O viaţă secretă

 

Benjamin Weiser
O viaţă secretă
Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

În august 1972, Ryszard Kuklinski, colonel în armata poloneză şi membru al Statului-major polonez, s-a angajat în una dintre cele mai extraordinare operaţiuni de informaţii ale Războiului Rece.

Născut în 1930 într-o familie de muncitori, Kuklinski şi-a pierdut tatăl în timpul războiului; acesta a murit într-un lagăr de concentrare nazist, după ce a fost arestat şi torturat de Gestapo. Când războiul s-a încheiat, tânărul Kuklinski s-a alăturat armatei, instituţie care se bucura de mare reputaţie în rândul polonezilor, fiind devansată doar de Biserica Catolică, şi s-a ridicat rapid în rândurile sale datorită inteligenţei sale. În timp, a fost cooptat în Statul-major, unde a avut acces la planurile de luptă ale Tratatului de la Varşovia. Primele îndoieli ale lui Kuklinski faţă de regimul comunist şi forţele sale armate au apărut în timpul implicării Poloniei în invazia sovietică din Cehoslovacia din 1968, văzând indiferenţa cu care lumea exterioară a reacţionat la acest eveniment. Patriot polonez înflăcărat, el s-a îngrijorat că aceeaşi soartă ar putea să cadă într-o bună zi asupra ţării sale. Kuklinski a fost şi mai tulburat de ceea ce a văzut în proiectele sovietice pentru un război ofensiv împotriva NATO, care implica intrarea Armatei Roşii în Polonia, un act ce putea declanşa un răspuns nuclear care i-ar fi nimicit patria.

În ciuda riscului extrem pentru el şi familia sa, Kuklinski a contactat Ambasada americană din Bonn. În august 1972, el a trimis din RFG, unde era în concediu, o scrisoare către ambasada SUA din Bonn şi a organizat o întâlnire secretă. Încă de la bun început, el a lămurit că deplângea dominaţia sovietică a Poloniei şi considera că ţara sa era de partea greşită a Războiului Rece.

În următorii nouă ani, Kuklinski - denumire de cod "Jack Strong" - a avansat rapid în Ministerul Apărării polonez, acţionând ca legătură cu Moscova şi contribuind la pregătirea pentru un "război fierbinte" cu Occidentul. În acelaşi timp însă el a trăit o viaţă de subterfugiu - de mesaje scrise cu cerneală invizibilă, camere miniaturale şi emiţătoare secrete -, furnizând date cruciale despre subiectele militare ale Tratatului de la Varşovia la începutul anilor 1970. Urmând instrucţiunile, le-a transmis agenţilor CIA în moduri extrem de imaginative, uneori aruncându-le în maşinile ambasadei americane, alteori lăsându-le în locuri desemnate.

Informaţiile furnizate de Kuklinski au fost nepreţuite: potrivit directorului CIA de atunci William William Casey, nimeni altul n-a mai provocat atâtea daune cauzei comuniste în timpul Războiului Rece. Kuklinski a dezvăluit pregătirile de război ale înaltului comandament sovietic, inclusiv amplasarea pe solul polonez a buncărelor destinate să-şi adăpostească comandanţii; asta ar fi permis forţelor americane să le distrugă în câteva ore de la izbucnirea ostilităţilor. El a detaliat capacităţile apărărilor şi tancurilor sovietice. La sfârşitul anului 1980, în condiţiile în care Tratatul de la Varşovia se pregătea să invadeze Polonia, aşa cum se temuse Kuklinski, informaţiile sale l-au determinat pe preşedintele Jimmy Carter să avertizeze Moscova împotriva unei astfel de mişcări, ajutând astfel decisiv la prevenirea atacului.

În primul an al administraţiei Reagan, Kuklinski a furnizat informaţii despre planurile comuniste de a impune legea marţială în Polonia; ca membru al grupului mic care pregătea operaţiunea respectivă, el avea cunoştinţe intime despre ea. Spre deosebire de Carter, Ronald Reagan a decis să nu avertizeze guvernul polonez împotriva impunerii legii marţiale şi nici nu i-a alertat pe liderii Solidarităţii cu privire la arestările lor iminente. Se pare că a acţionat la sfatul lui Kuklinski, având în vedere că decizia asupra legii marţiale era irevocabilă şi că dezvăluirea ei prematură rezistenţei poloneze ar fi putut declanşa o grevă generală care s-ar fi încheiat printr-un masacru brutal.

