Homo Sovieticus

 

Alexandr Zinoviev
Homo Sovieticus
Editura Vremea, 2018
traducere de Andi Ştefănescu

***
Prezentare

Editura Vremea a lansat cartea Homo Sovieticus de Alexandr Zinoviev în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus 2018; o apariţie îndelung aşteptată de pasionaţii de istorie recentă.

Pentru cine e obişnuit să vadă lumea în alb şi negru, Homo Sovieticus nu e o carte potrivită. Căci între cele două extreme, după cum cu vervă demonstrează autorul, nuanţele de gri sunt infinite.

Această satiră muşcătoare, dar plină de resemnată afecţiune, e rodul observaţiilor pertinente pe care un intelectual, scriitor şi sociolog, le-a înregistrat atât în calitate de cetăţean al Uniunii Sovietice, cât şi de exilat într-o ţară din Vest - Germania. Cartea, care circula în samizdat încă din anii '70, dar care a apărut oficial la începutul anilor '80, a impus în conştiinţa internaţională un termen-emblemă: Homo Sovieticus.

Cine - sau ce - e Homo Sovieticus? Întrebare simplă, la care răspunsul nu poate fi decât unul complicat.

Un om cu "şcoala vieţii", "călit" - la propriu şi la figurat - de lipsuri materiale şi de valuri de propagandă absurdă, care alternează schizoid între invidie şi dispreţ pentru Occident şi care "se preface că munceşte, în timp ce Statul se preface că îl plăteşte". Pe scurt, produsul unei societăţi totalitare, care se entuziasmează când găseşte carne în magazine, şi trece cu vederea denunţurile prietenilor către KGB, căci el însuşi ar face-o, în egală măsură.

Cum e Homo Sovieticus în exil în Vest? Mai tăcut, mai cârcotaş, mai dornic de experienţe care "acasă" îi fuseseră interzise, dar, mai mult decât oricând, RUS. Mai mult decât oricând, "as" - adică "agent sovietic". În această calitate, de pe poziţii resimţit inferioare, interacţionează el cu "ceilalţi", cu Occidentalii, pe care îi vede naivi, plini de sine, dar reduşi la nevolnicie în urma unui trai prea lipsit de griji.

Scrisă la persoana întâi, cartea este o culegere de schiţe cu tâlc, în care adevăruri mari sunt spuse în cuvinte simple, aparent menite să stârnească râsul, dar care ascund, de fapt, adevăruri tragice - între Est şi Vest, între "sovietizaţi" şi "liberi" există o barieră de netrecut, care se bazează pe clişee şi perpetuează neînţelegeri.

De ce am mai citi azi o carte despre o realitate (aparent) desuetă? Pentru că, într-un limbaj curgător şi accesibil, purtător al unui mesaj universal, Zinoviev ne oferă abil metode de înţelegere a unui nou tip uman - Homo post-sovieticus.

Homo Sovieticus, o carte fenomenală şi deja celebră despre omul nou pe care sovieticii visau să-l plămădească. Termenul îi aparţine scriitorului Alexandr Zinoviev, şi exprimă în mod satiric diferenţele dintre cum ar fi trebuit să fie acest nou om (gândit în laboratoarele sovietice) şi ce a devenit el în realitate.

Cartea poate fi cumpărată din librării sau comandată online de pe site-ul editurii Vremea (www.edituravremea.ro), cu o reducere de 10%.

Fragment

Dubii

De ce să scrii în forma discreditată moral a denunţului dacă am inventat un alt gen literar de o puritate de cristal, şi anume: Raportul Oficial? În acest caz nu mai suntem nevoiţi să avem mustrări de conştiinţă şi să suferim (dacă într-adevăr am suferit vreodată) atunci când ni se cere cu amabilitate să scriem un raport despre o excursie, o adunare sau o conversaţie. Şi de fapt nici nu e nevoie să ni se ceară, deoarece ştim cu toţii că a scrie rapoarte despre orice lucru e datoria noastră sacră. Cum naiba de nu le-a venit ideea asta pe timpul lui Stalin? Explicaţia e foarte simplă: nu existau îndeajuns de multe maşini de scris şi hârtie. Poţi scrie denunţuri cu ultimul capăt de creion pe o bucăţică de pungă. Rapoartele sunt însă de neconceput fără o coală de hârtie şi o maşină de scris.

