Medicii nazişti. Exterminarea medicală şi psihologia genocidului

 

Robert Jay Lifton
Medicii nazişti. Exterminarea medicală şi psihologia genocidului
Editura Meteor Press, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Medicii nazişti este cea mai pătrunzătoare şi mai importantă carte a renumitului profesor american de psihiatrie şi psihologie, una dintre cele mai importante lucrări despre etica medicală care au fost scrise până acum. Lucrarea trece dincolo de frontierele istoriografiei şi oferă o interpretare psihologică convingătoare a celui de-al Treilea Reich şi a crimelor naţional-socialismului.

Crimele în masă ale naziştilor au fost menite să rămână secrete pentru lumea din exterior. Naziştii îşi puteau controla suficient de bine mediile pentru ca tăinuirea lor să fie cel puţin parţial eficientă. Deşi au existat de la bun început, dovezile de genocid au putut fi suficient de diluate şi manipulate pentru a le permite germanilor şi altora să-şi mobilizeze tendinţele de negare şi detaşare emoţională; să ştie şi în acelaşi timp să nu ştie, cum ar putea spune unii, despre crimele în masă.

Influenţa mediului social în actele de genocid nu diminuează în niciun fel responsabilitatea individuală pentru acţiunile personale, dar, din cauza ei, genocidul devine o problemă deosebit de gravă, un proiect individual şi colectiv care s-a putut realiza, cu urmări incalculabile pentru soarta omenirii. Conştientizarea acestui lucru ne poate ajuta în mare măsură în eforturile permanente de a combate crimele în masă.

"O realizare monumentală, o relatare de excepţie a celei mai mari violări a jurământului lui Hipocrate, o contribuţie formidabilă la studiile despre Holocaust." (Francine Du Plessix Gray)

*
Fragment de prefaţă

La paisprezece ani de la publicarea acestei cărţi, medicii nazişti continuă să mă obsedeze. Mi-i amintesc ca pe nişte oameni deloc excepţionali, care au făcut parte din cel mai cumplit proiect de ucidere - cea mai cumplită degradare umană - într-un secol extrem de sângeros. Mai mult decât atât, principiul nazist central pe care l-au întrupat ei - uciderea în numele vindecării - a continuat să reverbereze din păcate mult prea frecvent în politici mai recente de exterminare în masă, răspândite în diverse părţi ale lumii.

Ne gândim imediat la purificarea etnică efectuată de sârbi în fosta Iugoslavie în anii 1990. Deşi înfăptuite la o scară mult mai mică, toate acele crime au reamintit în mare măsură de modelul nazist. Similitudinile nu s-au rezumat doar la imaginile oamenilor atrofiaţi din lagăre, care-şi aşteptau moartea, şi nici la mărturiile despre măcelurile comise şi umilirea membrilor grupurilor persecutate (inclusiv violarea sistematică a bosniacelor, uneori sub ochii familiilor).

Similitudinile mai profunde au constat în combinaţia dintre ideologia mistică a naţionalismului etnic şi extraordinara brutalitate paramilitară. Ideologia sârbilor, la fel ca a naziştilor, era una de revitalizare personală şi colectivă, de depăşire a unor percepute răni istorice care îşi aveau rădăcinile în cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea, ajungând până la cuceririle turcilor din secolul al XIV-lea. Rănile acelea puteau fi vindecate doar prin exterminarea victimelor desemnate. O altă paralelă cu naziştii a fost rolul central jucat de intelectualii sârbi; ideologia criminală a purificării etnice în numele unei Serbii Mari provenise de la membri ai Academiei Sârbe de Ştiinţe. De aici şi diviziunea muncii, asemănătoare celei naziste, între ucigaşii profesionişti şi profesioniştii ucigaşi."

(Prefaţă la ediţia din 2000)

