O viaţă secretă

 

Benjamin Weiser
O viaţă secretă
Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

În august 1972, Ryszard Kuklinski, colonel în armata poloneză şi membru al Statului-major polonez, s-a angajat în una dintre cele mai extraordinare operaţiuni de informaţii ale Războiului Rece.

Născut în 1930 într-o familie de muncitori, Kuklinski şi-a pierdut tatăl în timpul războiului; acesta a murit într-un lagăr de concentrare nazist, după ce a fost arestat şi torturat de Gestapo. Când războiul s-a încheiat, tânărul Kuklinski s-a alăturat armatei, instituţie care se bucura de mare reputaţie în rândul polonezilor, fiind devansată doar de Biserica Catolică, şi s-a ridicat rapid în rândurile sale datorită inteligenţei sale. În timp, a fost cooptat în Statul-major, unde a avut acces la planurile de luptă ale Tratatului de la Varşovia. Primele îndoieli ale lui Kuklinski faţă de regimul comunist şi forţele sale armate au apărut în timpul implicării Poloniei în invazia sovietică din Cehoslovacia din 1968, văzând indiferenţa cu care lumea exterioară a reacţionat la acest eveniment. Patriot polonez înflăcărat, el s-a îngrijorat că aceeaşi soartă ar putea să cadă într-o bună zi asupra ţării sale. Kuklinski a fost şi mai tulburat de ceea ce a văzut în proiectele sovietice pentru un război ofensiv împotriva NATO, care implica intrarea Armatei Roşii în Polonia, un act ce putea declanşa un răspuns nuclear care i-ar fi nimicit patria.

În ciuda riscului extrem pentru el şi familia sa, Kuklinski a contactat Ambasada americană din Bonn. În august 1972, el a trimis din RFG, unde era în concediu, o scrisoare către ambasada SUA din Bonn şi a organizat o întâlnire secretă. Încă de la bun început, el a lămurit că deplângea dominaţia sovietică a Poloniei şi considera că ţara sa era de partea greşită a Războiului Rece.

În următorii nouă ani, Kuklinski - denumire de cod "Jack Strong" - a avansat rapid în Ministerul Apărării polonez, acţionând ca legătură cu Moscova şi contribuind la pregătirea pentru un "război fierbinte" cu Occidentul. În acelaşi timp însă el a trăit o viaţă de subterfugiu - de mesaje scrise cu cerneală invizibilă, camere miniaturale şi emiţătoare secrete -, furnizând date cruciale despre subiectele militare ale Tratatului de la Varşovia la începutul anilor 1970. Urmând instrucţiunile, le-a transmis agenţilor CIA în moduri extrem de imaginative, uneori aruncându-le în maşinile ambasadei americane, alteori lăsându-le în locuri desemnate.

Informaţiile furnizate de Kuklinski au fost nepreţuite: potrivit directorului CIA de atunci William William Casey, nimeni altul n-a mai provocat atâtea daune cauzei comuniste în timpul Războiului Rece. Kuklinski a dezvăluit pregătirile de război ale înaltului comandament sovietic, inclusiv amplasarea pe solul polonez a buncărelor destinate să-şi adăpostească comandanţii; asta ar fi permis forţelor americane să le distrugă în câteva ore de la izbucnirea ostilităţilor. El a detaliat capacităţile apărărilor şi tancurilor sovietice. La sfârşitul anului 1980, în condiţiile în care Tratatul de la Varşovia se pregătea să invadeze Polonia, aşa cum se temuse Kuklinski, informaţiile sale l-au determinat pe preşedintele Jimmy Carter să avertizeze Moscova împotriva unei astfel de mişcări, ajutând astfel decisiv la prevenirea atacului.

În primul an al administraţiei Reagan, Kuklinski a furnizat informaţii despre planurile comuniste de a impune legea marţială în Polonia; ca membru al grupului mic care pregătea operaţiunea respectivă, el avea cunoştinţe intime despre ea. Spre deosebire de Carter, Ronald Reagan a decis să nu avertizeze guvernul polonez împotriva impunerii legii marţiale şi nici nu i-a alertat pe liderii Solidarităţii cu privire la arestările lor iminente. Se pare că a acţionat la sfatul lui Kuklinski, având în vedere că decizia asupra legii marţiale era irevocabilă şi că dezvăluirea ei prematură rezistenţei poloneze ar fi putut declanşa o grevă generală care s-ar fi încheiat printr-un masacru brutal.

La începutul lunii noiembrie 1981, îngrijorat de faptul că serviciile de securitate poloneze începuseră să se ferească de el, Kuklinski a cerut "exfiltrarea" sa şi a familiei sale. Operaţia a fost executată genial; Kuklinski, soţia sa şi cei doi fii ai lor au fost ascunşi printre mărfuri comerciale şi expediaţi din Varşovia în Berlinul de Vest într-un camion, iar de acolo aduşi în Statele Unite.

Viaţa lui Kuklinski, care s-a încheiat la mijlocul lunii februarie 2004 în urma unui atac cerebral, a fost plină de tragedii. Condamnat la moarte în Polonia, a trebuit să se ascundă sub un nume fals în Statele Unite. Amândoi fii i-au murit în circumstanţe misterioase, unul în timp ce naviga pe mare, trupul său nu a fost găsit niciodată, celălalt în accident de maşină. Când Polonia a ieşit în sfârşit de sub dominaţia sovietică la începutul anilor 1990, guvernul polonez nu l-a salutat ca pe un erou naţional: în sondajele de opinie, aproape jumătate din populaţie a apreciat că a "trădat interesele naţiunii poloneze", în timp ce doar 16% l-au văzut ca un patriot polonez. Condamnarea la moarte a fost anulată abia în 1997, cu implicarea activă a lui Zbigniew Brzezinski, şi mai ales pentru că prezenta un obstacol în calea intrării Poloniei în NATO. Acest lucru i-a permis în sfârşit să se întoarcă în ţara natală în anul următor.

O viaţă secretă se citeşte aproape ca un roman, în care Weiser "ţese" scrisori personale între Kuklinski şi principalii săi ofiţeri de caz şi citate din memorandumuri interne ale membrilor Direcţiei Operaţiuni (DO) care erau preocupaţi de protejarea siguranţei sa.

Fragment
1. Trecerea liniei

Într-o zi de august a anului 1972, un angajat german al ambasadei Statelor Unite ale Americii din Bonn sorta corespondenţa sosită de dimineaţă, când o scrisoare expediată par avion i-a atras atenţia. Conform ştampilei poştale, scrisoarea fusese expediată pe 11 august, cu trei zile în urmă, din Wilhelmshaven, un port de pe coasta germană a Mării Nordului. Pe plic expeditorul scrisese cu litere mari cu carioca albastră:

AMBASADA SUA BONN
EXPRESS

Funcţionarul a deschis plicul şi a găsit înăuntru alt plic, adresat ataşatului militar al SUA. El a dus ambele plicuri la biroul ataşatului militar şi le-a predat subofiţerului de serviciu. Acesta a deschis plicul interior, a găsit o scrisoare şi a predat totul ataşatului militar, care în momentul acela era militarul cu rangul cel mai mare din ambasadă. Ofiţerul, un colonel fumător de pipă, a citit scrisoarea şi s-a dus în partea din faţă a complexului ambasadei, unde lucra şeful staţiei CIA.

Clădirea de şase etaje a ambasadei americane din Bonn, care se afla în sudul oraşului şi care oferea o panoramă a Rinului, fusese construită pe stâlpi, ca protecţie împotriva inundaţiilor. Un ofiţer CIA de acolo a declarat că structura din anii 1950 arăta ca o cazarmă masivă din prefabricate. În ambasadă lucrau câteva sute de americani, dintre care aproximativ o treime făceau parte din Agenţia Centrală de Informaţii. Staţia CIA Bonn era un nod esenţial, care superviza bazele mai mici din Hamburg, Frankfurt, München şi, bineînţeles, Berlin, unde Estul şi Vestul se aflau la cea mai mică distanţă între ele şi unde ofiţerii CIA puteau să-şi întâlnească sursele, să le supună şedinţelor de debriefing şi poligraf şi să le privească direct în ochi.