Noi şi Occidentul

Amicul care a fost expulzat dintr-una din capitalele Occidentului a scris în raportul său, după zece ani de trai în Occident, că după ce Europa de Vest va fi fost ocupată de Armata Roşie, în primul rând vor trebui lichidaţi toţi cei care ne-au oferit în mod benevol ajutorul: comuniştii, stângiştii, pacifiştii, neutrii, intelectualii, scriitorii liberali, profesorii, tinerii cu barbă şi tot gunoiul de felul ăsta. De ce? Deoarece ei şi-ar veni în cele din urmă în fire şi se vor întoarce împotriva noastră. Şi în general, fie să ne apere Domnul de prieteni: duşmanii ni-i eliminăm singuri! Pe lângă asta, aviza amicul meu, există o oarecare raţiune în a-ţi ocroti duşmanii, în măsura în care poţi trage unele foloase de pe urma lor. Dar să ne întoarcem mai bine la teoria raportului.

Raportul

Oamenii sovietici au fost pregătiţi să scrie rapoarte despre orice. Este vorba de un element al organizării comuniste a muncii. Rapoarte lunare, rapoarte trimestriale, rapoarte anuale, rapoarte cincinale. Un salariat al institutului nostru, vechi bolşevic, a scris un raport despre întreaga sa viaţă de la revoluţie încoace. Trei mii de pagini cu litere puchinoase. Şi-a pus epocalul raport în două plase vechi şi soioase şi l-a cărat până la biroul de partid, unde le-a spus oficialităţilor să-l studieze şi să tragă învăţăminte din el. Secretarul biroului de partid mi-a încredinţat mie această nobilă misiune. Într-o jumătate de oră mi-am scris raportul la raportul bătrânului bolşevic, fără să-l fi frunzărit măcar. În anii puterii sovietice (aşa suna raportul meu) cel în cauză a consumat atâtea şi atâtea tone de pâine şi caşă, a băut exact atâtea vedre de votcă, a făcut exact atâtea denunţuri secrete în scris şi exact atâtea prin viu grai, a stat exact atâţia ani în şedinţe şi atâţia la cozi.
- Râzi de el, mi-a spus Secretarul.
- Ba din contră, îi plâng de milă, i-am răspuns.
- Ce putem să facem? m-a întrebat.
- Îi trimitem autorului o adeverinţă oficială în care-l informăm că manuscrisul a fost trimis Secţiei Secrete a Arhivelor Centrale de Partid, i-am spus.
- De ce o adeverinţă oficială? m-a întrebat Secretarul.
- Pentru ca autorul să o poată înrăma şi atârna pe perete alături de cele circa cincizeci de diplome pe care le-a primit de-a lungul întregii sale vieţi stupide, i-am răspuns.
- Dar de ce către Secţia Secretă?
- Pentru ca să nu ne mai chinuie niciodată cu amintirile lui, i-am răspuns.
- Şi cu astea ce facem? m-a întrebat Secretarul arătând spre plasele vechi şi soioase în care se afla nepreţuita experienţă de viaţă a unei generaţii întregi.
- La gunoi, am spus.
- Dă-i bătaie, a spus Secretarul, şi să-mi trimiţi după aia un scurt raport despre ce ai făcut.

Altă dată, mi s-a dat sarcina de "a retuşa" rapoartele făcute de membrii unei delegaţii ştiinţifice, participantă la un congres internaţional. În delegaţie fuseseră 50 de persoane, însă au fost făcute 60 de rapoarte. Unii distinşi savanţi de renume, dorind să-şi demonstreze devotamentul, scriseseră câte două. Fiecare raport avea 50 de pagini bătute la maşină. Şi ce nu comunicau savanţii îndrăgitelor Organe! De exemplu, că l-ar putea face pe un profesor din Apus să treacă de partea noastră publicându-i cărţile în Uniunea Sovietică sau că ar trebui invitat la Moscova directorul unui laborator secret, urmând ca apoi să fie şantajat cu ajutorul unei fete demne de încredere, şi aşa mai departe.