La începutul lunii noiembrie 1981, îngrijorat de faptul că serviciile de securitate poloneze începuseră să se ferească de el, Kuklinski a cerut "exfiltrarea" sa şi a familiei sale. Operaţia a fost executată genial; Kuklinski, soţia sa şi cei doi fii ai lor au fost ascunşi printre mărfuri comerciale şi expediaţi din Varşovia în Berlinul de Vest într-un camion, iar de acolo aduşi în Statele Unite.

Viaţa lui Kuklinski, care s-a încheiat la mijlocul lunii februarie 2004 în urma unui atac cerebral, a fost plină de tragedii. Condamnat la moarte în Polonia, a trebuit să se ascundă sub un nume fals în Statele Unite. Amândoi fii i-au murit în circumstanţe misterioase, unul în timp ce naviga pe mare, trupul său nu a fost găsit niciodată, celălalt în accident de maşină. Când Polonia a ieşit în sfârşit de sub dominaţia sovietică la începutul anilor 1990, guvernul polonez nu l-a salutat ca pe un erou naţional: în sondajele de opinie, aproape jumătate din populaţie a apreciat că a "trădat interesele naţiunii poloneze", în timp ce doar 16% l-au văzut ca un patriot polonez. Condamnarea la moarte a fost anulată abia în 1997, cu implicarea activă a lui Zbigniew Brzezinski, şi mai ales pentru că prezenta un obstacol în calea intrării Poloniei în NATO. Acest lucru i-a permis în sfârşit să se întoarcă în ţara natală în anul următor.

O viaţă secretă se citeşte aproape ca un roman, în care Weiser "ţese" scrisori personale între Kuklinski şi principalii săi ofiţeri de caz şi citate din memorandumuri interne ale membrilor Direcţiei Operaţiuni (DO) care erau preocupaţi de protejarea siguranţei sa.

Fragment
1. Trecerea liniei

Într-o zi de august a anului 1972, un angajat german al ambasadei Statelor Unite ale Americii din Bonn sorta corespondenţa sosită de dimineaţă, când o scrisoare expediată par avion i-a atras atenţia. Conform ştampilei poştale, scrisoarea fusese expediată pe 11 august, cu trei zile în urmă, din Wilhelmshaven, un port de pe coasta germană a Mării Nordului. Pe plic expeditorul scrisese cu litere mari cu carioca albastră:

AMBASADA SUA BONN
EXPRESS

Funcţionarul a deschis plicul şi a găsit înăuntru alt plic, adresat ataşatului militar al SUA. El a dus ambele plicuri la biroul ataşatului militar şi le-a predat subofiţerului de serviciu. Acesta a deschis plicul interior, a găsit o scrisoare şi a predat totul ataşatului militar, care în momentul acela era militarul cu rangul cel mai mare din ambasadă. Ofiţerul, un colonel fumător de pipă, a citit scrisoarea şi s-a dus în partea din faţă a complexului ambasadei, unde lucra şeful staţiei CIA.

Clădirea de şase etaje a ambasadei americane din Bonn, care se afla în sudul oraşului şi care oferea o panoramă a Rinului, fusese construită pe stâlpi, ca protecţie împotriva inundaţiilor. Un ofiţer CIA de acolo a declarat că structura din anii 1950 arăta ca o cazarmă masivă din prefabricate. În ambasadă lucrau câteva sute de americani, dintre care aproximativ o treime făceau parte din Agenţia Centrală de Informaţii. Staţia CIA Bonn era un nod esenţial, care superviza bazele mai mici din Hamburg, Frankfurt, München şi, bineînţeles, Berlin, unde Estul şi Vestul se aflau la cea mai mică distanţă între ele şi unde ofiţerii CIA puteau să-şi întâlnească sursele, să le supună şedinţelor de debriefing şi poligraf şi să le privească direct în ochi.