Staţia Bonn era condusă de John P. Dimmer Jr., un roşcovan bine făcut din Down Easter, Portland, statul Maine. Dimmer era fiul unui pescar de mare adâncime din Newfoundland, care, aşa cum îi plăcea lui Dimmer să povestească, pescuia ca pe vremea bărbaţilor puternici de odinioară şi a bărcilor de lemn. Dimmer avea cincizeci şi doi de ani şi aceeaşi constituţie robustă ca a tatălui său, dar nu-l interesa deloc să-i calce pe urme. Încrezător în sine şi educat, devenise campion de ortografie al statului Maine la vârsta de doisprezece ani. În 1942, obţinuse o diplomă în inginerie civilă la Universitatea Maine, apoi intrase în armată. După al Doilea Război Mondial, condusese un lagăr de prizonieri de război în care erau internaţi 10.000 de criminali de război germani şi presupuşi spioni. Postul lui în Bonn însemnase apogeul unei cariere de peste două decenii în CIA, timp pe care-l petrecuse în mare parte în străinătate.

În august, când majoritatea europenilor erau în vacanţă, Dimmer şi oamenii lui se pregăteau pentru Jocurile Olimpice de la München, care urmau să înceapă peste câteva săptămâni. Era de aşteptat ca la aceste întreceri să participe sute de sportivi sovietici şi din blocul de Est, iar printre ei, CIA ştia prea bine, aveau să fie şi spioni KGB.

În dimineaţa aceea, Dimmer se afla în biroul său şi trecea în revistă teancul obişnuit de cablograme şi rapoarte puse pe biroul lui din lemn în forma literei L, când secretara l-a anunţat că are un vizitator. Ataşatul militar a intrat şi i-a înmânat plicurile. Dimmer i-a mulţumit şi a început să citească textul scris de mână, într-o engleză stricată.

Dragă domn,

Scuze pentru engleză meu. Sunt MAF străin din ţară comunist. Vreau să întâlnesc (secret) cu ofiţer armată american (locotenent-colonel, colonel) pe 17 sau 18, 19.08 în Amsterdam sau 21, 22 în Oostende. Eu nu are mult timp. Sunt cu camarad şi ei nu trebuie ştie.

Expeditorul mai spunea că la sosirea sa la Amsterdam îi va telefona ataşatului militar al ambasadei SUA. Cel care avea să-I răspundă "trebuie vorbeşte rus sau polonez", adăuga el.

Scrisoarea era semnată "V.P.". Dimmer nu ştia ce însemna V.P., dar a expediat o cablogramă la sediul central CIA din Langley, statul Virginia, recomandând ca staţia Bonn să încerce să ia contact cu V.P. El credea că iniţialele criptice "MAF" puteau însemna "man", iar ştampila oficiului poştal sugera că autorul putea fi un marinar. Itinerarul său - Amsterdam, urmat de portul belgian Oostende - sugera, în plus, faptul că se îndrepta spre vest. Dar de ce? Dimmer bănuise că putea fi vorba de un eveniment sportiv desfăşurat într-unul din oraşele acelea, un eveniment posibil asociat Jocurilor Olimpice, dar după o verificare rapidă nu a aflat nimic.

La sediul din Langley, cablograma a ajuns pe biroul lui David Blee, şeful Diviziei Sovietice. În vârstă de cincizeci şi cinci de ani, chel şi auster, Blee reprezenta chintesenţa individului nebăgat în seamă. Ar fi putut trece drept profesor de inginerie electrică la orice universitate din SUA. În ochii subordonaţilor săi, părea uneori distant, dar avea un spirit sardonic şi era cunoscut ca un liber cugetător care nu se temea să conteste credinţele general acceptate.

Cu un an în urmă, directorul CIA, Richard Helms, îi ceruse lui Blee să preia Divizia Sovietică. Fusese o alegere neconvenţională, deoarece Blee nu activase niciodată în Moscova, de fapt nicăieri în Europa de Est. Dar Helms fusese hotărât să facă anumite schimbări. Cu un deceniu în urmă, unul dintre cei mai apreciaţi agenţi CIA, Oleg Penkovski, colonelul GRU (spionajul militar sovietic) care predase mii de pagini cu documente sovietice strict secrete ce ajutaseră administraţia Kennedy să descifreze capacităţile armelor ruseşti în timpul crizei rachetelor cubaneze, fusese arestat şi executat de Kremlin. De atunci, operaţiunile CIA la Moscova deveniseră, practic, muribunde. În opinia lui Blee, asta se datora faptului că CIA nu scăpase încă de influenţa lui James J. Angleton, faimosul director al contraspionajului din anii 1960, care devenise convins că Moscova se infiltrase în CIA şi că orice voluntar rus era, de fapt, controlat de Kremlin.

Sub conducerea lui Angleton, contactele cu vechile surse au fost întrerupte, iar "musafirii", aşa cum erau numiţi voluntarii, au fost respinşi. Cel puţin unul dintre ei a fost demascat de CIA şi trimis înapoi în Uniunea Sovietică, unde se credea că fusese executat. Robert M. Gates, fost director CIA, scrisese că "datorită zelului excesiv al lui Angleton şi al personalului său din contraspionaj, în perioada aceea am avut în URSS foarte puţini agenţi sovietici, demni de a fi numiţi aşa".

Ca expert în problematica Orientului Mijlociu, Blee a avut o carieră remarcabilă în CIA. Originar din San Francisco şi absolvent al Universităţii Stanford şi al Şcolii de Drept Harvard, el a lucrat în organizaţia ce precedase Agenţia - Oficiul Serviciilor Strategice (OSS). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a acţionat în spatele liniilor inamice, fiind debarcat, în secret, dintr-un submarin pe o insulă din largul Thailandei, pentru a monitoriza flota japoneză. Blee s-a alăturat CIA la fondarea acesteia, în 1947, şi a fost numit şef de staţie în Africa de Sud, Pakistan şi India, unde, la mijlocul anilor 1960, agenţii săi o scoseseră pe Svetlana Stalin din ţară după ce aceasta intrase în ambasadă şi ceruse azil politic. În 1968, el a preluat Divizia Orientul Apropiat din cadrul CIA.

Blee a fost uimit atunci când Helms l-a numit la conducerea Diviziei Sovietice, în 1971, replicându-i acestuia că nu ştia nimic despre URSS şi că nu dorea postul. Helms a replicat:
- Nu încerca să mă convingi. Am decis deja... În plus, am încercat toate variantele. Vreau să pun în postul acela pe cineva care nu ştie nimic despre el.

Blee şi-a amintit:
- Helms nu obţinea ce dorea de la operaţiunile sovietice.

Blee a început să călătorească la Moscova, folosind un paşaport turistic; era prima dată când un ofiţer CIA de rangul lui vizita capitala sovietică. A fost o călătorie utilă. Se aşteptase, de exemplu, să găsească puţine ascensoare în blocurile moscovite, dar acestea existau practic peste tot şi el a descoperit că multe dintre panourile de comandă din casa liftului cabine erau acoperite cu o bucată de placaj. Blee a constatat că spaţiul din spatele placajului putea fi o "cutie poştală oarbă" perfectă, în care CIA şi agenţii săi îşi puteau lăsa reciproc mesaje.

La Langley, Blee s-a înconjurat de ofiţeri din afara Diviziei Sovietice, inclusiv unii care fuseseră implicaţi în operaţiuni în Europa de Est, o zonă în care Angleton nu intervenise. Blee aprecia că locurile ideale pentru racolarea de ruşi nu erau Moscova, Berlin sau Varşovia, ci mai degrabă Africa, Europa, America de Sud sau oriunde îşi trimitea Moscova diplomaţii şi spionii. Oamenii lui Blee au contactat discret mai multe foste surse la care se renunţase în perioada Angleton, unele dintre acestea reînnoindu-şi legăturile cu Agenţia.
- Ne-a spus: "Recrutaţi-i şi ocupaţi-vă de ei", îşi amintea Clair George, unul dintre ofiţerii aduşi de Blee.