Rapoartele delegaţiei erau adevărate şi instructive. De obicei însă scriem rapoarte nu pentru a recapitula sau a trage învăţăminte, ci datorită unei raţiuni mult mai înalte, de ordin mistic. În numele formalismului impus. De aceea, din principiu scriem acolo tot ce ştim, ceea ce face practic imposibil de deosebit adevărul de invenţie. Şi de fapt nici nu e nevoie de asta. Oricum nimeni nu citeşte rapoartele. În raportul trimestrial am scris odată că am descoperit zece noi particule elementare. Am făcut asta din interes pur ştiinţific, pentru a-mi verifica teoria rapoartelor. Directorul secţiei m-a chemat la el. Eram pe punctul de a începe să cred că teoria mea era greşită. N-ar fi trebuit să-mi fac griji. Raportul meu, mi-a spus Directorul, este prea scurt. N-aş vrea să adaug vreo două pagini? I-am făcut o declaraţie demagogică: valoarea unui raport, am spus, stă nu în numărul de pagini, ci în ceea ce s-a făcut - potrivit celor scrise în raport.
- Citiţi ce am scris, am spus, şi comparaţi cu ce au scris ceilalţi.
- Lasă-mă cu poveştile tale, mi-a răspuns calm Directorul. Crezi că ceilalţi au muncit mai puţin ca tine?

Şi astfel am adăugat două pagini, anunţând că descoperisem metoda de a transforma gunoaiele din Moscova în produse alimentare de calitate extra.
- Bine scris, a spus Directorul punând la dosar raportul meu, alături de teancul celorlalte rapoarte necitite ale colegilor mei. Cine ştie să scrie un raport bun lucrează şi bine.

Nu vă imaginaţi însă că raportul este o operaţie birocratică inutilă. Este un mijloc solid de a integra oamenii în sistemul comunist. Important nu e conţinutul, ci numai faptul că raportul există.

Către o psihologie a rapoartelor

E uşor să scrii un raport dacă ai stat degeaba. Ai tot dreptul să foloseşti nu numai tot ceea ce s-a întâmplat la locul de muncă, dar şi orice alt eveniment petrecut în ţară sau în cosmos. Ai acest drept pentru că ai participat la tot ceea ce s-a întâmplat în univers. E mai greu să scrii un raport dacă te-ai ţinut cât de cât de treabă. Şi dacă ai muncit cu adevărat atunci raportul devine o sarcină supraomenească deoarece te vei concentra în mod exclusiv asupra a ceea ce, practic, ai făcut. În realitate, raportul nu va putea fi îmbogăţit, nici măcar sub raport lingvistic, iar munca depusă va fi considerată oricum inutilă de colegi. Dar chiar şi în primul caz, a scrie cu virtuozitate un raport nu e o calitate înnăscută. E nevoie de un exerciţiu de mulţi ani înainte de a putea deveni un raportor calificat şi de a putea elabora rapoarte de o fluenţă mozartiană.

Oricum, opera imaginară pe care am de gând s-o scriu poate fi interpretată ca raportul meu asupra regulilor Artei de a Raporta în Mod Sovietic. Priviţi-o vă rog doar aşa; nu căutaţi în ea adevărul. În acelaşi timp, nu-mi acuzaţi opera de erori. Un raport e un raport şi nimic mai mult. E doar o etapă planificată din viaţă. Raportul meu e consacrat unei lucrări pe care ar fi trebuit s-o fac dar n-am făcut-o, pentru că munca mea este de a n-o face. Aşa că voi vorbi despre orice, cu excepţia lucrurilor despre care ar trebui să vorbesc. Voi vorbi, de exemplu, de atentatul împotriva preşedintelui Americii, despre explozia bombei din gara din Bologna, despre o demonstraţie pentru pace la Bonn şi despre revolta tinerilor din Londra ca şi cum eu le-aş fi provocat. Cel mai amuzant lucru este că nu spun lucruri total gratuite, dat fiind că aparţin organizaţiei care, într-un fel sau altul, e amestecată în toate acea, şi anume, KGB-ul. Cu alte cuvinte va fi un raport psihologic al unui individ fără psihologie proprie, implantat într-un mediu străin ca parte a unui Plan grandios şi uitat apoi la fel de repede ca şi Planul.

