vreo legătură cu Caterina?
- Insinuezi că am înscenat prietenia cu Damian, doar ca să ajung la ea?
- De fiecare dată când am vrut să discut cu ea despre tine, s-a supărat şi a refuzat să vorbească. Cred că ascundeţi ceva, amândoi. Vă cunoaşteţi dinainte de accident?
- Dacă te gândeşti cu seriozitate, ipoteza e cât se poate de absurdă. În cazul în care-am fi fost amanţi, aşa cum sugerezi, ce rost mai avea să ne prefacem în felul ăsta?
- Oamenii îşi găsesc mereu motive stupide şi inexplicabile. Nu zic, oricum, că ar fi vorba despre aşa ceva. Aştept să-mi explici tu.

M-am forţat să mă opresc din a-ţi da replici care să-mi ajute să mă eschivez în continuare. Măcar o parte din adevăr, mi-am repetat. Trăgeai cu putere din ţigară, probabil ca să-ţi păstrezi calmul. Îţi reuşea. Trupul nu-ţi trăda în niciun fel nervozitatea. Mi-am reumplut paharul cu apă minerală. "Ai avut dreptate să nu mă crezi." Nici măcar cu afirmaţia aia, venită atât de direct, nu ţi-am stricat echilibrul. Buzele ţi s-au deschis atât cât să primească ţigara şi să se strângă în jurul ei. Ai ţinut fumul în plămâni, apoi l-ai eliberat încet şi continuu prin colţul stâng al gurii. Mă somai să vorbesc în continuare.
- Nu am fost prieten cu Damian. Nici măcar n-am trecut prin Franţa în perioada cât a stat el acolo.

Făceam practică în Statele Unite.
- Ce scop ai avut să pretinzi că i-ai fi fost prieten?
- Partea cu întâlnirea, din ziua atentatului, nu am inventat-o. Până atunci, nu mai auzisem de Damian.