Abordarea lui Blee a provocat tensiune în Divizie şi cel puţin un schimb încins de replici într-o sală de şedinţe, atunci când el a muştruluit un ofiţer superior care sugerase că un anumit plan nu va funcţiona. Blee simţea că problema cu vechea gardă era aceea că "ei credeau că ştiu totul... dar se înşelau. Sunt convins că dacă suntem sceptici în mod rezonabil, ne putem da seama dacă cineva ne trage pe sfoară. Oamenii spun că vor să lucreze pentru tine, atunci hai să aflăm ce pot face ei."

Când cablograma despre V.P. a ajuns la sediu, Katharine Hart, şefa serviciului Rapoarte şi cerinţe din cadrul Diviziei, şi-a exprimat scepticismul faţă de posibilitatea ca un marinar din Europa de Est, aşa cum sugerase Dimmer că ar fi V.P., să fie o sursă valoroasă despre URSS.
- Nu ne-ar putea spune nimic nou, i-a zis ea lui Blee. Blee a ordonat, totuşi, staţiei Bonn să acţioneze rapid pentru a stabili o întâlnire cu V.P., iar după aprobarea operaţiunii a lăsat detaliile în seama personalului său din Langley şi Bonn. Lui Blee îi plăcea să spună că problema cu Allen Dulles, un veteran al OSS, unul dintre întemeietorii CIA şi directorul Agenţiei în timpul administraţiei Eisenhower, fusese că aceea că acesta ştiuse prea multe şi se implicase excesiv în operaţiuni. Blee a râs, când l-a imitat odată pe înzestratul Dulles intervenind în detaliile stabilirii unei întâlniri secrete cu un agent. "Trebuie să-i ceri să vă întâlniţi sub un măr, nu sub un păr", ar fi spus Dulles. "Merii au toate frunzele pe ramuri în perioada aceea a anului."

*
La Bonn, Dimmer l-a chemat pe Walter Lang, un ofiţer în vârstă de patruzeci şi cinci de ani specializat în operaţiuni sovietice, a cărui acoperire era aceea de militar. Lang crescuse în Springfield, statul Illinois, unde visase cândva să vândă maşini de calcul Monroe, aşa cum făcuse tatăl său. Se răzgândise, însă, după ce lucrase în serviciul de contrainformaţii al armatei în Războiul din Coreea şi, după ce intrase în CIA, activase la München, Berlin şi Bonn. Lang, pe a cărui carte de vizită scria "Grupul de evaluare a programelor Armatei SUA", avea un birou în partea din spate a ambasadei, unde, aşa cum îi plăcea să sublinieze, avea o panoramă a Rinului mai bună decât cea a şefilor din faţă.

Dimmer i-a descris lui Lang misiunea şi necesitatea secretului.
- Vreau discreţie totală, a avertizat el.

A mai spus că urmau să aibă, de asemenea, nevoie de un operator CIA, care să vorbească fluent limba rusă. Lang l-a sugerat pe Wally, un ofiţer eston aflat în Hamburg, care mai lucrase cu el, iar Dimmer a fost de acord.

Wally a sosit la Bonn. El şi Lang erau apropiaţi, iar când ajungea în oraş, obişnuia să stea cu Lang în Plittersdorf, la vreo doi kilometri şi jumătate de Rin. În vârstă de cincizeci şi trei de ani şi robust, Wally era înalt de 1,88 m şi cântărea 102 kilograme. Avea păr argintiu des şi ondulat, ten bronzat şi purta ochelari cu rame aurite. Wally nu avea să ajungă niciodată şef de staţie - nu avea calităţi administrative şi era nepriceput ca manager -, dar reputaţia lui în acţiuni pe teren era inegalabilă. Emana seninătate şi siguranţă de sine şi ştia cum să procedeze pentru ca o sursă să se simtă confortabil. Când Stalin ocupase statele baltice, Wally era ofiţer în Marina estonă. Unitatea lui a fost aliniată şi soldaţilor li s-au oferit două opţiuni: să se alăture Armatei Roşii sau să fie împuşcaţi. Wally a ales să supravieţuiască, dar de atunci i-a urât pe sovietici şi a jurat să acţioneze împotriva lor.

Când Hitler a invadat Rusia, Wally a dezertat din armata rusă şi s-a alăturat forţelor germane. A ajuns căpitan în armata nazistă, dar, îndată ce i s-a ivit ocazia, a dezertat din nou şi a luptat împotriva Germaniei ca parte a mişcării clandestine daneze. După război, el s-a alăturat Agenţiei nou create şi s-a implicat în operaţiuni sovietice în Europa de Est.

Pentru operaţiunea V.P., Wally a primit un nume şi un titlu de acoperire: locotenent-colonelul Henry P. Morton, Unitatea de management şi planificare a Armatei SUA, Frankfurt, Germania. A devenit cunoscut drept "colonelul Henry".

Îmbrăcaţi ca turişti şi purtând genţi de voiaj, noul colonel Henry Morton şi partenerul său, Walter Lang, au luat trenul spre Haga. Nu ştiau unde va apărea V.P. Acesta spusese că va suna la ambasada SUA din Amsterdam, dar Statele Unite aveau acolo doar un consulat. Poate că V.P. nu ştia asta, aşa că Henry a închiriat o maşină şi a mers la consulat, unde a aşteptat pentru eventualitatea în care V.P. suna acolo. Lang a rămas la ambasada din Haga, în aşteptarea unui apel în biroul ataşatului militar.

Joi, 17 august, nu s-a primit niciun semn de la V.P. Ziua de vineri a început la fel, lipsită de evenimente. Apoi, la ora 16.30, centralista telefonică din Haga a trimis un apel către Lang, anunţându-l că un bărbat cu accent rusesc întrebase despre o scrisoare din Bonn.
- Eşti V.P.? a întrebat Lang în engleză.

Apelantul a închis. Cinci minute mai târziu, telefonul a sunat din nou. Vorbind în engleză stricată, V.P. a solicitat o întâlnire. A spus că a doua zi dimineaţă avea să plece spre Rotterdam.
- Fără uniforme, a spus el.

Vocea lui suna distantă şi formală.

Lang a spus că el şi partenerul său, un colonel de armată, se vor întâlni cu V.P. în gara centrală din Haga în seara aceea, între orele 21.00 şi 22.00. A mai spus că partenerul său va ţine sub braţ o revistă Time.
- Poate vorbi poloneza? a întrebat V.P.
- Asta nu va fi o problemă, a spus Lang.

V.P. a spus că va purta un costum maro şi că va iniţia el contactul. Apoi a închis. Henry s-a întors de la Amsterdam şi a plecat cu Lang la gară, unde au ajuns în jurul orei 21.00. Li s-a alăturat un alt ofiţer CIA din Haga, care s-a ocupat de contrafilaj, pentru a se asigura că nu erau urmăriţi. În ciuda orei înaintate, gara era plină de navetişti şi turişti, aşa încât cei trei ofiţeri s-au contopit uşor cu mulţimea. Lang a stat într-o staţie de tramvai, la aproximativ 100 de metri de gară, iar Henry a ocupat o poziţie la intrare, răsfoindu-şi revista.

A trecut mai mult de o oră şi nu au zărit pe nimeni care să se potrivească cu descrierea lui V.P. Apoi, în jurul orei 22.10, Henry a văzut un bărbat despre care a crezut că ar putea fi ţinta lor. A început să-l urmărească, dar acesta n-a încercat să iniţieze vreun contact şi a dispărut în curând. Cam în acelaşi moment, Henry a văzut un alt bărbat, în costum deschis la culoare, care a iniţiat un contact vizual scurt cu el şi apoi s-a întors. A aruncat apoi o privire asupra gării, parcă verificând dacă nu era observat. Apoi l-a privit iarăşi.