Despre o metodologie a rapoartelor

Nu căutaţi vreun înţeles ascuns în cuvintele mele. Vorbesc întotdeauna fără aluzii şi parabole spunând tot ce am de spus. N-am timp de înţelesuri ascunse printre rânduri sau de iceberguri literare. Când oamenii n-au nimic de spus ei maschează golul a ceea ce spun printr-o falsă strălucire de suprafaţă, ca şi cum ar dispune de argumente mult prea subtile, furnizate de o gândire profundă. Nu numai scriitorii dar şi regizorii de film oferă exemple perfecte în acest sens. Aveam un coleg în institutul nostru care era considerat un mare gânditor numai pentru că se dovedise un maestru în "iceberg" şi în "printre rânduri". În momentul în care şi-a împins arta până la limita extremă, adică a reuşit să se lipsească până şi de rândurile între care îşi plasa ideile sale profunde şi chiar şi de partea vizibilă, plutitoare a "icebergului" său literar, atunci am reuşit să înţelegem că nu era nimic altceva decât un parazit ordinar şi un imbecil. Ceea ce nu i-a ştirbit cu nimic reputaţia de mare gânditor. În ce mă priveşte "icebergurile" mele literare sunt lipsite de secţiunea subacvatică, iar între rândurile mele nu există "printre rânduri".

Ca om cu experienţă ştiu că raportul meu nu va fi niciodată citit. De aceea obiceiul de a mă adresa cititorului e numai un reflex sovietic. Bătrânul bolşevic al cărui, raport îl azvârlisem la gunoi se adresa de asemenea unui cititor imaginar: către "Comitetul Central leninist"; către "partidul meu drag"; şi către "întreaga umanitate progresistă". Şi a folosit la ceva ori cuiva nepreţuita sa experienţă de viaţă? Nu! în condiţiile astea ce interes ar putea prezenta spusele celui care nu a putrezit prin închisorile ţariste, nu şi-a vărsat sângele pe baricade, n-a participat la asaltul Perekopului sau la construirea Komsomolskului, nu şi-a dezgolit pieptul în faţa mitralierelor duşmane şi nu a dat dovadă de spirit novator?

Abordarea creatoare

Pe lângă celelalte, noi, oamenii sovietici, suntem pregătiţi să abordăm totul în mod creator. În această ordine de idei îmi amintesc de o întâmplare foarte instructivă. Spionii noştri în Occident furaseră planurile unei maşini-unelte destinată unui proces tehnologic deosebit de complex şi sofisticat. În acelaşi timp, ei puseseră mâna şi pe piesele componente. A fost format un colectiv de lucru special care să dea de capăt modului de funcţionare. Instanţele superioare erau deosebit de interesate deoarece maşina urma să fie folosită în producţia de tancuri. Colectivului i s-a dat dispoziţie să-şi îndeplinească sarcina prin utilizarea raţională a resurselor şi să dea dovadă de spirit creator şi inovator. Aşa că inovaţiile n-au lipsit, încă de la prima asamblare cinci piese deveniseră inutile. Maşina lucra fără ele. A fost demontată şi asamblată din nou. De data asta au rămas pe dinafară zece piese. Maşina continua să lucreze. O nouă demontare şi o nouă asamblare. Douăzeci de piese. Maşina continua să lucreze. Bineînţeles că n-au lipsit exclamaţiile batjocoritoare la adresa tehnologiei occidentale. Apoi, cineva a lansat ideea că după alte cinci demontări şi asamblări succesive maşina va lucra fără piese. O descoperire senzaţională! Tovarăşii de colectiv l-au privit cu suspiciune pe susţinătorul hiper-raţionalizării şi au hotărât să se mulţumească cu triumful de până atunci. S-a raportat conducerii că, drept rezultat al unui remarcabil efort creator, colectivul a simplificat în mod considerabil construcţia excesiv de complicată a maşinii. Din acel moment, maşina a început să execute cele mai primitive şi mai grosolane operaţiuni, iar după o lună s-a stricat de tot şi pentru totdeauna. Între timp însă instanţele superioare îşi pierduseră interesul. Firmele occidentale începuseră să ne vândă piese de tancuri gata făcute, aşa că maşina nu-şi mai avea rostul.