Fragment

Nazificarea medicinei

Nazificarea profesiunii medicale - un aspect esenţial al tranziţiei de la sterilizare la uciderea medicală directă - a fost realizată printr-o combinaţie de entuziasm ideologic şi teroare sistematică. Un manual influent scris de Rudolf Ramm din Facultatea de Medicină a Universităţii din Berlin propunea ca doctorii să nu mai fie doar simpli îngrijitori ai bolnavilor, ci să devină "cultivatori de gene", "medici ai Volk-ului" şi "soldaţi biologici". Deşi revenea la forme tradiţionale ale idealismului medical ("chemarea lăuntrică, standarde înalte de etică profesională, cunoaşterea profundă... sacrificiul şi dedicaţia"), Ramm se pronunţa pentru abandonarea vechiului "spirit liberal-materialist" (asociat în special cu influenţa dăunătoare a evreilor în profesiunea medicală) în favoarea dobândirii "Weltanschauungului[1] naţional-socialismului". Medicul putea îndeplini astfel ceea ce Gerhard Wagner identificase ca misiune a Serviciului Public de Sănătate condus de el: "promovarea şi perfecţionarea sănătăţii poporului german... pentru a se asigura că oamenii înţeleg întregul potenţial al moştenirii lor rasiale şi genetice". Ramm a continuat, vorbind despre "descoperiri importante efectuate în gândirea biologică" în timpul naţional-socialismului, care le-au permis liderilor medicali să joace un rol important în proiecte de stopare a decăderii rasiale, aşa cum au fost Legile de la Nürnberg şi programul de sterilizare. Pentru a derula corespunzător aceste programe, medicii trebuiau să devină "doctori geneticieni" (Erbarzt). După aceea ei puteau deveni "îngrijitori ai rasei" şi "politicieni ai populaţiei". Respectând funcţiile "îngrijirii publice" pentru prevenirea "degenerării prin propagarea elementelor străine rasial şi nevrednice... şi menţinerea şi înmulţirea celor cu ereditate robustă", ei puteau atinge obiectivul naţional de "menţinere a purităţii sângelui nostru".

Ramm a discutat de asemenea despre virtuţile sterilizării şi a etichetat ca "eronată" convingerea larg răspândită că un medic n-ar trebui sub nicio formă să ia viaţa unui pacient, deoarece "eutanasia" era "tratamentul cel mai milostiv" pentru bolnavii incurabili şi debili mintal, şi "o obligaţie faţă de Volk". Obligaţia aceea a fost întotdeauna centrală. Medicii trebuiau să fie preocupaţi de sănătatea Volk-ului chiar mai mult decât de bolile individuale şi trebuiau să înveţe poporul să depăşească vechiul principiu individualist al "dreptului asupra propriului tău corp", îmbrăţişând în locul său "datoria de a fi sănătos". Johann S. mi-a vorbit cu mândrie despre principiul de a fi "medic al Volkskörper ["corpul naţional" sau "corpul poporului"] şi despre "datoria noastră... faţă de colectivitate".

Manualul lui Ramm specifica de asemenea că medicii trebuiau să fie militanţi biologici, "soldaţi biologici vigilenţi" care să-şi ducă existenţa în conformitate cu "ideea măreaţă a structurii biologice a statului naţional-socialist". Aceasta pentru că, "spre deosebire de orice altă filozofie politică sau program al Partidului, naţional-socialismul este în deplin acord cu istoria naturală şi biologia omului".

Medicii puteau fi încântaţi de acest mesaj. De exemplu, dr. S. a povestit că s-a înscris în Partidul Nazist imediat după ce-l auzise pe Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, afirmând, la un miting din 1934, că "naţional-socialismul nu este nimic altceva decât biologie aplicată". În activitatea lui de organizare medicală nazistă, acelaşi medic s-a văzut în primul rând ca propagandist al unui mesaj biologic: "Noi doream să implementăm legile vieţii, care sunt legi biologice." Facţiunea lui medicală dispreţuia orice politică ce nu urma principiul acela: "Noi am înţeles naţional-socialismul dinspre latura biologică - am introdus consideraţii biologice în politicile [partidului]." El a subliniat convingerea că doar medicii deţin combinaţia necesară de cunoştinţe teoretice şi experienţă umană directă pentru a sluji ca evanghelişti biologici autentici: "Orice practician deţine mai multe cunoştinţe de biologie decât un filozof sau decât mulţi alţii, deoarece el a văzut cu ochii lui."

În acelaşi timp, se afirma că identitatea dorită a medicului nazist a evoluat în mod firesc din tradiţia medicală - o tradiţie care cerea acum "germanizare" şi "eugenizare". Un volum bogat ilustrat scris de doi istorici ai medicinei a fost intitulat Das Antlitz des Germanischen Arztes in Vier Jahrhunderten ("Chipul medicului germanic de-a lungul a patru secole") şi îl prezenta pe Paracelsus, celebrul medic-alchimist germano-elveţian din secolul al XVI-lea, pe care îl omagia atât pentru empirism ştiinţific, cât şi pentru naţionalism. Un citat din Paracelsus spunea că "fiecare ţară şi-a dezvoltat propriile boli, propria medicină şi propriii doctori". Savanţi germani mai recenţi, mai ales Carl Correns care a avut într-adevăr o activitate de pionierat în genetica plantelor, erau omagiaţi deoarece "creaseră temelia pentru măsurile eugenice şi rasial-biologice ale statului popular naţional-socialist". Sunt menţionate rangurile SS ale autorilor[2], iar introducerea semnată de Ernst Robert Grawitz, medic-şef al SS-ului, prezintă conceptul de medic, din trecut şi prezent, ca "protector al vieţii" care "ştie că este profund obligat faţă de viitorul Volk-ului nostru".[3]