Henry a încuviinţat din cap şi a pornit spre ieşirea din gară. Bărbatul l-a urmat fără ezitare. Lang a mers în faţa amândurora, conducându-i aproximativ 200 de metri după colţ, spre maşina lor. Bărbatul s-a suit fără ezitare pe bancheta din spate, iar Henry i s-a alăturat. Lang a trecut la volan, apoi s-a întors şi s-a prezentat. În întuneric, abia vedea chipul bărbatului, dar nu i-a uitat niciodată strângerea de mână: palma lui V.P. era fermă, însă rece ca gheaţa.
 

Benjamin Weiser
O viaţă secretă
Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi prima parte a acestui fragment aici.

Lang a oprit la apropiatul Hotel Central şi i-a lăsat pe Henry şi V.P. la intrarea din faţă. După ce a parcat, a intrat la recepţie şi l-a găsit pe ofiţerul de susţinere CIA, care se ocupase de contrafilaj în gară şi care îi urmărise cu un alt automobil. Lang i-a spus că drumul "meritase" - un semnal prestabilit care însemna că totul decursese aşa cum fusese planificat. A adăugat că va reveni în curând cu mai multe detalii.

În scurt timp s-au reunit toţi într-o cameră de hotel, unde V.P. s-a prezentat.
- Mă numesc Ryszard Kuklinski, a spus el.

Se născuse pe 13 iunie 1930 în Varşovia şi era locotenent-colonel în Statul Major General polonez.

Henry şi-a arătat legitimaţia militară şi s-a prezentat ca "pulkownik Henryk" sau "colonelul Henry". I-a oferit lui V.P. cafea sau coniac. Kuklinski a clătinat din cap. Vorbind într-o engleză stricată, a spus că băuse suficient din ambele pentru seara aceea. Kuklinski şi Henry s-au aşezat în fotolii, iar Lang la capătul patului. Henry i-a cerut lui Kuklinski un document de identitate şi polonezul i-a înmânat imediat legitimaţia militară şi paşaportul. Vorbind acum în rusă, Kuklinski s-a identificat ca fiind căpitanul Legiei, un iaht lung de cincisprezece de metri deţinut de Statul Major General polonez, şi comandantul echipajului acestuia format din nouă membri, ofiţeri ai forţelor armate terestre, navale şi aeriene. Plecaseră din Polonia cu două săptămâni în urmă, vizitau porturi germane, olandeze şi belgiene şi urmau să revină acasă la sfârşitul lunii august. Kuklinski s-a descris ca fiind un practicant experimentat de iahting şi a spus că organizase călătoria cu aprobarea superiorilor săi. Ei navigau ca turişti, se îmbrăcau neprotocolar şi-şi petreceau timpul vizitând obiective turistice şi făcând cumpărături. Kuklinski îşi adusese şi fiul de şaptesprezece ani, Boguslaw, cunoscut ca Bogdan, căruia îi plăcea să navigheze cu tatăl său. Dar, aşa cum le explicase Kuklinski şefilor lui, călătoria reprezenta, de fapt, o acoperire pentru o misiune de cercetare a armatei poloneze, care să spioneze porturi şi instalaţii navale occidentale. Ei aveau să examineze linii de coastă, râuri, porturi, poduri şi canale pe care le ştiau doar din hărţile militare. Desigur, a continuat polonezul, el nu le spusese superiorilor săi şi celălalt motiv al călătoriei: planul complex care-i îngăduia stabilirea unui contact cu Occidentul. Kuklinski părea agitat şi emoţionat, dar în acelaşi timp animat de o voinţă puternică. El ceruse echipajului să revină pe Legia până la miezul nopţii, ceea ce însemna că mai dispunea doar de nouăzeci de minute. Ofiţerul de contrainformaţii de pe iahtul lor le ordonase să iasă în grupuri de minimum două persoane, o regulă pe care Kuklinski o încălcase, plecând singur. Era timp destul pentru ca vreun membru al echipajului să-i observe absenţa şi să pună întrebări. Întrucât presupusese că nu va avea decât o singură întâlnire, o singură ocazie pentru a-şi prezenta cazul, Kuklinski a susţinut o pledoarie emoţională pentru ca Henry să înţeleagă motivele pentru care contactase armata americană. Fuma constant în timp ce vorbea, fumul de ţigară umplând camera.

Nu Polonia şi-a ales locul în acea lume divizată în blocuri ideologice, a spus Kuklinski, şi nu armata poloneză a ales să facă parte din maşina sovietică de război. El considera că interesele Poloniei erau mai degrabă aliniate cu ale Occidentului decât cu ale Moscovei şi dorea ca ţara lui să fie eliberată de sub dominaţia sovietică. Nu considera SUA ca un adversar şi era de părere că, pentru securitatea reciprocă, armata poloneză şi cea americană trebuiau să deschidă o linie de comunicare. Kuklinski a spus că ajunsese la concluzia aceasta după ce devenise membru al Statului Major General, unde avea acces la secretele militare ale ţării sale şi ale Tratatului de la Varşovia. Timp de aproape nouă ani, misiunea lui fusese aceea de a pregăti un "război fierbinte" cu Occidentul, dar tot ce văzuse îi confirmase convingerea că Polonia făcea parte din tabăra greşită.

Henry l-a întrebat la ce materiale ar putea avea acces. Kuklinski a răspuns că deţinea informaţii de adâncime, dar avea acces şi la planurile de război sovietice pentru Europa occidentală. Acestea includeau ordine sovietice în caz de război pentru trupele poloneze şi cele din Tratatul de la Varşovia, plus elemente importante ale ordinii de bătaie pentru trupele est-germane şi cehoslovace şi pentru trupele sovietice din RDG. El era la curent cu informaţiile legate de cele mai recente exerciţii militare - pe multe dintre ele concepându-le chiar el. Aceste exerciţii se bazau pe date privind punctele forte şi vitezele de mobilizare ale trupelor din Tratatul de la Varşovia. Kuklinski putea furniza rapoarte de testare pentru rachete, bombe şi tancuri sovietice, informaţii pe care se bazau planurile de pregătire a bătăliilor. El avea acces la toate calculele majore pentru mobilizarea, desfăşurarea şi regruparea trupelor din Tratatul de la Varşovia. Putea furniza exemplare din publicaţia sovietică strict secretă Voiennaia Misl ("Gândirea militară"). Fusese prea riscant pentru el pentru a aduce ceva pe iaht, dar putea furniza copii de îndată ce revenea în Polonia.

Kuklinski a mai spus că ajunsese la concluzia că NATO nu cunoştea deloc strategiile de război sovietice şi că dorea să contribuie la astuparea acelui gol, pentru a consolida forţele occidentale, acest lucru reprezentând pentru el cel mai bun mod de menţinere a păcii.

A afirmat că avea să facă orice pentru a-şi demonstra sinceritatea, inclusiv să susţină un "test al adevărului", aşa cum s-a exprimat el. A zis că ştia puţină engleză şi că fusese mereu leneş în a învăţa limba. Însă, dorea să remedieze acest lucru cât mai curând posibil. Kuklinski a spus că el scotea frecvent multe dosare din seifurile cu documente secrete ale Ministerului Apărării. Avea o relaţie excelentă cu ofiţerii care se ocupau de dosarele acelea şi practice putea obţine aproape orice document de la ei. A identificat şi alţi ofiţeri care-i împărtăşeau îngrijorarea faţă de supravieţuirea Poloniei în caz de război şi le-a enumerat numele, rangurile şi funcţiile. A propus formarea unui grup secret, care să avertizeze din timp Occidentul în cazul unui atac neprovocat, efectuat prin surprindere. Orice astfel de atac ar fi depins de capacitatea Uniunii Sovietice de a deplasa pe teritoriul Poloniei o forţă terestră uriaşă, cunoscută ca Eşalonul Strategic Doi, care să pătrundă în Europa de Vest. Planul lui Kuklinski consta în paralizarea sistemelor de comunicaţii şi de comandă ale Tratatului de la Varşovia şi în încercarea de a zădărnici mişcarea acelei forţe.