Staţia Bonn era condusă de John P. Dimmer Jr., un roşcovan bine făcut din Down Easter, Portland, statul Maine. Dimmer era fiul unui pescar de mare adâncime din Newfoundland, care, aşa cum îi plăcea lui Dimmer să povestească, pescuia ca pe vremea bărbaţilor puternici de odinioară şi a bărcilor de lemn. Dimmer avea cincizeci şi doi de ani şi aceeaşi constituţie robustă ca a tatălui său, dar nu-l interesa deloc să-i calce pe urme. Încrezător în sine şi educat, devenise campion de ortografie al statului Maine la vârsta de doisprezece ani. În 1942, obţinuse o diplomă în inginerie civilă la Universitatea Maine, apoi intrase în armată. După al Doilea Război Mondial, condusese un lagăr de prizonieri de război în care erau internaţi 10.000 de criminali de război germani şi presupuşi spioni. Postul lui în Bonn însemnase apogeul unei cariere de peste două decenii în CIA, timp pe care-l petrecuse în mare parte în străinătate.

În august, când majoritatea europenilor erau în vacanţă, Dimmer şi oamenii lui se pregăteau pentru Jocurile Olimpice de la München, care urmau să înceapă peste câteva săptămâni. Era de aşteptat ca la aceste întreceri să participe sute de sportivi sovietici şi din blocul de Est, iar printre ei, CIA ştia prea bine, aveau să fie şi spioni KGB.

În dimineaţa aceea, Dimmer se afla în biroul său şi trecea în revistă teancul obişnuit de cablograme şi rapoarte puse pe biroul lui din lemn în forma literei L, când secretara l-a anunţat că are un vizitator. Ataşatul militar a intrat şi i-a înmânat plicurile. Dimmer i-a mulţumit şi a început să citească textul scris de mână, într-o engleză stricată.

Dragă domn,

Scuze pentru engleză meu. Sunt MAF străin din ţară comunist. Vreau să întâlnesc (secret) cu ofiţer armată american (locotenent-colonel, colonel) pe 17 sau 18, 19.08 în Amsterdam sau 21, 22 în Oostende. Eu nu are mult timp. Sunt cu camarad şi ei nu trebuie ştie.

Expeditorul mai spunea că la sosirea sa la Amsterdam îi va telefona ataşatului militar al ambasadei SUA. Cel care avea să-I răspundă "trebuie vorbeşte rus sau polonez", adăuga el.

Scrisoarea era semnată "V.P.". Dimmer nu ştia ce însemna V.P., dar a expediat o cablogramă la sediul central CIA din Langley, statul Virginia, recomandând ca staţia Bonn să încerce să ia contact cu V.P. El credea că iniţialele criptice "MAF" puteau însemna "man", iar ştampila oficiului poştal sugera că autorul putea fi un marinar. Itinerarul său - Amsterdam, urmat de portul belgian Oostende - sugera, în plus, faptul că se îndrepta spre vest. Dar de ce? Dimmer bănuise că putea fi vorba de un eveniment sportiv desfăşurat într-unul din oraşele acelea, un eveniment posibil asociat Jocurilor Olimpice, dar după o verificare rapidă nu a aflat nimic.

La sediul din Langley, cablograma a ajuns pe biroul lui David Blee, şeful Diviziei Sovietice. În vârstă de cincizeci şi cinci de ani, chel şi auster, Blee reprezenta chintesenţa individului nebăgat în seamă. Ar fi putut trece drept profesor de inginerie electrică la orice universitate din SUA. În ochii subordonaţilor săi, părea uneori distant, dar avea un spirit sardonic şi era cunoscut ca un liber cugetător care nu se temea să conteste credinţele general acceptate.