Un caz şi mai instructiv s-a petrecut la "Şcoala Lenin", unde sunt pregătiţi spionii noştri, conducătorii partidelor comuniste şi viitori funcţionari guvernamentali pro-sovietici pentru ţările occidentale. Unul din elevi, din dorinţa de a ne face pe plac a luat în serios conceptul "abordării creatoare" şi a început să debiteze asemenea tâmpenii, încât s-a pus problema închiderii şcolii, care ar fi devenit o pepinieră a eurocomunismului. Acest comunist din Occident, deşi comunist, nu era mai puţin occidental, aşa că nu putea să înţeleagă esenţa "abordării creatoare". Iar la o şedinţă secretă a Comitetului Central la care a fost examinată conduita condamnabilă a comuniştilor din Occident, secretarul pentru ideologie a afirmat că la originea greşelilor lor stă inabilitatea de a percepe conceptul "abordării creatoare" în mod creator.

Când m-au trimis aici, tovarăşii din Organe mi-au ordonat, între altele, să abordez în mod creator misiunea mea. Ca om sovietic am înţeles adevăratul sens al cuvintelor de rămas bun: stai uşor şi nu fă exces de zel. Cât despre creativitate, ea îmi foloseşte cu adevărat la scrierea raportului. Scris cu dexteritate, cel mai prost raport este cu mult mai interesant decât cea mai eficientă acţiune dacă face dovada competenţei nu la nivelul fondului, ci la nivelul formei. Aici, în comparaţie cu lucrurile pe care le pot spune, adevărata mea viaţă e groaznic de plicticoasă şi deprimantă. Imaginaţi-vă unde s-ar ajunge dacă ar fi posibil să scriem rapoarte despre călătoria pe lumea cealaltă!

Micul tratat ştiinţific

Dar poate că ar fi mai bine să scriu un mic tratat ştiinţific? Sunt doar om de ştiinţă, nu? E adevărat că, atât eu, cât şi colegii mei am servit ţelurilor complet neştiinţifice ale Comitetului Central şi KGB-ului. Da, dar am făcut-o într-o manieră pe de-a întregul ştiinţifică. Să luăm de exemplu decizia luată de ei de a distruge mişcarea dizidentă, lucru care s-a dovedit a nu fi chiar aşa de simplu. Sarcina noastră a constat în a dezvolta o justificare teoretică a sufocării dizidenţei şi de a elabora măsuri efective în acest sens. Nu trebuie să vă imaginaţi că a fost o treabă uşoară sau că pe parcurs n-au apărut conflicte. Şi în acest domeniu de activitate, marcantele descoperiri ştiinţifice survin în urma unor lupte crâncene. Iniţial, propunerea de discreditare a dizidenţilor în ochii Occidentului, prin trimiterea lor în exil în Occident, a fost prost primită. Apoi şi-a făcut drum la instanţele superioare, pentru ca în cele din urmă Biroul Politic să şi-o însuşească. Dar câtă energie cheltuită pentru ca să ajungem acolo! Câte victime! În paranteză fie spus, numărul victimelor luptei pentru cel mai eficient mod de a pune pumnu-n gură dizidenţilor a depăşit cu mult numărul victimelor din rândul dizidenţei.

Şi câte eforturi şi cât talent am cheltuit eu însumi pentru a concepe diverse planuri de acest fel! Am desenat grafice, am alcătuit tabele, am descoperit formule şi am verificat teoreme. Potrivit acestor formule, de exemplu, rezulta că apariţia unui critic al regimului ar fi dăunătoare pentru regim, dar nu prea mult. Doi critici era deja mai grav. Însă nu de două ori mai grav; numai o dată şi opt zecimi. 20 de critici avantajează regimul mai mult decât cinci, dat fiind că poţi conta în mare măsură chiar pe dizidenţi în lupta împotriva dizidenţilor. E de ajuns să ai trei critici că încep să se mănânce unul pe altul. Cu zece critici, regimul a devenit deja un pretext pentru ciomăgeală reciprocă. Cel puţin unul din trei ajută KGB-ul. Şi cel puţin cinci din zece pot fi priviţi drept informatori voluntari ai Organelor. Nu cred că trebuie să vorbesc de câţi informatori plătiţi pot fi infiltraţi în astfel de grupuri. E adevărat însă că pe măsură ce numărul criticilor regimului creşte, apar consecinţe neprevăzute. Cel mai important este că acei ce critică regimul încep să intre în competiţie cu apologeţii săi în înţelegerea regimului însuşi. Secretarului cu ideologia din Comitetul Central i s-a vărsat fierea aflând ştirea că un critic exilat din Occident a declarat sistemul sovietic drept stabil.
- Ticălosul ăsta! a urlat Secretarul. Noi, adevăraţii marxist-leninişti, noi pretindem că sistemul sovietic e stabil. Şi vine acum trădătorul ăsta dezgustător şi are neruşinarea să demonstreze că sistemul nostru sovietic e stabil!