Încă nu discutase ideea cu alţi ofiţeri, dar era convins că, dacă i-ar fi întrebat, ei ar fi fost de acord să-l ajute. Kuklinski şi complicii lui aveau să emită propriile lor directive, ordonând soldaţilor să nu se alăture unei ofensive, decât dacă Occidentul ataca primul. A mai spus că memorase amplasamentul tuturor obiectivelor strategice (autostrăzi, poduri, canale, căi ferate, turnuri radio şi staţii de realimentare) pe care ar fi trebui să le utilizeze Eşalonul Strategic Doi în traversarea Poloniei.

Kuklinski avea dreptate. Principala temere a Pentagonului era că Moscova şi Tratatul de la Varşovia, cu avantajul lor în forte convenţionale, vor ataca Europa de Vest fără o mobilizare masivă în prealabil, "ca un trăsnet", după cum se exprimase un ofiţer american.

Polonezul a zis că strategii sovietici erau de părere că singura modalitate prin care Pentagonul ar fi putut contracara un asemenea atac era folosirea armelor nucleare. Era însă improbabil ca SUA să le folosească pe teritoriu sovietic, deoarece aşa ceva ar fi escaladat periculos un conflict. De aceea, Occidentul ar fi făcut un pas intermediar: ar fi utilizat arme nucleare pentru a lovi Eşalonul Strategic Doi, după ce acesta părăsise teritoriul sovietic, dar înainte să ajungă în Europa de Vest.

Şi exista un singur loc unde se putea întâmpla asta: Polonia. Aproape 95% din cele câteva mii de tancuri şi vehicule ce compuneau Eşalonul Strategic Doi ar fi trebuit să treacă prin Polonia înainte de a ajunge în RFG, Franţa, Olanda şi Belgia. Asta însemna că Polonia ar fi fost atacată de NATO cu 400.600 de lovituri nucleare directe. Chiar dacă URSS-ul şi restul Tratatului de la Varşovia ar fi ieşit victorioase în urma unui asemenea atac, a spus Kuklinski, Polonia urma să fie distrusă.

Henry a ascultat atent şi a interpretat pentru Lang. El i-a spus lui Kuklinski că îi înţelegea antipatia faţă de Moscova, dar un complot pe timp de pace al ofiţerilor polonezi ar fi fost sortit eşecului. Kuklinski şi complicii lui şi-ar fi pierdut viaţa. Henry a spus că modul cel mai bun prin care Kuklinski şi-ar fi putut atinge obiectivele ar fi fost să opereze de unul singur şi să informeze Statele Unite despre inamicul lor comun.

În timpul dialogului dintre cei doi, Lang l-a cercetat pe Kuklinski; ulterior avea să scrie: "este un bărbat scund, cu păr blond, răvăşit, cu ochi albaştri pătrunzători şi cu gesturile şi manierismele unui ins în care este zăgăzuită o cantitate nelimitată de energie. Zâmbeşte scurt, din când în când, dar umorul pare să joace doar o mică parte din comportamentul lui general."

Kuklinski vorbea cu aplomb, ba chiar cu un uşor aer de superioritate. "El dorea ca noi să ştim exact ce voia să facă şi ce putea să ofere", a notat Lang.
- Vă voi spune tot ce ştiu..., a zis Kuklinski. Îmi puteţi copia toate documentele... Când vă ajut pe voi, îmi ajut propria ţară.

La un moment dat, în timpul conversaţiei, Lang s-a scuzat, luând cu el în baie legitimaţia şi paşaportul lui Kuklinski; a scos un carneţel din buzunarul de la şold şi a copiat informaţiile, adăugând detalii scurte despre conversaţia pe care Henry i-o tradusese.

Întorcându-se în cameră, s-a scuzat din nou şi a spus că va reveni în curând. S-a dus apoi în recepţia hotelului, l-a găsit pe ofiţerul de susţinere CIA şi i-a înmânat notiţele sale.

*
Când Lang s-a întors, Kuklinski şi Henry erau adânciţi în conversaţie şi, deşi Lang nu ştia rusa, şi-a putut da seama că bărbaţii discutau despre aversiunea lor mutuală faţă de sistemul sovietic şi înfierau pe rând comunismul. Kuklinski a oferit numai fragmente de informaţii despre viaţa sa: tatăl îi fusese ucis într-un lagăr de concentrare german. El intrase în armata poloneză după război, în 1947, când avea şaptesprezece ani. În 1952 se căsătorise cu Joanna, pe care o numea afectuos Hanka. Aveau doi fii. În 1967 fusese promovat locotenent-colonel. Acum nu era prima dată când se gândise să contacteze Occidentul. Din noiembrie 1967 până în mai 1968 fusese în Vietnam, ca parte a delegaţiei poloneze la Comisia Internaţională de Control (ICC - International Control Commission), care includea Polonia, Canada şi India şi care monitoriza acordurile de la Geneva.

Privindu-i pe soldaţii americani din Saigon, Kuklinski s-a gândit să caute un ofiţer american de origine poloneză căruia să i se destăinuie. Până la urmă, a decis că nu era momentul potrivit, dar a părăsit Saigonul cu sentimentul că Occidentul nu era atât de decadent pe cât îl descriau mereu oficialii polonezi şi sovietici. El a recunoscut că ducea o viaţă prosperă în sistemul comunist; se aştepta să fie promovat colonel în toamna aceea şi putea fi numit şef de stat-major al unei divizii. Însă două evenimente îl determinaseră să acţioneze: invazia din 1968 a Cehoslovaciei, când trupele poloneze îi ajutaseră pe sovietici, şi împuşcarea muncitorilor de pe coasta Balticii de către soldaţii polonezi, doi ani mai târziu. Henry s-a uitat la ceas. Kuklinski trebuia să se întoarcă la ambarcaţiunea sa. Au convenit să se întâlnească din nou, iar Kuklinski a sugerat să aştepte câteva zile, până când Legia ajungea la Oostende. Henry a insistat totuşi pentru o întâlnire a doua zi, la Rotterdam. Lang a sugerat ca aceasta să aibă loc la Euromast, o atracţie turistică binecunoscută, uşor de găsit şi convenabilă pentru ajungerea din port. Kuklinski putea merge acolo fără a atrage atenţia, a spus Lang, deşi trebuia să aibă grijă, deoarece fiind un punct turistic popular putea fi vizitat şi de alţi membri ai echipajului său. Henry a spus că-l vor aştepta la ora 17 la un releu TV din parc şi, dacă nu sosea, aveau să revină la ora 19 şi din nou, dacă era nevoie, la ora 22.

Au discutat despre cum să creeze o acoperire pentru plecările lui Kuklinski departe de Legia. Kuklinski a spus că o scuză plauzibilă ar fi aceea că era în căutarea unui carburator sau a altor piese pentru Opelul lui, model 1968.

La 23.40, Henry şi Lang l-au îmbrăţişat pe Kuklinski cu reală admiraţie. Când se pregăteau să plece, Lang l-a întrebat pe Kuklinski despre semnătura misterioasă pe care o folosise în scrisoarea din Bonn.
- Ce înseamnă V.P.?

Kuklinski a ridicat arătătorul drept spre tavan şi a zâmbit.
- Eu sunt Vikingul Polonez, a spus el.