Cu un an în urmă, directorul CIA, Richard Helms, îi ceruse lui Blee să preia Divizia Sovietică. Fusese o alegere neconvenţională, deoarece Blee nu activase niciodată în Moscova, de fapt nicăieri în Europa de Est. Dar Helms fusese hotărât să facă anumite schimbări. Cu un deceniu în urmă, unul dintre cei mai apreciaţi agenţi CIA, Oleg Penkovski, colonelul GRU (spionajul militar sovietic) care predase mii de pagini cu documente sovietice strict secrete ce ajutaseră administraţia Kennedy să descifreze capacităţile armelor ruseşti în timpul crizei rachetelor cubaneze, fusese arestat şi executat de Kremlin. De atunci, operaţiunile CIA la Moscova deveniseră, practic, muribunde. În opinia lui Blee, asta se datora faptului că CIA nu scăpase încă de influenţa lui James J. Angleton, faimosul director al contraspionajului din anii 1960, care devenise convins că Moscova se infiltrase în CIA şi că orice voluntar rus era, de fapt, controlat de Kremlin.

Sub conducerea lui Angleton, contactele cu vechile surse au fost întrerupte, iar "musafirii", aşa cum erau numiţi voluntarii, au fost respinşi. Cel puţin unul dintre ei a fost demascat de CIA şi trimis înapoi în Uniunea Sovietică, unde se credea că fusese executat. Robert M. Gates, fost director CIA, scrisese că "datorită zelului excesiv al lui Angleton şi al personalului său din contraspionaj, în perioada aceea am avut în URSS foarte puţini agenţi sovietici, demni de a fi numiţi aşa".

Ca expert în problematica Orientului Mijlociu, Blee a avut o carieră remarcabilă în CIA. Originar din San Francisco şi absolvent al Universităţii Stanford şi al Şcolii de Drept Harvard, el a lucrat în organizaţia ce precedase Agenţia - Oficiul Serviciilor Strategice (OSS). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a acţionat în spatele liniilor inamice, fiind debarcat, în secret, dintr-un submarin pe o insulă din largul Thailandei, pentru a monitoriza flota japoneză. Blee s-a alăturat CIA la fondarea acesteia, în 1947, şi a fost numit şef de staţie în Africa de Sud, Pakistan şi India, unde, la mijlocul anilor 1960, agenţii săi o scoseseră pe Svetlana Stalin din ţară după ce aceasta intrase în ambasadă şi ceruse azil politic. În 1968, el a preluat Divizia Orientul Apropiat din cadrul CIA.

Blee a fost uimit atunci când Helms l-a numit la conducerea Diviziei Sovietice, în 1971, replicându-i acestuia că nu ştia nimic despre URSS şi că nu dorea postul. Helms a replicat:
- Nu încerca să mă convingi. Am decis deja... În plus, am încercat toate variantele. Vreau să pun în postul acela pe cineva care nu ştie nimic despre el.

Blee şi-a amintit:
- Helms nu obţinea ce dorea de la operaţiunile sovietice.

Blee a început să călătorească la Moscova, folosind un paşaport turistic; era prima dată când un ofiţer CIA de rangul lui vizita capitala sovietică. A fost o călătorie utilă. Se aşteptase, de exemplu, să găsească puţine ascensoare în blocurile moscovite, dar acestea existau practic peste tot şi el a descoperit că multe dintre panourile de comandă din casa liftului cabine erau acoperite cu o bucată de placaj. Blee a constatat că spaţiul din spatele placajului putea fi o "cutie poştală oarbă" perfectă, în care CIA şi agenţii săi îşi puteau lăsa reciproc mesaje.

La Langley, Blee s-a înconjurat de ofiţeri din afara Diviziei Sovietice, inclusiv unii care fuseseră implicaţi în operaţiuni în Europa de Est, o zonă în care Angleton nu intervenise. Blee aprecia că locurile ideale pentru racolarea de ruşi nu erau Moscova, Berlin sau Varşovia, ci mai degrabă Africa, Europa, America de Sud sau oriunde îşi trimitea Moscova diplomaţii şi spionii. Oamenii lui Blee au contactat discret mai multe foste surse la care se renunţase în perioada Angleton, unele dintre acestea reînnoindu-şi legăturile cu Agenţia.
- Ne-a spus: "Recrutaţi-i şi ocupaţi-vă de ei", îşi amintea Clair George, unul dintre ofiţerii aduşi de Blee.