Guvernanţii noştri îi urăsc pe criticii regimului, nu pentru că ei ar submina regimul (nici o critică nu-l subminează, îl întăreşte doar!), ci pentru că cei ce critică regimul uzurpă inalienabila prerogativă a celor mai puternici lideri sovietici: de a critica modul de viaţă sovietic.

Desigur, pentru mine, în situaţia mea, un mic tratat ştiinţific ar fi cea mai bună soluţie. Dar n-am bani pentru grafice şi tabele; la Moscova le făceam pe banii statului.

Îndoieli

Ce titlu să-i dau romanului-denunţ-raport-mic-tratat? Nu consideraţi că este vorba de o problemă secundară. E momentul să dau din nou un exemplu instructiv. Un anumit specialist moscovit în problemele comunismului ştiinţific s-a decis brusc să dezvăluie lumii într-o carte despre ce este vorba cu adevărat. N-a putut-o începe însă pentru că îşi irosise forţele încercând să rezolve dilema titlului - ce ar fi mai bine: "Cerul şi bolovanul" sau "Bolovanul şi cerul?" Aşa că a ajuns în Occident fără revelatoarea sa carte, ceea ce i-a provocat o groază de neajunsuri. Încă n-a găsit o slujbă bună, deşi toată lumea ştie că lucrează pentru KGB. Ciudat, nu-i aşa? Un agent sovietic şomer! Occidentul a început să nu mai ştie să se poarte. E timpul să-l chemăm la ordine.

Amintindu-mi trista soartă a celui care dorise să dezvăluie secretele comunismului ştiinţific, m-am decis să amân problema titlului. Cine ştie, poate n-am să scriu nimic şi atunci această spinoasă problemă va dispărea de la sine. S-a ivit însă o altă dilemă nu mai puţin dificilă: cui îi voi dedica opera mea nescrisă? Răposatei mele mame sau partidului? Ultimului Congres sau viitoarei şedinţe a Comitetului Central? Iubitului popor sovietic sau detestatei mele foste soţii? Puţinelor victime ale regimului sau nenumăraţilor mei tovarăşi de beţie? În final m-am decis asupra variantei patriotice: "Dedic această carte, nouă, cercetaşilor sovietici aflaţi departe de Patrie".

O minunată dedicaţie. Foarte sinceră. Ce-ar fi însă dacă mă vor înţelege greşit? Îndoiala este caracteristica noastră de stat (nu cea naţională). Îndoielile ne încearcă ori de câte ori începem ceva sau, dacă am şi început, în timp ce ducem acel lucru până la capăt. Iar dacă sfârşim ceva, tot îndoielile ne-au împiedicat să ne oprim la timp.

Asta-i cauza pentru care, de exemplu, ne-am repezit către Oceanul Indian însă ne-am oprit la jumătatea drumului în Afganistan, pretinzând că vrem să punem capăt maşinaţiilor imperialiştilor americani şi să ajutăm guvernul legal la putere să pună ceva ordine în ţară. Şi am făcut-o atât de prost încât maşinaţiile imperialiştilor americani şi dezordinile s-au înmulţit de la o zi la alta. Şi n-avem cum ieşi din impas.

Răposata mea mamă a încercat de trei ori să avorteze: a înghiţit un kilogram de chinină, şi-a opărit picioarele cu apă clocotită în cinci rânduri şi a mai făcut o seamă de lucruri, totul în tentativa zadarnică de a împiedica venirea mea pe lume. Când s-a convins că eforturile sunt inutile a declarat că maternitatea este pentru ea cea mai mare binecuvântare a vieţii. După aceea, până la moarte n-a obosit să-mi repete că dacă ar fi ştiut că am să devin un egoist atât de lipsit de inimă ar fi avortat. Occidentul s-a molipsit şi el de boala noastră: literalmente epuizat de propriile dubii, a sfârşit prin a presupune că angajamentele şi apelurile privind dezarmarea ale perfizilor lideri sovietici sunt cu adevărat sincere.

Raţionând astfel am luat hotărârea: lasă-i să-mi înţeleagă greşit dedicaţia, pentru că ar fi mai rău dacă ar interpreta-o corect. Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă Occidentul ar desluşi intenţiile sovietice în Afganistan? S-ar scăpa cu toţii în pantaloni cu o asemenea înfricoşătoare forţă că n-ar mai fi de trăit din cauza mirosului sufocant. Să lăsăm îndoielile! Occidentul nu va interpreta corect dedicaţia. N-ar îndrăzni s-o facă. Iar oamenii noştri ştiu despre ce-i vorba şi fără interpretări.

Faptul că noi suntem cei cărora dedic această carte simplifică problema. Aşa cum spunea tatăl meu vitreg (director al unui mare cimitir din suburbiile Moscovei): important e epitaful, morţi se mai găsesc.^[i]

Despre ieşirea la ocean

De problema ieşirii la Oceanul Indian ne-am preocupat încă din timpul lui Hruşciov. E adevărat că de o manieră mai mult visătoare decât realistă. La urma urmei, în timpul lui Petru^[ii] ne-am croit drum la mare aşa că acum a sosit vremea să ne croim drum la ocean. Am uitat că avem acces la oceanele lumii de-a lungul unei coaste care se întinde pe zeci de mii de kilometri. Asta nu contează, pentru că acolo e frig. Avem nevoie de un ocean cald şi cel Indian ar fi cel mai potrivit. Britanicii s-au folosit îndeajuns de India şi alte ţări din Est; acum ne-a venit şi nouă rândul. N-am ştiut la timpul potrivit că problema era mai simplă decât credeam, pentru că nimeni nu s-a obosit să se uite pe o hartă. Credeam că drumul spre ocean trece prin Altai, Pamir şi Himalaia. S-a dovedit însă că era doar ceva mai departe de Soci şi mult mai accesibil decât Sociul. Ce păcat că nu ne-a arătat nimeni un atlas! N-ar mai fi avut loc criza din Iran. Şi n-ar mai fi fost nici picior de arab pe-acolo. În treacăt fie zis, nici nu se înţelege de unde au venit aşa deodată.

La urma urmelor am ieşit totuşi la un ocean cald. E drept că puţin mai la vale, pe coasta Americii; în Cuba.

Noi şi Occidentul

Cu câţiva ani în urmă, unul din funcţionarii unei ambasade occidentale era postat în permanenţă lângă zidul Kremlinului. Printre îndatoririle sale se afla şi sarcina de a supraveghea limuzinele guvernamentale care intrau şi ieşeau. Specialiştii kremlinologi occidentali analizau aceste informaţii şi emiteau generalităţi profunde privind "politica Kremlinului". În acelaşi timp, un agent KGB avea misiunea de a-l confuziona pe observatorul occidental. La anumite ore şi într-o anumită ordine, el programa intrările şi ieşirile unor falşi "Brejnevi", "Suslovi", "Gromîci" şi a altor lideri sovietici. Agentul KGB râdea cu lacrimi când povestea despre manipulările sale. Într-o zi el a lăsat să intre trei "Brejnev" şi a lăsat să iasă cinci. Mă întreb cum au rezolvat kremlinologii occidentali această enigmă.

---

[i] Aluzie la zicala: Importantă e legea, criminali se mai găsesc. (n.t.)

[ii] Petru l (Petru cel Mare) ţar (1682-1721) şi împărat (1721-1725) al Rusiei a fondat Petersburgul la Marea Baltică la 1703. (n.t.)