O altă introducere similară la un volum despre etica medicală a fost scrisă de Joachim Mrugowsky, un medic SS de rang înalt, care a devenit directorul Institutului de Igienă, responsabil cu distribuirea gazului Zyklon-B utilizat la Auschwitz. Mrugowsky a fost condamnat la moarte la Nürnberg în 1948 pentru puternica sa implicare în experimente medicale letale. Introducerea lui prefaţa o carte scrisă cu o sută de ani în urmă de către Christoph Wilhelm Hufeland, unul dintre marii medici umanişti moderni ai Germaniei. În introducerea sa, Mrugowsky s-a concentrat asupra funcţiei medicului ca "preot al flăcării sfinte a vieţii" (citându-l pe Hufeland) şi asupra "artei vindecării" ca "misiune divină" a medicului. Anticipându-şi parţial propriul viitor, el a vorbit despre desfiinţarea de către naţional-socialism a distincţiei dintre cercetare şi vindecare, deoarece rezultatele muncii cercetătorului sunt în beneficiul Volk-ului.

În mod inevitabil, idealul medical nazist revenea la Hipocrate şi se asocia cu jurământul lui Hipocrate. Se afirma că medicina fusese "despiritualizată" în primul rând de "spiritul orientat spre mecanicism" al profesorilor evrei, aşa cum îl identificase Gerhard Wagner. Exista astfel nevoia de "revenire la etica şi înaltul statut moral al unei generaţii anterioare... aşezată pe terenul filozofic solid" al jurământului lui Hipocrate. Până la urmă, Reichsführerul SS şi şeful suprem al sistemului poliţienesc nazist, Heinrich Himmler însuşi, l-a îmbrăţişat pe Hipocrate ca model pentru medicii SS. Într-o introducere sumară la o serie de cărţi scurte pentru medicii SS, care purta titlul generic de "Medicii eterni", Himmler a vorbit despre "celebrul medic grec Hipocrate", despre "unitatea de caracter şi realizări", care "proclamă o moralitate, ale cărei puncte tari nu sunt diminuate nici în prezent, şi care vor continua să determine activitatea şi gândirea medicală în viitor". Seria de cărţi fusese editată de Grawitz şi primise aprobarea supremă, fiind "autorizată" de Hitler personal. În mărturia depusă la Procesul Doctorilor de la Nürnberg, un martor a declarat despre îmbrăţişarea de către nazişti a principiilor lui Hipocrate că era o "glumă sarcastică a istoriei mondiale". Însă această absurditate finală avea o logică internă: remodelarea profesiunii medicale - şi a întregii naţiuni germane - în slujba vindecării pe scară mai mare.

A existat totuşi o direcţie în care naziştii au insistat pentru detaşarea clară de tradiţia medicală. Ei au lansat un atac coerent împotriva a ceea ce considerau a fi  compasiune creştină exagerată faţă de individul slab, în loc de preocupare faţă de sănătatea grupului, a Volk-ului. Poziţia aceasta parţial nietzscheană, aşa cum a fost articulată de Ramm, includea respingerea principiului creştin de caritas, "caritate", şi a "poruncii [Bisericii] de a-i ajuta pe bolnavii incurabili şi de a le asigura ajutor medical până la moarte". Aceeaşi atitudine a fost exprimată în revista medicală Ziel und Weg ("Ţinta şi calea") a Partidului Nazist încă de la înfiinţarea sa în 1931. Poziţia a fost formulată apăsat de dr. Arthur Guett, un oficial important din domeniul medical, care susţinea că "principiul nepractic "iubeşte-ţi aproapele» trebuie să dispară... Este sarcina supremă a... statului să garanteze viaţa şi mijloacele de trai doar pentru acea parte a populaţiei sănătoasă din punct de vedere ereditar, pentru a asigura... un popor [Volk] sănătos ereditar şi pur rasial pentru eternitate". El a adăugat principiul vizionar-idealist că "viaţa individului are semnificaţie doar în lumina acelei ţinte finale". Precum toţi cei din Germania nazistă, Guett se aştepta să devină "înăsprit", să adopte ceea ce Hitler însuşi numea "logica rece ca gheaţa" a necesităţii.