*
După ce l-au lăsat pe Kuklinski lângă gară, care se afla la cinci minute de mers pe jos de iahtul său, cei doi ofiţeri s-au întors la ambasada din Haga. La miezul nopţii, au pregătit două cablograme către sediul central, în care au relatat prima lor întâlnire şi planurile pentru sesiuni ulterioare. Au încheiat prima cablogramă cu o evaluare a motivaţiei polonezului: "Aparent strict ideologică, bazată pe sentimente patriotice şi antisovietice intense".

În cea de-a doua cablogramă au oferit observaţii mai detaliate. După părerea lui Henry, Kuklinski părea "foarte conştient de securitate... foarte preocupat de calitatea procedurilor noastre de securitate, îngrijorat de propria lui siguranţă şi mai ales de cea a familiei."

Henry l-a citat pe Kuklinski care spusese: "nu-mi transmiteţi rapoartele prin mijloace electronice. Am auzit în statul-major un zvon potrivit căruia ei vă pot citi codurile." Henry a remarcat că atunci când îl conduseseră înapoi, Kuklinski "a dorit să fie lăsat într-un colţ întunecat, pentru a evita orice posibilitate de a fi văzut de colegi".

"Ca polonez patriot, fără pic de dragoste pentru sovietici", a scris Henry, "simţea că trebuie să ajute Occidentul. M-a impresionat curajul lui... «Daţi-mi un magnetofon şi alegeţi orice subiect, iar eu o să vă spun tot ce ştiu.»... E ca o cascadă."

Henry a subliniat că Kuklinski era "militar", nu "ofiţer de informaţii". A adăugat: "este fie foarte sincer, fie un actor dat naibii." Kuklinski îi reamintise de propriile lui experienţe în al Doilea Război Mondial: "Pe scurt, este un polonez."

În partea de cablogramă scrisă de Lang, acesta l-a descris pe Kuklinski printr-o serie de cuvinte: "deschis", "convins", "mândru", "inteligent", "vânos". "Se pare că avem de-a face într-adevăr cu un individ cu mult peste media de inteligenţă şi talent", a scris el. A estimat că Kuklinski avea aproximativ 1,75 m înălţime şi 68 de kilograme "de muşchi solizi". Lang a adăugat: "Deşi sunt de mărimea lui şi mai greu cu cel puţin 5 kilograme, am senzaţia că nu mi-ar plăcea să boxez, să mă lupt sau să mă confrunt cu el în mod fizic. Este un hombre dur."

A mai precizat: "Am avut senzaţia că nu era aproape deloc agitat. Agitat sau nu, el ştie cu certitudine ce înseamnă asocierea cu noi şi, ştiind asta, trebuie să ai mult curaj pentru a face pasul pe care el l-a făcut... A venit cu un scop şi a fost un profesionist absolut. Mă bucur că este de partea noastră." Cablograma se încheia cu observaţia echipei că "moartea tatălui, experienţele din Saigon şi sentimentele mult timp zăgăzuite sugerează că următoarele contacte ar trebui să fie orientate către individul care trăieşte un catharsis, totuşi continuă să fie sfâşiat de conflicte între succesul lui în lumea sa şi idealismul occidental".

Henry şi Lang au adăugat o cerinţă privind "solicitările de informaţii" - ce întrebări dorea Langley să-i pună lui Kuklinski şi ce documente ar trebuit să i se ceară.

Cablograma a fost expediată la ora 2.04. Sediul central a răspuns aproape imediat cu un mesaj de cinci rânduri care confirma existenţa unui dosar despre Kuklinski ce includea detalii biografice şi rolul său în ICC din Vietnam. Numele oferite de Kuklinski la prima întâlnire erau în general corecte, anunţa cablograma, care le cerea lui Lang şi Henry să se concentreze în a doua întâlnire asupra modului de comunicare cu CIA, după revenirea în Polonia. Iar dacă Kuklinski şi familia sa aveau nevoie de asistenţă urgentă pentru a părăsi Polonia, aceasta avea să le fie oferită, se mai adăuga în cablogramă. Henry şi Lang urmau să lase în continuare impresia că erau militari, nu ofiţeri CIA.
 

 

Benjamin Weiser
O viaţă secretă
Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi a doua parte a acestui fragment aici.

Sâmbătă dimineaţa devreme, Lang şi Henry au mers cu maşina la Rotterdam, unde au rezervat o cameră la un hotel. Pentru a menţine aparenţa de oameni de afaceri, au umplut o valiză goală cu pantofi, care să-i confere greutate. Li s-a alăturat un tehnician din staţia Bonn, un meşter bun la toate care putea repara aparate foto stricate, magnetofoane sau aproape orice. I s-a cerut să caute şi să cumpere un carburator.

Spre sfârşitul după-amiezii, Lang şi Henry s-au îndreptat spre parcul RV, pentru a-l aştepta pe Kuklinski. În jurul orei 17, l-au văzut, însoţit de un adolescent cu părul blond şi rar. Kuklinski şi băiatul au trecut de Henry, care făcea fotografii ca un turist obişnuit.
- Domnule, a spus Kuklinski încet, el este fiul meu.

El şi băiatul au mers mai departe, făcând poze şi amestecându-se cu un grup de turişti. Câteva minute mai târziu, Lang şi Henry l-au văzut pe Kuklinski spunându-i ceva fiului său, care s-a îndepărtat. Polonezul s-a apropiat de Lang, care l-a condus peste un pod pietonal şi, împreună cu Henry, au mers cu maşina la hotel. Odată ajuns în cameră, Kuklinski a radiat de încântare, când a vorbit despre fiul său, Bogdan. Băiatul nu înţelegea engleza, a spus el, şi ar fi presupus că salutul tatălui său fusese doar un gest amical faţă de alt turist. Kuklinski a zis că-i spusese fiului că mergea la cumpărături pentru Hanka şi-i lăsase zece guldeni pentru suc şi bomboane. Bogdan avea să se descurce de unul singur câteva ore. Ei conveniseră să se întâlnească mai târziu în parc, dar dacă tatăl lui nu apărea, Bogdan trebuia să se întoarcă la iaht fără el. Kuklinski avea să sosească mai târziu.

Kuklinski, care continua să fumeze ţigară după ţigară, tuşind uneori, părea mai relaxat decât în seara precedentă. Lang a pus pe masă un casetofon Philips cu un mic microfon detaşabil.
- Locuiesc în Varşovia, a început Kuklinski, pe strada Jana Olbrachta, numărul 19A, apartamentul 55.

Era un bloc locuit exclusiv de militari şi familiile lor. Clădirea avea opt etaje, pe când cele din jur aveau doar patru. Kuklinski locuia la etajul cinci, care era deservit de două ascensoare. A spus că vecinul lui imediat era Egon Franke, un faimos campion olimpic de scrimă, în prezent antrenor la un club. Apartamentul lui Franke era singurul cu care avea un perete comun. Kuklinski a spus că nu ştia numele celorlalţi vecini de pe palierul său.
- Avem trei camere şi o bucătărie, a spus el. În apartament există o singură intrare. Sunt trei ferestre şi un balcon mare, cu vedere spre un cartier rezidenţial.

Strada era păzită, în special după lăsarea întunericului, de miliţieni în uniforme, care aveau motociclete sau maşini dotate cu staţii radio.
- În general, lucrez peste program, a spus el.

Adesea ajungea acasă la ora 23.00, în unele zile chiar mai târziu.
- Uneori, când maşina nu-mi funcţionează sau când vreau să economisesc banii de benzină, folosesc maşina oficială a şefului meu, un Fiat, de care adesea şeful nu mai are nevoie după orele de lucru, a spus Kuklinski. Dacă sunt singur, şoferul mă duce acasă pe traseul meu. Dacă suntem mai mulţi, decidem cine să fie dus primul acasă. Kuklinski le-a relatat că îi plăcea să socializeze cu alţi ofiţeri din clubul de iahting al Statului Major General, care se numea "Atol" şi care avea sediul pe strada Wisniowa. El era vicepreşedintele clubului. Îi plăcea să navigheze cu familia şi încerca să-şi petreacă week-end-urile cu soţia lui, Hanka, cu Bogdan şi cu celălalt fiu al lor, Waldemar, care avea nouăsprezece ani. Hanka era contabilă într-o fabrică de strunguri şi împreună câştigau suficient "pentru un trai decent". Se împrumutase ca să cumpere un garaj pentru maşina lor şi plătea reparaţiile auto după ce avusese două accidente. Băieţii aveau nevoie de haine şi de rechizite şcolare. Waldemar cumpăra constant cărţi şi avea o bibliotecă mare.

Lang a fost impresionat de stăpânirea detaliilor dovedită de Kuklinski. Uneori, în timpul acelei întâlnirii, dar şi în a treia, care a avut loc câteva zile mai târziu la Oostende, Kuklinski a luat microfonul şi a început să se plimbe prin cameră. La un moment dat, a vorbit patruzeci şi cinci de minute despre educaţia sa militară, despre misiuni trecute şi actuale şi despre accesul la documente secrete, gesticulând ca şi cum ar fi fost într-o şedinţă de personal. Aparent, au scris ulterior Lang şi Henry, polonezul deţinea "controlul total al subiectului" şi o "abilitate remarcabilă de a organiza şi articula materialul".

Kuklinski a spus că se alăturase Statului Major General în 1963, iar acum lucra în cadrul Direcţiei Operaţiuni, care era un fel de creier al Ministerului Apărării. El a descris apoi perioada de şase luni petrecută în Vietnam, unde văzuse de aproape trupele americane. În 1969, fusese autorul principal al unui exerciţiu de transmisiuni pentru trupe poloneze, est-germane, cehoslovace şi sovietice. În vederea pregătirii acelui exerciţiu, plecase la Moscova, unde lucrase îndeaproape cu comandanţi ai Tratatului de la Varşovia. Era bine apreciat şi fusese desemnat să conceapă toate exerciţiile de pregătire militară din Polonia. Fusese autorul principal al exerciţiilor "Vara 70", "Vara 71" şi "Primăvara 69", fiecare necesitând colaborarea cu douăzeci până la patruzeci de ofiţeri din Tratatul de la Varşovia.

Kuklinski scrisese directivele anuale de instruire operaţională pentru ministrul Apărării, Wojciech Jaruzelski, în care analiza starea de pregătire a armatei poloneze şi elabora planuri noi pentru fiecare an. Fusese trimis în România, ca să studieze pregătirea şi planificarea militară a armatei române. În toamnă, urma să-l însoţească pe Jaruzelski în URSS, pentru a urmări exerciţii militare ale armatei poloneze, ce aveau să includă lansări de rachete Scud şi rachete ale apărării antiaeriene poloneze.

Kuklinski nu avea rude sau prieteni în străinătate, dar ţinea legătura regulat cu ofiţeri din alte armate membre ale Tratatului de la Varşovia şi-şi dezvoltase o reţea de experţi care-i furnizau cele mai recente informaţii de care avea nevoie în activitatea sa. Adesea vizita unităţi militare din Polonia şi se întâlnea direct cu comandanţii lor, care-l tratau cu respect.

În timp ce vorbea, Kuklinski fuma întruna ţigări, pe care le ţinea între degetul mare şi degetul mijlociu, în stilul european. Henry şi Lang i-au spus că va primi o cameră foto miniaturală pentru a fotografia documente secrete şi au petrecut o parte a întâlnirii explicând un sistem iniţial de comunicare pe care să-l aibă în Polonia. Lui Kuklinski i s-au cerut detalii despre viaţa sa zilnică, începând cu locul unde parca maşina la serviciu (adesea pe o stradă publică), până la străzile pe care se deplasa uzual. I s-a spus că, de câte ori era posibil, trebuia să-şi şofeze propria maşină - mai degrabă decât să ia autobuzul sau maşina de serviciu - şi să urmeze de fiecare dată aceleaşi rute, la dus şi la întors. Henry a explicat că în felul acela americanii puteau să-l urmărească şi să-I lase semnale, iar dacă s-ar fi abătut de la rutina aceea, puteau începe să-şi facă griji.

Cheia era simplitatea, a spus Henry. Statele Unite aveau să-l contacteze în Varşovia, aruncându-i o scrisoare pe geamul maşinii. Scrisoarea avea să conţină un text inofensiv, dar şi un mesaj ascuns, vizibil doar când peste hârtia se apăsa un fier de călcat (CIA numea tehnica respectivă "SS", de la "scriere secretă"). Mesajul avea să confirme ora şi locul primei întâlniri din Varşovia. Henry i-a spus lui Kuklinski să folosească pseudonimul "Jack Strong" când semna scrisori către americani.

Ei l-au asigurat, de asemenea, pe polonez că, în cel mai negru scenariu, atunci când credea că urma să fie arestat şi că trebuia să fugă din ţară, guvernul american va avea grijă de el şi de familia sa. Au spus că americanii vor începe să pună deoparte fonduri în acest scop. Kuklinski, care înţelegea riscurile pe care şi le asuma, a fost surprins de declaraţia aceea. El presupusese că avea de-a face cu armata americană, că purtau discuţii de la ofiţer la ofiţer, şi subliniase în mod clar că motivaţia lui era ideologică, nu financiară. Dorea să rămână în Polonia şi să acţioneze împotriva Uniunii Sovietice şi nu dorea decât sprijinul Statelor Unite în acest sens.

Când a doua întâlnire s-a apropiat de sfârşit, Kuklinski li s-a adresat direct lui Henry şi Lang. A spus că nu dorea să discute despre domenii în care nu avea experienţă.
- Nu vreau să discutăm despre opiniile mele politice. La urma urmelor, a spus el, era militar.
- Cu toate acestea, ca orice polonez, înţeleg că ne găsim într-o situaţie forţată şi că am fost siliţi să purtăm jugul comunist.

Deoarece era militar de douăzeci şi cinci de ani, "am observat viaţa şi întâmplările din lume, începând cu Războiul din Coreea, apoi situaţia din Indochina, evenimentele din Cehoslovacia, dramele din propria noastră ţară... şi toate m-au convins că, din păcate, partea comunistă este cea agresivă".

În opinia sa, în caz de război, forţele armate poloneze nu puteau fi niciodată "înjugate la maşina sovietică de război". Timp de secole, a spus el, Polonia avusese tradiţia libertăţii şi armata poloneză fusese "acolo unde se luptase pentru libertate".

Chiar dacă Polonia se afla în blocul comunist, a continuat Kuklinski, "deşi ne aflăm în interiorul sistemului defensiv al URSS-ului, locul forţelor noastre armate, locul armatei noastre este de partea libertăţii. Acolo este şi armata voastră, armata Statelor Unite."

La ora 21:05, cei trei bărbaţi s-au îmbrăţişat din nou şi tehnicianul a sosit cu un carburator pentru Kuklinski. Au acceptat să se întâlnească din nou la Oostende.

*
În week-end-ul acela, la Varşovia, ofiţerul CIA Ed Schooley s-a urcat în maşina sa ponosită British Singer şi a pornit pe un traseu numit "rută de detectare a filajului", sau RDF. Staţia Varşovia primise o cablogramă "fulger" de la Langley, care descria un oficial militar polonez potenţial important, ce oferea informaţii voluntare în altă parte din Europa. Schooley primise numele şi adresa lui Kuklinski şi i se ceruse să-i viziteze blocul de apartamente, apoi să caute un loc unde s-ar fi putut ţine prima întâlnire. Sediul dorea un sit care să nu fi fost folosit anterior.
- Vrem ceva complet nou şi care să se afle în zona lui, i s-a spus lui Schooley.