M-a sunat şi mi-a transmis că voia să discutăm nişte afaceri despre care nu putea vorbi la telefon.
- Ce motive ar fi avut să discute afaceri cu tine?
- Nu ştiu. Poate că intenţiona să-şi deschidă un birou propriu de avocatură şi-l interesa să-l ajut cu promovarea.
- Mi-ar fi cerut sfatul înainte de-a face şi cel mai mic pas în direcţia asta. Ne-am sfătuit mereu când a trebuit să luăm vreo decizie importantă.
- Sau poate că lucra la un caz care-l lega de vreunul din proiectele mele. Sau poate că îl ajuta o expertiză venită din partea cuiva din domeniul meu de activitate. Nu pot decât să speculez. N-am apucat să vorbim mai mult şi s-a ferit să dezvolte subiectul când m-a sunat.
- Presupun că eşti un om foarte ocupat. Accepţi invitaţiile tuturor care-ţi solicită întâlniri de afaceri, mai ales dacă nu ştii niciun detaliu?
- Sunt totodată şi un om foarte curios. Oportunităţile cele mai bune apar de unde nici nu te aştepţi.
- Asta tot nu explică de ce ai inventat prietenia cu fratele meu.
- Nu a fost ceva premeditat.
- Hm.
- Cel puţin nu prima dată, atunci, la spital. În momentul ăla aveam nevoie doar de o scuză, de un motiv pentru vizita mea acolo.
- Dar nu te-ai oprit la atât. Ai venit pe urmă la cină, în casa unui om pe care nu-l cunoşteai deloc, şi i-ai discreditat imaginea cu nişte poveşti inventate.
- N-au fost chiar invenţii. Am folosit detalii reale, din trecutul lui Damian. Mă documentasem.
- Cu ce drept ai făcut-o?
- S-a creat o legătură între mine şi Damian. Nu ştiu cum altfel să explic mai bine. Probabil că atentatul a fost cauza. Am fost şi eu acolo când s-a întâmplat. Mă duceam spre restaurantul unde trebuia să ne întâlnim. Cred că şi el mergea în aceeaşi direcţie. Când am auzit-o pe Caterina vorbind despre presupusa aventură a lui Damian cu o femeie, m-am simţit cumva dator să-i iau apărarea. Ştiam, cel puţin, că motivul pentru care se afla atunci în centrul oraşului n-avea nicio legătură cu o femeie.
- E absurd.
- Sunt conştient că aşa pare.
- Nu cred că intenţiile tale bune, dacă au fost aşa, îţi scuză minciunile.
- Încerc să îţi explic faptele, nu să îmi găsesc scuze.
- Ai făcut-o din plictiseală?
- Am un stil de viaţă activ, nu apuc să mă plictisesc.
- Ce alt motiv ai avut, în afară de legătura aia pe care-o insinuezi şi mi-e greu să o cred?
- Dar tocmai de la ea a pornit totul. Am vrut să-l cunosc pe fratele tău, să îi cunosc familia, am vrut să mă lăsaţi să-l ajut.
- Minţind şi făcând mai mult rău? Puteai spune adevărul, că nu-l cunoşteai pe Damian şi că voiai să faci o donaţie, în semn de solidaritate sau aşa ceva. Ar fi fost mai simplu şi mai corect.
- M-aţi fi expediat fără discuţii iar eu voiam să ajung să îl cunosc mai bine, cu ajutorul vostru.
- Folosindu-te de vulnerabilitatea noastră, mai ales de-a Caterinei.
- Nu susţin că am procedat corect.
- A fost foarte greşit ce ai făcut.
- Recunosc asta.
- Şi totuşi nu te-ai oprit, nici măcar acum, când... Ce mai vrei? De ce eşti aici?
- Caterina m-a invitat.
- Fiindcă ea chiar crede că ai fost prietenul soţului ei.
- Într-un fel, îmi închipui că am devenit.
- Nu ştiu dacă să cred că eşti nebun, sau că pur şi simplu îţi face plăcere să te implici în drama asta, că îţi satisfaci un fel de nevoie perversă sau naiba ştie ce.
- Poate că este puţin din toate, nici eu nu-mi dau seama.
- Ştiu doar un lucru. Nu ai niciun drept să fii aici.
- Viaţa mea şi-a fratelui tău s-au intersectat, doar pentru câteva clipe, dar suficiente ca să formeze o legătură puternică.
- Chiar dacă iau în considerare că ar putea fi adevărat, nu ar fi corect pentru Damian să iei parte la înmormântarea lui. Trebuie să te opreşti şi să stai departe de Caterina.
- Nu vreau să obţin nimic de la ea.
- Ţi-ai atins scopul, dacă este să te cred pe cuvânt. Ai ajuns să faci îndeajuns de mult rău. Caterina are nevoie să ştie adevărul şi, dacă îl va afla, cu siguranţă că nu va dori să te vadă la înmormântare. Nu ai ce căuta acolo.
- Aş vrea să vezi dovada mea de sinceritate ca pe-o ofertă de pace. Ştiu că am greşit, dar nu îţi sunt duşman. Nu e nimic personal.
- Din punctul tău de vedere, nici eu nu cred că este. Ai avea nevoie de empatie ca să înţelegi că lucrurile nu funcţionează în felul ăsta, că oamenii nu sunt nişte pioni pe care trebuie să-i îndepărtezi sau să-i foloseşti după bunul plac. Cred că empatia nu face parte din abilităţile tale. Îţi dai măcar seama cât de greşit ai procedat până acum?
- Am recunoscut deja, din proprie iniţiativă.
- Ai fi făcut-o dacă nu veneam aici, să te confrunt?
- Poate că aş mai fi amânat puţin, dar da, aş fi făcut-o.
- Nu am încredere în tine.
- Nu îţi cer să ai încredere.
- Ce urmăreşti, atunci?
- Înţelegere.
- Pot înţelege, oarecum, de ce ai făcut ce-ai făcut, dar asta nu mă va determina să-mi schimb părerea. E greşit şi trebuie să înceteze.
- Sunt de acord.

Ai strivit ce-ţi mai rămăsese din ţigară de fundul paharului pe care ţi-l oferisem în loc de scrumieră. Păreai obosită şi indecisă. Mă aşteptam să continui să mă ataci şi să-mi demonstrezi cât de ticălos eram.

Te-am subestimat din prima clipă şi continuam să o fac. Te-ai ridicat de pe fotoliu, demnă şi hotărâtă. "Găseşte orice scuză, dar nu veni la înmormântare." Nu aveai nevoie de un răspuns şi nu ţi l-am dat. Ai ieşit din cameră, aflată în posesia unei mici părţi (chiar dacă distorsionată) a adevărului pe care nu îndrăzneam să-l expun în totalitate. Era prea devreme ca să-mi dau seama ce efect avea asta asupra mea. Vizita ta continua să aibă un impact mai mare. M-ai lăsat într-o stare de confuzie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu