Lecţii de italiană

 

Marina Stepnova
Lecţii de italiană
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din rusă de Antoaneta Olteanu

***
Intro

Marina Stepnova s‑a născut în 1971 în oraşul Efremov din regiunea Tula. A crescut şi a studiat la Moscova, unde a absolvit Institutul de Literatură "Maxim Gorki". De‑a lungul timpului, a publicat proză şi poezie în revistele Zvezda, Oktiabr, Novîi Mir şi altele. Este prima femeie din Rusia care a devenit redactor‑şef al unei reviste pentru bărbaţi, XXL, unde a lucrat până în anul 2014. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este şi traducătoare - folosindu-şi cunoştinţele de limba română dobândite în cei zece ani petrecuţi la Chişinău, precum şi de-a lungul studiilor universitare, a tradus în limba rusă piesa lui Mihail Sebastian Steaua fără nume, care se află pe afişele a numeroase teatre din Rusia şi din Ucraina. Marina Stepnova a predat şi scriere creativă la Moscova.

Romanul său de debut, Hirurg, a apărut în 2005 şi a fost imediat remarcat atât de critici, cât şi de cititori, impunând‑o drept una dintre cele mai promiţătoare voci ale literaturii ruse contemporane, fapt întărit şi de nominalizarea acestuia la premiul "Naţionalnîi Bestseller".

Consacrarea definitivă a venit odată cu publicarea, în anul 2011, a romanului Femeile lui Lazăr (Curtea Veche Publishing, 2021, ediţia a II-a), dublu câştigător al premiului "Bolşaia Kniga" şi un răsunător succes de librărie, ale cărui drepturi de traducere au fost vândute în zeci de ţări.

*

Ivan Sergheevici Ogariov este medic de succes într-o clinică privată din Moscova anilor 2000. Pe dinăuntru însă, Ivan Sergheevici Ogariov urlă de durere. La patruzeci şi doi de ani, duce o viaţă superficială şi previzibilă: muncă până la epuizare, sex conjugal de carton, duminici şi Revelioane la socri, cu salată de hering şi piftie, apartament închiriat, trafic, plictis, Putin, un oraş depravat şi străin. Cu rănile copilăriei sovietice sumbre şi lipsite de iubire încă nevindecate, cu trauma armatei şi a unui tragic accident mortal planând asupra lui, notorietatea, statutul şi cei trei mii două sute şapte pacienţi din baza de date nu reuşesc decât să îi adâncească sentimentul pustiitor al lipsei de sens.

Până într-o zi, când totul în jur se prăbuşeşte. Pentru că în cabinetul lui intră Malia, care, la cei douăzeci şi patru de ani ai ei, e exuberantă, excentrică şi îşi doreşte doar să trăiască. Iubirea lor nebună îl smulge pe Ogariov din existenţa searbădă: bărbatul renunţă la tot pentru a se abandona unei poveşti cu hoinăreli prin muzee europene, poezie, brânzeturi şi vinuri vechi italieneşti, soare de Toscana şi bucle arămii. Se înfruptă din viaţă şi este hotărât să ocrotească fericirea nou descoperită împotriva a tot şi a toate. Însă Malia alege altfel.

Marina Stepnova scrie o tulburătoare poveste despre viaţă şi iubire, un roman despre maturizare şi cumplitul preţ care trebuie plătit pentru libertate.

"Să nu credeţi că proza Marinei Stepnova se aseamănă cu goblenul tremurat al unei fetiţe - măiestria şi dexteritatea condeiului ne arată că această scriitoare poate înfăşa un copil cu o mână şi dezasambla o armă cu cealaltă." (Zahar Prilepin)

"Stepnova o duce pe Anna Karenina la psihoterapeut şi, în schimb, se alege cu un personaj masculin care are curajul de a NU se arunca sub tren. Ceva între Doctor House şi Doctor Jivago. " (Tatiana Suhareva)

"Proza curge nemaipomenit de lin, rămânând până la capăt dezarmant de inefabilă." (Lisa C. Hayden)

Fragment

Totul este insuportabil. Pur şi simplu insuportabil.

Şustrik, care era foarte speriat, mergea alături de el. Nu te doare nimic, bătrâne? A? Slăbeşti repede? Nu ţi‑e greaţă? Nu te ia ameţeala? Ia hai să te duc la tomografie, uite, la una tridimensională, tocmai am primit aparatul. Sunt sănătos, Şustrik, a spus alene. Nu te nelinişti. Nu e cancer. Nu aş ignora eu un cancer. Aşa spun toţi! începu să bocească Şustrik, ajungându‑l din urmă, făcând paşi mici cu lăbuţele lui, grăbindu‑se. Şi, de fapt, zici de parcă ar fi cancerul lucrul cel mai groaznic. Sunt pe lume şi chestii mai grave.

Ogariov nu‑l mai ascultă, intră în cabinetul său, închizând uşa. Şustrik avea dreptate. Sunt pe lume lucruri şi mai grave decât cancerul. De exemplu, să te îndrăgosteşti la patruzeci şi doi de ani, când eşti însurat deja de treisprezece ani. Apăsă butonul de comunicaţie internă. Da, dragul meu, răspunse imediat Ania, de parcă aştepta să o sune. Parcă îl păzea. Iar sunt chemat azi. O să te las acasă şi o să plec imediat. O să vin târziu. Ogariov îşi ţinu răsuflarea, simţind cum pielea de la ceafă, de pe frunte, chiar de pe antebraţe se strânge de ruşine. Cum de crede toată prostia asta? Unde este chemat un medic privat, şi zilnic? Chiar dacă ar fi ciumă în oraş, tot nu ar trebui să alerg atât. Nu mai pierde vremea, răspunse Ania moale, pot să mă duc foarte bine şi cu metroul. Numai să mănânci, neapărat. Îmi promiţi că o să mănânci ceva? Ogariov dădu din cap, de parcă ea l-ar fi văzut. Este tot ce putea promite acum. De fapt, tot ce putea în general.

Au făcut Revelionul la părinţii Aniei, cu plăcinte, piftie, salată de hering. Plicticos, cald, ca într‑un halat de baie vechi, cam murdar. Domestic. Ogariov nici nu a putut să se îmbete - aşa de ruşine îi era, tot ieşea mereu pe balcon ca să fumeze şi să ia o gură de aer dens, moscovit. Ziua fuseseră temperaturi pozitive şi toţi erau trişti că vor întâmpina Anul Nou fără zăpadă, dar noaptea în fine s‑a lăsat gerul, astfel încât petardele de sărbătoare sfâşiau pârâind cerul rece, împrăştiind luminiţe ieftine, chinezeşti. Un grup de oameni chiuia lângă fereastră şi o fată invizibilă tot râdea în hohote, anormal, parcă era un aparat, şi Ogariov aştepta ca acest râs mecanic, clar, nebunesc să fie înlocuit de istericale sau cineva o s‑o pocnească pe fată peste bot, să tacă în cele din urmă. În zadar. Totul era în zadar.

Aruncă cu un bobârnac mucul de ţigară, se uită cum el, murind, încerca să imite o petardă - scântei la fel de purpurii, aceeaşi rotire neliniştită în întuneric. Nu, nu i-a ieşit. A murit fără glorie. Dar măcar a încercat. A încercat. Malia, probabil, acum doarme, făcută ghem. Sau dimpotrivă, agitată. Nu am văzut niciodată cum doarme. Nu ştiu ce gust au buzele ei. De fapt, nu ştiu nimic. Cine este ea? De unde? Nişte fragmente, fraze, poate numai minciuni. Fetele de vârsta ei mint des. Poate că e o amantă de doi bani. O escroacă. Poate că în general e un om rău. Nu ştiu nimic. În afară de faptul că ea e lucrul cel mai drag pe care îl am pe lume. Nu, nici măcar pe lume, mai mult. Ogariov deodată îşi aduse aminte de fraza care îl uimise odată - în momentul în care obiectul atinge viteza luminii, mersul timpului se opreşte. Teoria invarianţei. Fizică cuantică. Un joc înalt şi obscur al minţii omeneşti.