Nu era neobişnuit ca Schooley să plece cu maşina în weekend- uri, iar el folosea drumuri regulate în rutina sa zilnică. De exemplu, în zilele de vineri împrumuta cu regularitate filme pe 16 mm de la biroul ataşatului militar, ceea ce-i oferea un pretext să le returneze duminica la ambasadă. În ziua aceea, Schooley şi-a făcut RDF-ul întortocheat prin Varşovia, în efortul de a stabili dacă era filat de SB, poliţia secretă poloneză. Ofiţerii CIA erau instruiţi să-şi îndeplinească misiunile chiar şi în condiţii de filaj, dar era important să ştie dacă pe urmele lor se găsea cineva. În timp ce şofa, Schooley privea frecvent în oglinda retrovizoare şi, în cele din urmă, a concluzionat că era "curat". S-a îndreptat spre cartierul lui Kuklinski, un loc în care un şofer american cu plăcuţe de înmatriculare diplomatice n-ar fi intrat în mod obişnuit şi a parcat la câteva străzi depărtare. A străbătut apoi la pas zona, dar când a ajuns pe strada lui Kuklinski, o femeie l-a strigat de la o fereastră de la etaj, întrebându-l pe cine căuta.

Schooley devenise convins că una dintre ocupaţiile preferate ale femeilor în vârstă din Varşovia era aceea de a sta cu coatele pe pervazurile ferestrelor şi a privi trecătorii de pe stradă. Americanul, care era îmbrăcat lejer, cu o geacă uşoară, i-a spus că încerca să găsească o adresă. A strigat numele unei străzi din apropiere şi un număr. Femeia i-a arătat direcţia. Schooley i-a mulţumit şi s-a îndepărtat, dar apoi s-a furişat în spatele unui bloc şi a revenit, încercând să evite a fi observat. În cele din urmă, a găsit blocul lui Kuklinski, care era retras faţă de stradă. În hol, s-a uitat la căsuţele poştale şi a văzut numele lui Kuklinski. A examinat căsuţa pentru a vedea dacă putea fi deschisă fără cheie, ceea ce ar fi însemnat o bună cutie poştală oarbă sau un loc unde să lase mesaje pentru polonez, dar era încuiată. Schooley s-a gândit să încerce să-I găsească apartamentul, apoi a decis că era mai important să localizeze un sit pentru prima lor întâlnire.

Pe când se plimba prin cartier, Schooley s-a apropiat de cimitirul Powstancow Warszawskich. A intrat acolo şi a început să caute o configuraţie acceptabilă - care să aibă două cotiri la dreapta şi o rută de evadare. În curând a găsit o zonă ce părea promiţătoare, cu un rând de tufişuri şi o alee ce traversa drumul central al cimitirului. Exista un singur neajuns: drumul revenea în buclă la intrare, ceea ce încălca o regulă esenţială a siturilor operaţionale. Din motive de siguranţă, ofiţerii CIA trebuiau să intre şi să plece pe rute diferite. Dacă erau urmăriţi, puteau pleca direct, "trăgând" după ei orice maşini de filaj, în timp ce sursa se putea îndepărta pe jos.

Se făcuse însă târziu şi Schooley avea nevoie de un sit. Dacă discontinuitatea era suficientă, putea fi acceptabil şi un drum în buclă. A numărat paşii de la intrare până în locul de întâlnire, pe care avea să-i menţioneze în raportul său scris. Apoi a pregătit o cablogramă pentru Langley. Informaţiile aveau să fie redirecţionate spre Henry şi Lang, pentru a fi prezentate lui Kuklinski.

*
Următoarele două întâlniri, la Oostende şi Bruxelles, s-au derulat fără probleme. Când cimitirul Powstancow Warszawskich i-a fost sugerat lui Kuklinski, ca loc pentru primul lor schimb, el a fost încântat. Era un loc istoric şi sacru, unde fuseseră înmormântate victimele Revoltei din Varşovia, din 1944. El fusese acolo de multe ori şi cunoştea o zonă cu mulţi arbori în care putea intra fără să fie văzut. A primit apoi instrucţiuni suplimentare despre modul de comunicare cu americanii în Varşovia, inclusiv lăsarea de mesaje în cutii poştale oarbe, care, în unele cazuri, se aflau în spaţii deschise. Kuklinski şi-a dat seama că, deseori, locul cel mai întunecat se afla sub becul felinarului. I s-au oferit mai multe brelocuri pentru chei, drept suveniruri, şi cărţi poştale, dovezi pentru colegii de echipaj şi fiul său că fusese la cumpărături.

În Belgia, ofiţerii au pus treisprezece întrebări primite de la Langley. Prima era: "descrie, în detaliu, planurile pentru război ale forţelor armate ale Poloniei, Rusiei şi altor state membre ale Tratatului de la Varşovia în timpul unei situaţii de urgenţă, dar şi planurile atacurilor iniţiale potrivit conceptului de război limitat". Kuklinski a răspuns cu pricepere, vorbind douăzeci de minute fără întrerupere, folosind o hartă a Europei pentru a se orienta, în timp ce schiţa rutele invaziei. În cele din urmă, s-a oprit şi a spus că ar avea nevoie "de minimum o săptămână de înregistrări" pentru a răspunde la întrebarea aceea şi la celelalte.

Ultima întâlnire a avut loc la Kiel, în Germania, pe 25 august, cu o zi înainte ca Kuklinski să plece înapoi în Polonia. În timpul acelei întâlniri, el a afirmat, pe ton nepăsător, că era considerat un membru al "fondului de aur" al armatei (sau "băieţii de aur"), cum îl numea Jaruzelski; cei care aveau un asemenea statut erau frecvent rotiţi în misiuni noi, astfel încât aceştia să câştige experienţă practică, pentru a fi avansaţi apoi la cele mai înalte niveluri ale armatei poloneze.

Când întâlnirea, care a durat trei ore, s-a apropiat de sfârşit, Lang şi Henry i-au înmânat lui Kuklinski alte suveniruri pe care le-ar fi putut cumpăra din magazinele pentru turişti din Kiel, printre care un coral mare pentru acvariul său de acasă, şampon pentru Hanka şi un set de şah portabil cu tablă magnetică.

Kuklinski a devenit atunci emotiv.
- Vă rog să mă iertaţi, a început el, dacă ultima mea afirmaţie a fost cumva haotică, dar nervii sunt în mod clar de vină. Aş dori să-mi exprim profunda bucurie că gândurile ce au pus stăpânire pe mine acum douăzeci de ani, în timpul deplasării în Occident, s-au materializat. Sunt foarte fericit pentru asta. Citând disponibilitatea sa de a lucra în secret împotriva Uniunii Sovietice, el a adăugat:
- Nu consider că acesta ar fi un joc periculos, riscant, pentru că ştiu că locul ţării mele este în lumea liberă. Vreau să trimit conducerii armatei americane, e drept în numele meu, asigurarea că la fel ca mine gândesc aproape 30 de milioane de polonezi. Dorinţa noastră profundă este să ne regăsim alături de voi în lumea liberă. Situaţia ţării mele nu-i uşoară. Avem alături de noi nişte parteneri pe care nu noi i-am ales, ci ne-au fost daţi de soartă, adică Uniunea Sovietică, care are amplasate trupe în faţa şi în spatele nostru, iar situaţia este grea. Cred totuşi că în momente de cumpănă, forţele armate poloneze vor sta umăr la umăr cu armata americană.

Kuklinski era sigur că soldaţii polonezi vor renunţa la rolul lor într-un atac asupra Occidentului şi vor lăsa o deschidere trupelor NATO.
- Forţele noastre ar putea fi adăugate la forţele lumii libere, a declarat el, şi numărate ca atare.

Kuklinski s-a întors la iahtul lui, iar Lang şi Henry au petrecut noaptea în hotel. A doua zi dimineaţă, s-au dus în port şi s-au aşezat pe o stâncă mare, lângă apă. Au văzut ambarcaţiunea lui Kuklinski în depărtare şi au urmărit-o o vreme până a dispărut la orizont.
- Nu cred că am spus vreun cuvânt, şi-a amintit Lang. Am sperat doar la ce era mai bun pentru el.

O viaţă secretă (II)