Ideea fundamentală a politicii naziste era transformarea - citându-l pe Ramm: "o schimbare de atitudine a tuturor medicilor şi o regenerare spirituală şi mintală a întregii profesiuni medicale". Mai mult decât atât, adevăratul medic "trebuie nu doar să fie membru de partid la exterior, ci mai degrabă să fie convins în adâncul inimii de legile biologice care formează centrul vieţii sale". El trebuia, de asemenea, să fie un "predicator pentru aceste legi". Dr. S. considera că medicina nazistă reuşise o parte din această transformare: depăşise accentul exagerat pus pe "aspectele tehnice", inversase tendinţa anterioară de a "cunoaşte doar cazuri şi nu oameni" şi "adusese în prim-plan problemele psihicului, care fuseseră neglijate".

Însă naziştii căutau mai mult decât simpla atotcuprindere psihosomatică sau medicină "holistică": ţinta lor avea calitatea misticismului biologic şi medical. Mrugowsky, de exemplu, a scris, în introducerea menţionată mai sus, că "Volk-ul [german] este sfânt astăzi pentru noi". Referitor la relaţia medicilor cu Volk-ul, sau "colectivitatea de destin", Mrugowsky a adăugat că "ei găsesc mitul vieţii doar în arta vindecării". Alţi autori văzuseră al Treilea Reich ca "imanent în toată istoria germană, care năzuieşte spre momentul în care Volk-ul devine receptaculul Domnului". Însă în viziunea pe care o descriu eu, medicii-biologi se vedeau pe sine ca formând nucleul corpului mistic al Volk-ului.

Trebuia să se dezvolte, aşa cum s-a exprimat un medic nazist, "o totalitate a comunităţii doctorilor, în care doctorii erau complet devotaţi Volk-ului". Medicul acesta folosea expresia "socialism biologic" pentru misticismul lui biologic. Naziştii, a insistat el, izbutiseră să aducă laolaltă naţionalismul şi socialismul, mulţumită "recunoaşterii fenomenelor naturale ale vieţii". Astfel, "pentru prima dată, mintea începe să înţeleagă că deasupra ei există forţe puternice pe care trebuie să le recunoască", şi că "omul devine... un muncitor în regatul vieţii, iar puterile lui vor fi împlinite când va lucra în cadrul interacţiunii echilibrate a forţelor naturale". Putem spune că misticismul, mai ales cel colectiv, a căpătat o faţă biologică şi medicală.

---

[1] Weltanschauung ("privire înspre lume"), termen consacrat din filosofia germană care desemnează modul sistematic prin care individul înţelege şi interpretează sensul lumii şi al vieţii (n. trad.)

[2] SS (Schutzstaffel, sau eşalonul de protecţie) şi-a început existenţa ca gardă personală a lui Hitler. În special după 1929, sub conducerea lui Heinrich Himmler, s-a făcut cunoscută ca un corp de elită ai cărei membri se potriveau modelului arian ideal, atrăgându-şi astfel susţinerea aristocraţiei şi a claselor profesionale, inclusiv a medicilor. Puterea şi influenţa SS-ului a crescut prin epurarea în 1934 a organizaţiei paramilitare SA mai puţin disciplinată şi de clasă inferioară, apoi prin preluarea puterii tuturor forţelor poliţieneşti la sfârşitul anilor 1930. Se spune că Himmler ar fi modelat în mod premeditat SS-ul după ordinul iezuit, jurând credinţă absolută lui Hitler. SS-ul a ajuns să fie divizat în mai multe unităţi, printre care SD (Sicherheitsdienst sau Serviciul de informaţii), Comandamentul de Rasă şi Reaşezare SS, şi WVHA (Wirtschafts-und Verwaltungshauptamt sau Departamentul administrativ), care administra lagărele de concentrare. Waffen-SS, sau "SS înarmat", era practic o armată în sine, ba chiar în rivalitate cu Wehrmachtul regulat. Unităţile sale au fost implicate în atrocităţile comise de Einsatzgruppen la începutul războiului. În timpul războiului, Waffen-SS a devenit tot mai independentă şi a acţionat tot mai mult ca forţă militară regulată. A încadrat de la început un număr relativ mare de germani "etnici" din exteriorul Reichului, iar după 1942 a depins de recrutarea obligatorie pentru a-şi menţine forţele (n. aut).

[3] Conceptul de medici "germanici" îi includea pe austrieci, olandezi, belgieni şi scandinavi (n. aut).