Mersul timpului lui s‑a oprit. Ogariov a zburat nemişcat deasupra Moscovei uriaşe, întinse, şi timpul se afla în jur ca un perete, gemând uşor, precum taigaua lângă Krasnoiarsk. Malia e pe undeva pe acolo, mai la dreapta, jos, în apartamentul ei din străduţa Bezbojnîi, pe care nu îl văzuse niciodată şi de aceea îl respecta - de parcă era o lume de apoi imposibilă şi de aceea extrem de dorită. Malia. De ce acum, de ce nu acum douăzeci, bine, de ce nu măcar acum zece ani? De ce eu? Pentru ce? De ce e aşa de dureros? De ce, la dracu, doare aşa de tare iubirea asta? Fraţii Strugaţki. Boris încă mai trăieşte. Ce‑o să facem când o să moară şi el? Ogariov zâmbi cu ochii umezi, luându‑se la întrecere cu acele vârfuri - un gard solid, ascuţit, negru, împovărat de rău, nu va trebui să zbor mult şi, dacă o să încerc să mă înfig aşa cum trebuie, nu voi avea nici o moarte de durată. Nu pot să aleg, Doamne, doar Tu vezi. Nu sunt bun în acest rol de amorez, Tu m‑ai făcut să fiu un depravat mizerabil. Alţii ştiu să‑şi aranjeze de minune chestiunile sexuale, fără să implice nici creierul, nici inima. Doar ouăle. Eu nu pot. S‑o părăsesc pe Ania. S‑o părăsesc pe Malia. Să mă părăsesc pe mine.

Fata din întuneric încetă să mai râdă în hohote, de parcă se stricase. Ogariov luă o gură mare de aer. Dulce. Rece. Ivan, nu face asta, îl rugă încet mama. Că o să răceşti. În copilărie, iarna, punea îngheţata pe calorifer. Farfuriuţa, linguriţa, un lichid lipicios. Fantoma unei plăceri. Ogariov strânse balustrada balconului, pentru a se pune la încercare, şi atunci se trânti uşa, eliberând mirosurile salatei Olivier deja acrite, larma, plictiseala, ameţeala de ieri. Socrul ieşi în balcon şi, după ce tuşi delicat, veni alături. Era jalnic, adus de spate, parcă băgat de timpuriu în pământ de soţia vioaie. Şi nici măcar de soţie, dacă stăm să ne gândim bine. Amărâtul. Când divorţaseră? Ania abia intrase la şcoală, mi se pare. Şi de atunci îşi duceau viaţa sub acelaşi acoperiş. Un secret invizibil de familie, nepericulos, dar de care te‑ai săturat deja, chinuitor ca un demon meschin.

Dorinţa de a muri trecuse - fără urmă, aşa cum şi trebuia. O pornire stupidă, jalnică, dacă stai bine să te gândeşti, aducătoare de viaţă. Fiecare a visat măcar o dată să se sinucidă. Era ca şi cum ai vedea, într‑o cameră întunecoasă, plină de demoni, nişte litere verzi care licăreau într‑un colţ - "ieşire". Şi să‑ţi dai seama că această ieşire chiar există în realitate, că în orice secundă poţi pur şi simplu să deschizi uşa şi să ieşi, şi asta însemna să supravieţuieşti. Mare şi milostivă e imaginaţia lui Dumnezeu. Fără ea ar fi fost total insuportabil.

Mergem în casă, Vania? îl rugă încet socrul. E frig.

Şi au intrat în casă. Fiecare la demonul său personal.


Şi liliacul înfloreşte.
Şi liliacul înfloreşte.
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
(Versuri dintr-o poezie a lui Andronik Nazaretian)

Ogariov în cele din urmă bâigui asta cu voce tare şi Malia imediat, de parcă se uita de peste umăr în aceeaşi carte, continuă - "şi palma, ca un vaporaş, se scufundă în fustele apretate".
Ogariov se opri.
Nu se putea aşa ceva.

Malia, din inerţie, mai continuă câţiva paşi şi se uită în urmă. Se uită uimită. Haina de blană care gâdila bărbia delicată. Urmele mici pe trotuarul acoperit de zăpadă. Un amestec de "Eleva" lui Iaroşenko şi "Necunoscuta" lui Kramskoi. Ştiaţi că "Eleva" e pictată după Galia Dieterichs, soţia lui Certkov, chiar acel geniu rău al lui Lev Nikolaevici Tolstoi, cel mai drag prieten al lui, cel mai îngrozitor şi mai fidel? Nu e ciudat că pe Galia o chema de fapt Ania? Şi că "Necunoscuta" lui Kramskoi a fost numită, la vremea ei, un portret al Annei Karenina? Din nou Tolstoi, peste tot numai el.
Nu mai compara. Cel care trăieşte e incomparabil.
Nu poţi să ştii aceste versuri, spuse ferm Ogariov.
De ce? Malia se miră, de parcă Ogariov o bănuia că nu ştie că Pământul e rotund. Ştiu aceste versuri. Sunt foarte frumoase.
Şi eu le ştiu, spuse Ogariov. Sunt foarte frumoase. Da. Dar tu nu poţi să le ştii. Nimeni nu poate. Nici eu nu le mai ştiam de douăzeci de ani. De fapt, nimeni nu‑şi mai aduce aminte de ele.

Mi se pare că în anul 1993. Sau nu, în anul 1992, exact, în 1992. Anul al patrulea. Atunci, Ogariov fusese pentru scurtă vreme şi total întâmplător pe orbita unei companii stranii. În căutarea hranei spirituale, se ducea destul de des la Casa Centrală a Literaţilor. Restaurantul legendar, se înţelege, îi era inaccesibil din toate punctele de vedere, dar o ceaşcă de cafea amărâtă (în bufetul plin de fum de ţigară, printre nişte contemporani jalnici şi umbre măreţe) îşi putea permite uneori şi Ogariov. Dar, lucrul cel mai important, în holul Casei Centrale a Literaţilor se afla un târg neobişnuit de interesant de cărţi. Acolo pur şi simplu puteai descoperi lucruri incredibile - de exemplu, o cărţulie publicată pe socoteala scriitorului (tiraj - o sută de exemplare) sau un volum în manuscris care‑i promitea cumpărătorului în vreo sută de ani adoraţia pătimaşă a anticarilor. Cineva fusese cândva atât de nebun, încât să ia de pe tejghea Sadok sudei (Capcana judecătorilor, almanah futurist rus, apărut la Petersburg în anul 1910) sau o broşură a nicevokilor (Nicevoki - grup literar dadaist rus, format în anul 1920.).

Încă din anii '90, la Casa Centrală a Literaţilor mereu se producea cineva - se ţineau prelegeri, ba cu opere ale clasicilor, ba pur şi simplu aşa, dorind să vorbească cu concetăţenii despre încotro vom pluti noi în laptele topit. Ţii minte şi tu duelurile acestea? Dar nu reuşea să le asculte des, de regulă se cerea plată la intrare, iar bugetul săptămânal al lui Ogariov era pe atunci de 300 de ruble. Adică 42 de ruble şi 85 de copeici pe zi. Dacă ieşea mai mult, trebuia să ia din bugetul zilei următoare sau, dacă se consumau bani mai puţini, puteau fi adăugaţi la cheltuielile viitoare, o nouă carte ieşea dintr‑un prânz nemâncat, berea se scădea din cartofi, abonamentul de transport, chiar dacă studenţesc, lăsa în portofel o breşă flămândă pe mai multe zile. De fapt, era o contabilitate incredibil de complicată, obositoare, de om sărac, pentru care era nevoie de un notes special, trist ca orice document autentic, care nici măcar nu încerca să se transforme într‑unul cu însemnătate istorică.

S‑a păstrat, imaginaţi‑vă. A ajuns până în zilele noastre.

30 martie '92
îngheţată - 20 de ruble
un castravete - 7 ruble
o carte - 4 ruble
Total - 31 de ruble

31 martie '92
chefir - 7 ruble
peşte - 21 de ruble
pâine - 5 ruble
cartofi - 22 de ruble (5 kilograme)
Total - 55 de ruble

1 aprilie '92
ouă - 90 de ruble

2 aprilie '92
tuns - 6 ruble
pâine - 5 ruble
Total - 11 ruble

3 aprilie '92
prânz - 25 de ruble
teatru - 20 de ruble
la teatru - 25 de ruble
Total - 65 de ruble

4 aprilie '92
lapte - 8 ruble
pâine - 5 ruble
ţigări - 30 de ruble (câte 5 ruble pachetul, pentru o săptămână)
Total - 43 de ruble

5 aprilie '92
mere - 22 de ruble

Uite, şi în seara aceea Ogariov a scormonit printre cărţi - nişte bătrânici cerşetoare şi spiritualizate de la Casa Centrală a Literaţilor, cunoscute prin violenţa lor, erau binevoitoare numai faţă de studenţi (tineri soldaţi, ocnaşi, prizonieri - tradiţia istorică de a‑ţi părea rău de cei nefericiţi, de a‑i pune la punct pe cei puternici). De aceea lui Ogariov i s‑a permis să citească gratis, desigur, dar jumătate de oră, ştiţi, se pot face multe, dar dacă e o carte de poezie, atunci chiar poţi s‑o citeşti pe toată... Câte ceva reuşea chiar şi să fure, nu fizic, desigur, dar oricum pentru vecie, pe de rost. Uşa de la Sala Mică s‑a întredeschis, acolo vuia ceva neclar şi deodată, clar, deloc cântător - Noi doi vom trăi mai mult decât lumea aceasta săracă, închisă. Unde se ridică uşor la cer doar certurile şi copiii. O voce de femeie. Puternică, tânără, puţin plesnită în adâncime, foarte puţin, foarte uşor răguşită. Laringită. Sau amigdalită cronică. Uşa s‑a trântit imediat, cineva s‑a dus la toaletă sau pur şi simplu s‑a săturat de ascultat. Dar păcat. Era ca o promisiune. Promisiunea unui răsărit.

Ogariov ridică ochii din Hodasevici al lui, sec şi minunat ca spirtul. Privi neîncrezător spre bătrână. Compozitivişti, îi explică ea. Au seară de creaţie. Intrarea e 10 ruble. Ogariov coborî din nou privirea. Compozitivişti, manierişti, metametafrişti. Toate acestea sunt foarte interesante, desigur. Dar nu avea 10 ruble. Bătrâna îşi strâmbă gura înţelegătoare. Nici ea nu avea 10 ruble. Erau puţini pe atunci cei care aveau. Dar ăştia sunt studenţii de la Facultatea de Litere. S‑au adunat grămadă şi fac scandal. O să iasă peste jumătate de oră şi o să ascultaţi gratis. Că pe ei, când se ajunge la versuri, nu mai poţi să‑i ţii.

Chiar aşa, nici n‑a apucat Ogariov să înveţe pe de rost uimitoarea Liră grea, că uşa s‑a deschis larg încă o dată şi a ieşit mulţimea de iubitori de poezie. Ogariov căuta din priviri, încercând să identifice posesoarea laringitei preţioase, dar se temea să nu fie o făptură monstruoasă. Deşi, la drept vorbind, ce‑l privea pe el? Putea să fie şi travestit. Ogariov fu împins cu umărul de un băiat bine făcut, frumos, brunet, păros, care semăna fie cu un negustor de rasă care vindea garoafe, fie cu Pasternak care se prefăcuse în armean. Îţi plac versurile, frate? întrebă el în loc de scuză, apreciind imediat şi volumul lui Hodasevici, şi faptul că Ogariov era slab, şi că avea un pulover amărât, turcesc. Hai cu noi!