Abordarea lui Blee a provocat tensiune în Divizie şi cel puţin un schimb încins de replici într-o sală de şedinţe, atunci când el a muştruluit un ofiţer superior care sugerase că un anumit plan nu va funcţiona. Blee simţea că problema cu vechea gardă era aceea că "ei credeau că ştiu totul... dar se înşelau. Sunt convins că dacă suntem sceptici în mod rezonabil, ne putem da seama dacă cineva ne trage pe sfoară. Oamenii spun că vor să lucreze pentru tine, atunci hai să aflăm ce pot face ei."

Când cablograma despre V.P. a ajuns la sediu, Katharine Hart, şefa serviciului Rapoarte şi cerinţe din cadrul Diviziei, şi-a exprimat scepticismul faţă de posibilitatea ca un marinar din Europa de Est, aşa cum sugerase Dimmer că ar fi V.P., să fie o sursă valoroasă despre URSS.
- Nu ne-ar putea spune nimic nou, i-a zis ea lui Blee. Blee a ordonat, totuşi, staţiei Bonn să acţioneze rapid pentru a stabili o întâlnire cu V.P., iar după aprobarea operaţiunii a lăsat detaliile în seama personalului său din Langley şi Bonn. Lui Blee îi plăcea să spună că problema cu Allen Dulles, un veteran al OSS, unul dintre întemeietorii CIA şi directorul Agenţiei în timpul administraţiei Eisenhower, fusese că aceea că acesta ştiuse prea multe şi se implicase excesiv în operaţiuni. Blee a râs, când l-a imitat odată pe înzestratul Dulles intervenind în detaliile stabilirii unei întâlniri secrete cu un agent. "Trebuie să-i ceri să vă întâlniţi sub un măr, nu sub un păr", ar fi spus Dulles. "Merii au toate frunzele pe ramuri în perioada aceea a anului."

*
La Bonn, Dimmer l-a chemat pe Walter Lang, un ofiţer în vârstă de patruzeci şi cinci de ani specializat în operaţiuni sovietice, a cărui acoperire era aceea de militar. Lang crescuse în Springfield, statul Illinois, unde visase cândva să vândă maşini de calcul Monroe, aşa cum făcuse tatăl său. Se răzgândise, însă, după ce lucrase în serviciul de contrainformaţii al armatei în Războiul din Coreea şi, după ce intrase în CIA, activase la München, Berlin şi Bonn. Lang, pe a cărui carte de vizită scria "Grupul de evaluare a programelor Armatei SUA", avea un birou în partea din spate a ambasadei, unde, aşa cum îi plăcea să sublinieze, avea o panoramă a Rinului mai bună decât cea a şefilor din faţă.

Dimmer i-a descris lui Lang misiunea şi necesitatea secretului.
- Vreau discreţie totală, a avertizat el.

A mai spus că urmau să aibă, de asemenea, nevoie de un operator CIA, care să vorbească fluent limba rusă. Lang l-a sugerat pe Wally, un ofiţer eston aflat în Hamburg, care mai lucrase cu el, iar Dimmer a fost de acord.

Wally a sosit la Bonn. El şi Lang erau apropiaţi, iar când ajungea în oraş, obişnuia să stea cu Lang în Plittersdorf, la vreo doi kilometri şi jumătate de Rin. În vârstă de cincizeci şi trei de ani şi robust, Wally era înalt de 1,88 m şi cântărea 102 kilograme. Avea păr argintiu des şi ondulat, ten bronzat şi purta ochelari cu rame aurite. Wally nu avea să ajungă niciodată şef de staţie - nu avea calităţi administrative şi era nepriceput ca manager -, dar reputaţia lui în acţiuni pe teren era inegalabilă. Emana seninătate şi siguranţă de sine şi ştia cum să procedeze pentru ca o sursă să se simtă confortabil. Când Stalin ocupase statele baltice, Wally era ofiţer în Marina estonă. Unitatea lui a fost aliniată şi soldaţilor li s-au oferit două opţiuni: să se alăture Armatei Roşii sau să fie împuşcaţi. Wally a ales să supravieţuiască, dar de atunci i-a urât pe sovietici şi a jurat să acţioneze împotriva lor.