Şi Ogariov, ce credeţi? S‑a dus.
Din toate locurile ciudate vizitate pe atunci de Ogariov (inclusiv un reactor atomic, o intrare laterală în zidul mănăstirii Donskoi şi morga de la medicină legală de pe Holzunovka), căminul Facultăţii de Litere se dovedise a fi cel mai neplăcut şi uimitor în acelaşi timp. Un bloc sumbru de cinci etaje pe strada Dobroliubova. Nişte bolţi înalte ca de biserică, un miros urât nu foarte puternic, dar infernal, nişte coridoare acoperite cu plasă de la saltea. Pentru ca personalităţile creatoare să se sinucidă fără niciun pericol pentru sănătatea administraţiei. În plase erau cocoloaşe de praf, mucuri de ţigară, hârtii boţite, resturi de cenuşă seculară. Manuscrise? Ard de minune. Chiar de minune. Numai că nu fac multă căldură. Un coridor sumbru ca de închisoare, o vopsea cafenie, şiruri de uşi. Din spatele fiecăreia se auzea cum se bătea la maşină, ca un tir de mitralieră, o execuţie. De nedescris (oare este Kafka?, da, mă rog, numai el) erau closetele murdare de fecale. Dimineaţa începea cu urletul epuizat al unei femei de serviciu bătrâne, roase pe la toate articulaţiile - dar v‑aţi căcat, nu glumă, DoamneDumnezeulealmeu! Mamă, ce v‑aţi mai căcat! Şi mai sunteţi şi poeţi! A doua femeie de serviciu era tăcută, tânără. O frumuseţe adevărată, demnă de a purta cununa sonetelor. Au ratat‑o şi pe ea. Nu a observat‑o nimeni, nu a descris‑o. Lăcaşul liniştii, al muncii şi inspiraţiei.

Într‑o cameră uriaşă, ciclopică - cum erau toate din cămin, poate cu excepţia talentului locuitorilor lui - se adunaseră o mulţime de oameni. Ogariov, care nu‑i putea deosebi pe ai lui de ceilalţi, se băgă într‑un colţ, privind în jur, încă profesional. Cum fusese învăţat. O fereastră, o uşă, căi de retragere, uite, cu scaunul ăsta o să‑l trosnesc în cap pe ăsta, iar pe ăsta o să‑l arunc pur şi simplu. Armata încheiată recent nu se retrăgea uşor, de parcă chiar avea asupra lui Ogariov anumite drepturi. Toţi se aşezau şi săreau din nou în sus, se agitau, dezordonaţi, ciudaţi, uimitori, ca nişte personaje dintr‑un manual de psihiatrie. Pacientul K. Douăzeci de ani. În copilărie a fost muşcat de un arici domestic, de atunci se află în evidenţele dispensarului psihoneurologic. Pe acest fond, două fete în vârstă, inspirate, dintre cele care nu trag vânturi şi nu ratează niciun vernisaj, păreau neobişnuit, convingător de normale. În mod clar nu erau din căminul Institutului de Literatură "Maxim Gorki". Lui Ogariov deodată îi păru rău că venise aici.
Ce fac eu aici, printre aceste păsări de foc ciudate? N‑au decât să se cace şi să se holbeze.

Se ridică, pregătindu‑se să se strecoare spre ieşire, dar odată cu el se sculă un băiat plăpând, brunet, cu nişte muşchi nervoşi pe pomeţi şi cu o tăietură oarecum asiatică a ochilor. Poate că e sindromul Down nefinalizat. Poate că e pur şi simplu posesorul unui epicantus expresiv. "Sunetul copt, ca de fistic, al unui pantof ce cade", începu el. Toţi au amuţit plini de respect. "Cu ochi mari, piezişi, arăţi nebuneşte, ca o căprioară luxuriantă. Vânturile fierbinţi au suflat sarea din Marea Moartă în adânciturile mâinilor ridicate." Ogariov se aşeză din nou şi nu mai ieşi câteva zile din cămin. De fapt, nimeni nu a mai plecat. E un lucru obişnuit. "Tinereţe. Virtute. Vandeea. Don."