Când Hitler a invadat Rusia, Wally a dezertat din armata rusă şi s-a alăturat forţelor germane. A ajuns căpitan în armata nazistă, dar, îndată ce i s-a ivit ocazia, a dezertat din nou şi a luptat împotriva Germaniei ca parte a mişcării clandestine daneze. După război, el s-a alăturat Agenţiei nou create şi s-a implicat în operaţiuni sovietice în Europa de Est.

Pentru operaţiunea V.P., Wally a primit un nume şi un titlu de acoperire: locotenent-colonelul Henry P. Morton, Unitatea de management şi planificare a Armatei SUA, Frankfurt, Germania. A devenit cunoscut drept "colonelul Henry".

Îmbrăcaţi ca turişti şi purtând genţi de voiaj, noul colonel Henry Morton şi partenerul său, Walter Lang, au luat trenul spre Haga. Nu ştiau unde va apărea V.P. Acesta spusese că va suna la ambasada SUA din Amsterdam, dar Statele Unite aveau acolo doar un consulat. Poate că V.P. nu ştia asta, aşa că Henry a închiriat o maşină şi a mers la consulat, unde a aşteptat pentru eventualitatea în care V.P. suna acolo. Lang a rămas la ambasada din Haga, în aşteptarea unui apel în biroul ataşatului militar.

Joi, 17 august, nu s-a primit niciun semn de la V.P. Ziua de vineri a început la fel, lipsită de evenimente. Apoi, la ora 16.30, centralista telefonică din Haga a trimis un apel către Lang, anunţându-l că un bărbat cu accent rusesc întrebase despre o scrisoare din Bonn.
- Eşti V.P.? a întrebat Lang în engleză.

Apelantul a închis. Cinci minute mai târziu, telefonul a sunat din nou. Vorbind în engleză stricată, V.P. a solicitat o întâlnire. A spus că a doua zi dimineaţă avea să plece spre Rotterdam.
- Fără uniforme, a spus el.

Vocea lui suna distantă şi formală.

Lang a spus că el şi partenerul său, un colonel de armată, se vor întâlni cu V.P. în gara centrală din Haga în seara aceea, între orele 21.00 şi 22.00. A mai spus că partenerul său va ţine sub braţ o revistă Time.
- Poate vorbi poloneza? a întrebat V.P.
- Asta nu va fi o problemă, a spus Lang.

V.P. a spus că va purta un costum maro şi că va iniţia el contactul. Apoi a închis. Henry s-a întors de la Amsterdam şi a plecat cu Lang la gară, unde au ajuns în jurul orei 21.00. Li s-a alăturat un alt ofiţer CIA din Haga, care s-a ocupat de contrafilaj, pentru a se asigura că nu erau urmăriţi. În ciuda orei înaintate, gara era plină de navetişti şi turişti, aşa încât cei trei ofiţeri s-au contopit uşor cu mulţimea. Lang a stat într-o staţie de tramvai, la aproximativ 100 de metri de gară, iar Henry a ocupat o poziţie la intrare, răsfoindu-şi revista.

A trecut mai mult de o oră şi nu au zărit pe nimeni care să se potrivească cu descrierea lui V.P. Apoi, în jurul orei 22.10, Henry a văzut un bărbat despre care a crezut că ar putea fi ţinta lor. A început să-l urmărească, dar acesta n-a încercat să iniţieze vreun contact şi a dispărut în curând. Cam în acelaşi moment, Henry a văzut un alt bărbat, în costum deschis la culoare, care a iniţiat un contact vizual scurt cu el şi apoi s-a întors. A aruncat apoi o privire asupra gării, parcă verificând dacă nu era observat. Apoi l-a privit iarăşi.

Henry a încuviinţat din cap şi a pornit spre ieşirea din gară. Bărbatul l-a urmat fără ezitare. Lang a mers în faţa amândurora, conducându-i aproximativ 200 de metri după colţ, spre maşina lor. Bărbatul s-a suit fără ezitare pe bancheta din spate, iar Henry i s-a alăturat. Lang a trecut la volan, apoi s-a întors şi s-a prezentat. În întuneric, abia vedea chipul bărbatului, dar nu i-a uitat niciodată strângerea de mână: palma lui V.P. era fermă, însă rece ca gheaţa.