Dormea pe unde se nimerea, mânca ce i se dădea, de vreo două ori fusese trimis după vodcă - odată la nişte taximetrişti, cu nişte însoţitori. Nu i‑ar fi dat unui străin. Cine mai ştie ce era. Nu vorbea aproape deloc - mai mult asculta, se uita, stabilea jocul de forţe. În cameră veneau oameni, plecau, unii stăteau câteva ore, alţii dispăreau, fluieraţi, după primele strofe. Aici era cunoscută poezia şi era iubită. Nu. Nu era iubită. Ea pur şi simplu locuia aici. Locuia într‑o asemenea concentraţie, că - Ogariov era convins de asta - în alte locuri pur şi simplu era insuficientă. Recitau toţi, se întrerupeau, de‑ale lor, de‑ale altora, dar în cea mai mare parte, desigur, versuri de‑ale lor. Unele versuri erau năucitor de frumoase, pe altele Ogariov nu le înţelegea şi presupunea pe bună dreptate că nu le înţelege nimeni, unii erau grafomani, îndrugau vrute şi nevrute, zicând că sunt lucruri minunate. Şi nici el nu se putea păcăli.

Destul de repede Ogariov stabili nucleul, adică partea centrală a companiei - patru băieţi. Pasternak cu sânge armenesc, de care Ogariov se şi legase, mult prea viu şi trupeş pentru a muri. Un mongoloid slab, frumos, în care se vedea totuşi că, din punct de vedere genetic, lucrurile nu erau în ordine. O gaură de vierme autentică, ereditară, mai îngrozitoare decât nebunia imaginară, prefăcută, a celorlalţi. Unul înalt, cu capul mare şi nişte buze umflate, parcă de broască sau de copil, de o simplitate amăgitoare şi cel mai trist dintre cei patru. Şi ultimul, cam blonduţ, liniştit, semănând cu un maniac adevărat, cu o faţă roz imobilă şi o şuviţă lungă de păr care‑i acoperea, ruşinoasă, chelia deja prezentă. Adevărată. Doamne, ce versuri avea! Ce versuri! E inimaginabil cum în Moscova gunoaielor din anul 1992, pe cea mai ticăloasă vreme, în mijlocul lui nicăieri, aceşti patru băieţi, de o vârstă cu Ogariov, rosteau, cu capetele date pe spate, lăsându-se în mâinile lui Dumnezeu, singurele cuvinte posibile pe lume, formate în singura ordine posibilă, fermecată, care parcă dădea sens la tot, care parcă justifica tot, inclusiv moartea, sărăcia, înşelătoria, zădărnicia a tot ce există, viitoarea nemurire.

Era ceva adevărat, chiar aşa era. Ogariov înţelegea asta. Toţi înţelegeau asta.

Nu am insistat pe tine, minunată creatură a lui Dumnezeu, îmi plăcea cum se concentra decoctul, şi beam acest decoct cu înghiţituri mici. Un timp scurtam nopţile, observând cum se transformă în chipuri şi mlădiţe pereţii, cum ridică ultimul stol văratic grecii vechi în căutarea noii Elene. Această copilărie caldă îmi pune botul pe mână. Acest mic lup întunecat, încăpăţânat este copilăria mea. Eu sunt impostorul pasiunii tale. Şi elanul genelor sălbăticite, şi această rumeneală sperioasă pe care am ales‑o din sute de chipuri. (Versuri de Ed Pobujanski.) Nu imediat, dar Ogariov a înţeles, a simţit mai degrabă că toate aceste texte, toată rostirea lor fermecată era legată de un singur om, fata tăcută cu faţa vie, nu prea dreaptă, încât părea aproape frumoasă. Ea nu recita nimic, nici de‑al său, nici de‑al altora, dar asculta aşa, de parcă înţelegea - sunt numai pentru ea, numai pentru ea. De fapt, totul era numai pentru ea.

În fata aceasta fără nume, spre deosebire de celelalte locatare ale căminului, nu era nimic nebunesc, dureros, dar în felul în care închidea gura, cu colţurile în jos, în felul în care îşi îndrepta neglijentă părul roşcovan strâns cu elastic, se simţea o tragedie înaltă pe care Ogariov o văzuse înainte, dar unde? Unde? I se învârtea în minte, se răsucea, Ogariov se încrunta, încercând să fie mai precis, să nimerească, dar nu. Nu. De ce tace tot timpul? E nebună? Proastă? Mută? În cea mai mare parte, fata stătea într‑un colţ, cu mâinile mici lăsate în jos, abia vizibilă în fumul de tutun - aici se fuma în disperare, chiar mai înverşunat decât în armată, şi ţigările de două parale se împărţeau la fel de darnic ca versurile. Iar apoi, deodată, a ieşit mult timp - Ogariov chiar îşi spusese că pentru totdeauna, dar ea s‑a întors - cu o tigaie de cartofi prăjiţi. Blugii albaştri, cămaşa bărbătească care abia îi contura pieptul dispăruseră deodată. Şi Ogariov a înţeles imediat, orb, uite ce prost, cum de nu ghicise înainte - Salomee cu capul lui Ioan Botezătorul pe talger, iată cine era, numai că nu a lui Tiţian, plină, drăguţă, uşor aplecată deasupra poverii îngrozitoare, ci Salomeea lui Carlo Dolci. Secolul XVII, gura delicată, amară, capul întors, un oftat, o buclă lângă obraz.

Fata se uită drept spre el şi îl văzu. Ca Malia.
Câteva secunde nu şi‑au luat ochii unul de la altul, de parcă încercau să se ţină minte pentru toată viaţa. Şi s‑au ţinut minte. Apoi fata a pus pe masă tigaia, de fontă, de casă, neagră, nepotrivită în acest haos, la fel ca Ogariov însuşi, şi el şi‑a dat seama că ea recitase atunci, în sala Casei Centrale a Scriitorilor. Era vocea ei. Sigur era a ei.

Ogariov s‑a sculat, simţind că i se leagănă în cap o ameţeală grea, şi a ieşit din cameră. Era, se pare, din nou seară, e adevărat, nu se ştie câte zile trecuseră. Pe Dobroliubova era hărmălaie, se circula intens, cădea o ploaie măruntă care se reflecta de mii de ori în băltoacele vii, ridate, lucioase. Ogariov s‑a zgribulit, s‑a uitat în jur căutând o staţie potrivită şi a pornit pe jos, la nimereală, dar fără nicio greşeală, cu un simţ înnăscut al unui moscovit get‑beget, stabilind drumul. Se născuse în acest oraş, crescuse şi acum nu se temea nici să moară în el. Din moment ce în lume încă mai existau versuri, nu‑i mai era frică să moară.

Buzunarele erau goale, pierduse cursuri, nu mai era niciun viitor, dar Ogariov călca pleoscăind prin băltoace, bolborosind ca o incantaţie:
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
Şi liliacul înfloreşte.

Malia a recitat‑o şi ea, douăzeci de ani mai târziu. S‑a apropiat mult de ea şi, pentru prima dată nemaitemându‑se de nimic, a îmbrăţişat‑o. Moscova anului 2012 se învârtea în jurul osiei sale, de ianuarie, albastră, de gheaţă. Până şi în ger, buzele Maliei erau fierbinţi şi vii.
Ea a răspuns.
Te iubesc, a spus Ogariov, fără să‑şi întrerupă sărutul, nici nu a spus chiar, a zis în minte. Dar ea a înţeles. Sigur că a înţeles. A băgat repede mâna în poşetuţă, a scos cheia, o legătură grea, rece. Parcă aştepta. Şi Ogariov a scos cheia, de la fosta casă, de la fosta viaţă. L‑a scos de acolo pe vechiul Mişka olimpic de la mama şi, desfăcând inelul strâmt, l-a agăţat la cheia de la casa Maliei. De parcă pusese o verighetă.

Cum o chema pe fata din camera 423 a căminului Institutului de Literatură, Ogariov nu a mai aflat. Dar ce importanţă mai are?
Toţi au murit, au amuţit, s‑au închis, s‑au vândut, s‑au refăcut, s‑au adaptat la viaţă. Au încetat să mai scrie versuri.
Chiar că mai bine ar fi murit.